Plecă, cu inima amputată. Noaptea fu câinoasă. La fel și ziua următoare. Ar fi vrut să se întoarcă, dar lucrul i se părea la fel de imposibil ca întoarcerea anilor. Ar fi voit ca el, printr-o minune, să vină și să-și ceară iertare. Știa însă că bărbații nu fac asemenea lucruri. Orgoliul lor e crâncen, neîndurător.


Când interfonul țârâi și cineva spuse „poșta!”, ea coborî iute în halat și papuci. Se gândi, cu inima-n gât, că ar putea fi un mesaj de la el. Numai că jos o aștepta o tripletă feminină din care recunoscu, șocată, două personaje. În fața ei stăteau soția, fiica și – intui într-o clipă – soacra lui Horia Halvageari. Nu apucă să schițeze vreun gest, deși în câteva fracțiuni de secundă înțelese că era vorba de acel moment de desființare, de terfelire cumplită și de rușine de care se temuse toată viața tanti Lenuța. De care se temea atât de tare ea însăși. N-ar fi crezut că va veni tocmai acum, ca o ironie a sorții. „Giulieta”, apucă să gândească. „Ea e la mijloc”. Femeia cea grasă, nevasta, dădu drumul la gură, tare de tot, de lumea ieși deîndată pe la uși simțind că-i rost de scandal.
- Iat-o pe târfa de la Sculăreni. Cu tine va să zică pleca bărbatu-meu! Renda, ai? De ce vrei, fă, să-mi strici casa? Nu ți-au ajuns ăi cu bani de la țară?
Iar fiică-sa o secundă vârtos: De ce vrei să-mi iei tatăl?
Patricia nu se mai bătuse din copilărie și nu mai avea experiența confruntării fizice. Era doar ea însăși, cea fără de mască și cum se afla la loc deschis, fu preț de câteva zeci de secunde o țintă ușoară pentru palme, pumni și genți ce veneau din câteșitrele părțile. Găsi totuși într-un răstimp prezența de spirit să se retragă pe culoarul îngust al scărilor, ca Mircea la Rovine, cu dușmanul repezindu-se după ea, acum în șir indian. O clipă îi veni ideea să încerce să intre la ea în apartament și să se baricadeze acolo, dar nu putu câștiga un avans suficient, așa că, depășind primul palier, o văzu pe doamna Mateescu aplecată peste balustradă și o auzi strigând „Rușine, rușine! Ești femeie măritată!” și era evident că vorbele-i erau scuipate ei în obraz.
Prea preocupată până atunci de fugă, reacționase doar instinctiv. Nevolnicul instinct de conservare. Dar prezența respectivă o înfurie atât de tare, încât uitând de frică, mintea începu din nou să funcționeze și să se desprindă de starea de victimă. Luând seama la unul din cactușii prea iubiți ai Mateascăi, un „limba-soacrei” cât toate zilele, scos frumușel la mezat lângă poartă (de când grădina i se transformase în pârloagă se dedicase florilor casnice), Patricia apucă ghiveciul cu ambele mâini și în momentul în care inamicele se apropiară din nou, folosi tulpina plină de țepi ca pe o formidabilă spadă. În învălmășeala de țipete, de mâini și de picioare care urmă, spinii întoarseră soarta luptei. Se înfipseră cu îndărătnicie în pumni, zgâriară degetele, amenințară ochii. Și cum situația se răsturnase, cu moralul împrospătat de reușită, victima de până atunci mai găsi o năstrușnicie. Dând cu ochii de extinctorul pentru incendiu, fu joacă de copil să-i scoată splintul și să apese pe pârghia de golire. Spuma sări mai ceva ca la petrecerile de fițe și forța brută se dovedi învinsă în fața tehnicii. Tustrele rudele lui Horia părăsiră în dezordine câmpul de luptă, împinse spre ieșire, cu hainele ude și patinând mai mult sau mai puțin artistic printre bucățile rupte de cactus ce se-mprăștiaseră pe scări până jos. Dar nu ei îi aparținu până la urmă victoria zilei. Dincolo de ușile blocului stătea la pândă hoarda de paparazzi. Era deconspirată. Sub flash-urile orbitoare, nu Patricia Roiban, ci Renda își dădu sfârșitul, cu rușine.


Simți pe cineva că se apropie în fugă pe scări și deschide ușa. Nu mai avea putere să se opună. Venise vremea răsplății. Se întoarse, cu inima aproape nemaibătând și când îl zări pe Horia, i se aruncă în brațe, uitând într-o clipă toată furia și toată supărarea ce avea împotriva lui. Începu să plângă, ca un copil.
- E OK, au plecat, spuse el, strângând-o la piept cu o mână, și cu cealaltă dezmierdându-i părul. Rechinii nemernici!
- Eu n-am fost la fel?
El nu răspunse.
- Și ele? întrebă ea. Știi ce s-a întâmplat?
- Le-am văzut. Liniștește-te. S-au dus.
- Giulieta, ea a făcut asta. Ea îmi știa adresa. Ea știa cine sunt … Ea a bănuit că suntem împreună. Și ea nu iartă pe nimeni, iar nouă ne-a promis o pedeapsă exemplară.
- Și care-i problema, spuse el calm, nu te așteptai? Ai mai pomenit „divorț” cu lăutari și pupături?
- Renda, spuse ea, s-a sfârșit cu Renda, de parcă acesta era lucrul cel mai rău, și nu faptul că acum se știa cine este, că în chip atât de brutal devenise o persoană fizică, expusă răzbunărilor. A ținut să-mi distrugă personajul.
El începu să se dezbrace, și trântindu-și ciorapii și cămașa pe un scaun, se tolăni în pat. O trase și pe ea de mână și o sili să se așeze între brațele lui.
- Nu văd unde e răul. N-o poți lua de la capăt, Patricia, dacă nu moare tot ce a fost murdar. Era necesar. Tu n-ai fi avut tăria, nici mijloacele s-o distrugi complet. Te-ai fi mulțumit s-o abandonezi. Privește și partea bună.
- M-am luptat cu trei. Te-am câștigat în luptă dreaptă, ca viteazul din poveste, spuse ea zâmbind printre lacrimi, ca și când nu tocmai ieri i-ar fi dat papucii. Să știi că n-am articulat-o pe fiică-ta, continuă.
- Nu-i fata mea. Eu n-am nicio fiică. E numai fata ei.
Era absurd să se mai mire că-i ascunsese asta, acum, când despre el n-o mai putea mira nimic.
- Vreau să divorțezi … Nu cred de altfel că mai ai vreo alternativă.
- În fine! Nu credeam c-o să aud vreodată vorbele astea din gura ta … Dacă primesc ceva în schimb …
- Ce i-ai spus atunci, lui Marius despre mine? Atunci, în Muntenegru? Cum l-ai făcut să mă părăsească? Să știi că tot nu te-am iertat.
- Hm, făcu el, mângâindu-și obrazul, prefăcându-se că-l mai ustură încă. Îmi închipui că nu m-ai iertat. Ce te face să crezi că i-am spus ceva despre tine? El a fost cel care a spus, de fapt. El și-a scos la plimbare lighioanele care-i chinuiau sufletul. Spaimele unui laș. Vrei, chiar vrei să știi?
Mai conta acum trecutul, când ziua de mâine era sub semnul întrebării? Da, pentru ea, conta. Pentru că însemna reunificarea celor două jumătăți de viață.

Stătuseră la un bar, chiar în incinta aeroportului, ca bărbații. El îndrugase ceva despre prezența lui aici, nevrând desigur să ridice suspiciuni. Ce căuta acolo? Patricia zâmbi. Nu, nu voia să știe, decât dacă a urmărit-o pe ea … sau, hm, pe altcineva … Nu pe ea. Buun. Așadar vorbise cu soțul ei. El era nerăbdător să vorbească cu cineva, că era cineva de acasă, cineva care-l cunoștea bine, se dovedea un noroc venit din ceruri taman la țanc. Cândva, în trecutul îndepărtat, îl marcase moartea mamei lui. Dar nu în modul obișnuit, tragic. Nu suferința alături de cea decedată se grefase atât de adânc în conștiința lui, ci … oboseala, zbuciumul acela zadarnic, dezgustul și teama de ceea ce se întâmplase în final: ca să-i mai ofere o șansă de altfel imposibilă de viață, tatăl lui vânduse tot și se și îndatorase pe deasupra. Acum se temea că i-a venit și lui rândul. Criza neveste-sii dintr-una din nopțile trecute – așa păreau să debuteze toate bolile astea femeiești, perfide – îl speriase prin perspectivele pe care le ridica. „Dacă Patricia mi-ar fi fost credincioasă, poate că …” poate că și-ar fi acceptat blestemul de a sta la căpătâiul unei femei bolnave până la sfârșit – cu tot ce însemna – iminenta pauperizare, dărâmarea unei munci de o viață. Dar el știa. Adică nu știa precis, erau zvonuri care-l supărau, șoapte pe la spate, poate că el, ca ochi și ureche de pază, a surprins ceva, poate întâmplător a văzut ceva pe vreun ecran de monitorizare. Devenise dezgustător în insinuările lui, atât de dezgustător încât și un Yago ar fi tăcut și n-ar fi spus nimic. Dar, el, Horia Halvageari, a avut tăria să spună: dacă pui așa problemele, înseamnă că-ți cauți un alibi moral. Îl vrei de la mine, foarte bine, așa e, Patricia nu ți-a fost credincioasă. Dacă mai ai vreun pic de bărbăție în tine, las-o în pace acum. Și-ți garantez că cineva care o s-o merite o să fie lângă ea până la sfârșit … dacă era vorba de vreun sfârșit, lucru de care el unul se-ndoia.

- Nu, nu pot să cred! Nu i-ai spus nimic altceva?
- Nu. Când v-ați întors mi s-a părut că v-ați împăcat. Așa că am păstrat o distanță decentă.
- Vrei să spui că nu tu m-ai filmat … numai de la tine putea ști ce s-a întâmplat între mine și acel Adrian Meșină … de unde le putea ști? Ce-ai făcut cu caseta?
- Caseta a existat, admise el. Dar de vizionat, a vizionat-o singur. A și sustras-o singur, de altfel. Și-a satisfăcut curiozitatea, nu s-a putut opri. Nenorocitul! Ratat nenorocit.
- Sunt convinsă că tu ai tras-o pe casetă normală – el nu s-ar fi priceput să facă asta. Și că i-ai lăsat-o la îndemână. Te cunosc! replică ea. Dacă mi-ar fi arătat-o? Cum ai fi căzut tu? Nu te ai temut de consecințe? Că o să fii dat afară-n șuturi?
- Ba sincer să fiu, era chiar ceea ce-am crezut c-o să se-ntâmple. Era o ieșire onorabilă, pentru amândoi. Apoi planul era să te urmez, oriunde te-ai fi dus. Eram sigur că ai să pleci din oraș. Doar că am ratat momentul.
Ea reflectă asupra celor spuse și se trezi comentând:
- Totuși el mi-a lăsat aproape tot ce avea. Casa și mașina. Nu le-a revendicat la partaj.
- Presupun că a luat cu el doar ce era mai important, răspunse Horia. Adică banii. Conturile.
Patricia își aminti că era adevărat. În acea clipă cineva sună la ușă. Ea, care se liniștise aparent, începu din nou să tremure. Horia se duse și se uită pe vizor, apoi ea îl auzi descuind și poftind în casă musafira. Era tanti Lenuța.

N-avu curajul să se uite în acea seară la știri. Cum va veni ziua următoare? În fond, nu-i violaseră spațiul intim. Respectaseră granița de spațiu public. O filmaseră prin geamul ușii de intrare în bloc. Îi deconspiraseră doar habitatul, bârlogul, vizuina.
- Au spus despre mine, nu-i așa?
Horia rămăsese la ea peste noapte. Tocmai ieșise de sub duș și se ștergea cu prosopul. El avusese tăria să se uite, când ea își înfundase urechile cu degetele și strânsese ochii ca un copil.
- Da.
- Mai pot ieși din casă sau am rămas prizonieră?
Nu i se văzuse chipul în clar. Se putea duce în liniște la noul serviciu. Relativă liniște. El o luă din nou în brațe. Un timp, se va vorbi despre ea. Apoi presa va lua în colimator pe altcineva. Doar era lucru știut. Nimeni nu putea ține prea mult timp primele pagini ale ziarelor sau canalelor de știri video. Peste câteva luni lumea va uita.
Ea mai trase un plâns zdravăn. Aseară adormise abia după ce golise pe jumătate o sticlă de vin roșu, cu toate protestele lui Horia. Apoi își aminti ceva.
- Știi ce mi-a spus tanti Lenuța ieri?
Îi spusese: femeia asta care a venit aici, asta care a dat în tine, e una și-aceeași cu cea care mi-a pus fetița la spital să se spele cu apă rece. Lumea se dovedea – pentru a câta oară? – incredibil de mică.

Prima zi de muncă fusese încurajatoare. Dacă noii ei colegi știau cine era, nu o arătară și nu vorbiră în fața ei. Deși pe stradă, avu senzația că unii s-au întors după ea, își spuse că era vorba de autosugestie. Știa că imaginea pe sticlă sau hârtie diferă de multe ori de cea din realitate, atât cât să beneficiezi de un oarecare camuflaj natural. Fu o după amiază obișnuită. Se apucase să citească manuscrisul Tatianei – o alternativă la starea aceea anormală, de teamă abrutizantă. Era un roman - poem, o alegorie, cu mesaj cifrat, straniu și deosebit de atrăgător, din acele cărți care te fac să uiți de tine, să nu le mai lași din mână până nu le afli sfârșitul. Era cu gândul rătăcit prin magia paginilor, când Horia spuse ceva brusc despre studioul de film Anaconda din strada X. Ea îl corectă cu gândul aiurea, dar cu acea suprafață a percepției, care rămâne mereu atentă la ce se petrece în jur. Grija pentru exactitatea informației – defect profesional. Nu din strada X, din strada Y. Apoi se trezi, înțelegând că tocmai îi dăduse lui Horia o informație pe care intuia că o va folosi împotriva Giulietei și probabil, fără întârziere. Ea una nu intenționase să meargă atât de departe. Nu pe calea cuțitului înfipt în spate. Sări ca arsă.
- N-am să te las să-i faci rău Giulietei! Am s-o previn! Dacă aveți probe împotriva ei, dacă a încălcat o lege, atunci există mijloace legale! Ce cauți tu în treaba asta? Am s-o previn!
El reuși s-o împace. Adresa studioului era cunoscută de mult. Nu i-o spunea ea, acum, pentru prima dată. Nu se stabilise să se ia vreo măsură împotriva Anacondei, nici a Giulietei. Fusese doar un mic test de loialitate. Când vântul începe să bată, nu se știe în ce direcție zboară gunoaiele. Cei nevinovați trebuiau să fie salvați.
- Bea asta, o să te liniștească. Ești prea agitată. Ai avut parte de prea multă agitație.
Era un ceai – după miros părea de mușețel. Îl adulmecă și începu să soarbă. Se apucă să-i povestească despre noul ei serviciu. După un timp, își simți picioarele moleșite și începu să se împiedice în propriile cuvinte. Somnul îi închise ochii. Rămase totuși un pic lucidă, auzea totul dar nu se putea trezi. Îl auzi pe Horia vorbind, probabil la telefon.
- Emițătorul … nu este modular … nu, nu este din mai multe etaje … altfel s-ar reduce doar puterea de emisie …
Pe urmă nu mai auzi și nu mai simți nimic.

Când lucrezi la un ziar e imposibil să te rupi de restul lumii, să-ți astupi urechile și să nu mai știi nimic – chiar dacă munca ta e oarecum periferică și fără legătură cu mereu încărcata până la refuz agendă cotidiană a bârfelor – adică cu ceea se cheamă actualitate mondenă.
„O încălcare flagrantă a libertății de opinie – jaf în toată regula la un studiou de film în capitală. Miercuri după știri un talk-show incendiar la Anaconda. Vor fi invitate persoane apropiate celei ce a fost Renda.” Mai avea de trăit până miercuri.

- Ce mi-ai pus în seara aia în ceai?
El recunoscu că fusese o pastilă de somnifer. Ca să se calmeze. Dacă n-ar fi fost vorba despre ea în talk-show-ul promis (porția a doua de pedeapsă), treaba cu casetele ar fi fost iar subiect de dispută între ei. Așa, realitatea sumbră care-i stătea în față mai domoli din îngrijorarea pentru soarta fostei sale prietene.
- Drăguța mea de surioară o să fie prezentă, spuse. Apoi, gândindu-se la legături de familie, îl întrebă brusc: cum te-a îmbrobodit scorpia aia de nevastă-ta? Þi-a pus copilul în cârcă? Sau îl avea din altă combinație? Și … ascultă, a fost angajată la spitalul cutare din București sau tanti Lenuța o confundă? Mi-a spus că ea era cea care a torturat-o pe Tatiana.
- A fost. O cred în stare. Nu cred că-i vreo confuzie. Asta se petrecea înainte să fiu cu ea. Pe urmă, după ce ne-am căsătorit și am plecat la Constanța, a luat-o și pe fii-sa cu ea, era mărișoară, când am cunoscut-o. Þi-am spus că a făcut chestia aia urâtă de a trebuit să plecăm, așa că nu mă miră. Cât despre … cum m-a îmbrobodit … e cam la fel cum l-ai îmbrobodit tu pe fostul tău bărbat.
Ei nu-i căzu bine remarca, dar Horia o gâdilă la picioare și se întinse lângă ea cerșindu-i o sărutare. Avea chef de joacă.
- Care-i problema, un prost păcălit mai mult. Nici eu nu mai sunt prostul de odinioară, nici tu fata rea de pe vremuri. În plus, nu cred ca ea să fi avut motivele tale.
Seara se sfârși cât se poate de plăcut, având în vedere sabia care ședea deasupra capetelor. Se uitară chiar la televizor. Se amuzară de o comedie idioată. Pe urmă ea continuă să citească la roman. Era aproape plăcut refugiul în viața altuia.


*
Ultima porție de suferință dinaintea dispariției fusese cu puțin timp înaintea propusei operații. Avea halucinații, viziuni, auzea voci și căuta tot felul de semne. I se părea ciudat, cunoscând ce se întâmplase cu Tatiana, că acum regăsea asta cifrat, în carte. Acele lucruri se întâmplaseră după ce cartea fusese scrisă. Să fi avut o așa mare forță de anticipație? "Cartea asta ar aduce o groază de bani, spusese ea mamei ei, iar mie nu mi-e dat să am bani. Destinul meu este să rămân așa cum sunt, săracă. De aceea nu se poate publica, pentru că eu am destinul special de a rămâne umilă". Ba chiar credea că e vorba de un fel de ecuație mortală – ori ea, ori cartea. Tanti Lenuța părea convinsă că ea așa crezuse: îngropând cartea, se salva pe sine. Înainte de operație, totuși, ea spusese ceva straniu: că știa ce boală are, că ea se putea trata, că venea de la izvoarele feminității și că avea legătură cu ele. Că niciunul din acei savanți în halate albe, bâjbâitori în tratate și clișee, nu știa. Ea știa. Pentru cine cunoștea asta, cartea dezvăluia pe larg simptomele bolii. Se asemănau cu cele ale suferinței din trecut a cititoarei și Patricia emise atunci o ipoteză, destul de îndrăzneață, pe tărâmul medicinei. Dacă va avea vreodată curajul s-o formuleze până la capăt, va trebui să verifice, s-o documenteze temeinic. Asta când o să aibă timp și răgaz ca s-o facă.

În acea noapte cineva dădu tare un casetofon. Întreruptă din epica unui vis, Patricia se dădu jos din pat și i se păru că aude voci afară. Horia sforăia. Încercă, atentă, să repereze de unde venea muzica. Parcă venea de sus, s-ar fi zis că de la Mateeasca, dar nu putea fi, desigur de la ea, doar dacă nu-și pierduse cumva mințile. Auzi vocile, tot mai aproape, pe culoar, apoi cineva bătu în ușă, ca și cum soneria n-ar fi funcționat.
- Poliția, deschideți!
Un bărbat în uniformă apăru și ea îl pofti înăuntru bănuind că fuseseră reclamați și că voia să vadă de unde vine muzica. Horia ieși și el, cu mijlocul înfășurat într-un șal al Patriciei. Adormise gol, imediat după ce făcuseră dragoste.
- Asta este tot, constatarea s-a făcut în prezența martorilor.
Ce voia să-nsemne asta? Ce căutau – atunci le observă – persoanele din semiobscuritatea de pe culoarul blocului? Da, era chiar Mateeasca cea care aștepta dincolo de ușă, și mai era și nevasta lui Horia, cu gura ei mică și rotundă ca un anus, deformată acum într-un rânjet care-i lățise fălcile buhăite. Patricia o recunoscu, dar o clipă i se păru că visează.
- Ce vrei, până unde ai de gând să ajungi? o interpelă Horia, frecându-se la ochi. Ce comedie mai e și asta? Ne-ați filmat cu camera ascunsă, sau ce? Să-mi spui pe care post se dă, ca să mă uit!
- Post? Habar n-ai tu până unde sunt în stare să ajung, puișorule, răspunse femeia și habar n-ai ce bine o să-ți șadă la pușcărie!
Iar ei doi, nepricepând nimic din sensul ultimelor cuvinte, se băgară din nou în pat, neștiind dacă trebuiau să râdă sau să se mai mire de glumița asta de prost gust.

Era limpede că Giulieta voia să facă din talk-show-ul promis un circ național. Avea să manipuleze din nou opinia publică, așa cum o făcuse în repetate dăți. Va denunța furtul casetelor, apoi îl va lega de imaginea trădătoare a celei ce-i adusese până acum audiența fulminantă. Probabil, ultimele imagini, ale ei, prinsă cu amantul în pat, urmau să întregească spectacolul. Nu mai rămăsese decât o zi până la executarea ei și Patricia constată că simțea ceea ce auzise că simt uneori condamnații la moarte. Nu o mare frică, ci o mare nerăbdare.

Căzuse întunericul și începuse ploaia. Lumea se adunase în case, în fața televizorului, așteptând. Undeva, pe ultima terasă a unui bloc în construcție, un lunetist luă ținta. Avu câteva secunde în vizor antena de emisie de pe blocul Anaconda. Zgomotul, amortizat, se pierdu în șuierul vântului. Și tot ce primiră în acea seară amatorii de senzație fu un ecran negru: no signal.

Defecțiunea tehnică a celebrului post dură câteva zile. Apoi se auzi că postul și-a schimbat proprietarul. Fusese vândut și cumpărat. Noul patron anunța că avea de gând să schimbe întru totul grila de programe. Partida de șah se terminase. Regina era KO. Game over.



"Am admirat modul cum a știut să iubească o femeie. Cum a uitat de reputație, de onoare chiar, de dragul ei. Știi la ce mă refer nu? A spânzurat de vârful catargului navei sale pe un nobil napolitan care a îndrăznit să-i jignească iubita. A încălcat toate convențiile militare. Lucru care i a atras oprobriul propriului stat major."
Nu-și imaginase că el, Horia Halvageari o va „spânzura” pe Giulieta ca pe baronul de Sculăreni și că asta îi va aduce ei, scăparea. Și totuși lacrimile îi împăienjeneau ochii și înțelese că visul acelei care-i fusese prietenă se sfârșise, indiferent că fusese bun sau rău, înălțător sau abject. Prietenia lor existase în realitate. Îi lăsase urme adânci. Nu era ușor. Giulieta nici măcar n-avusese șansa să se apere. Fusese o lovitură lașă, dată pe la spate. Unde era legea? De ce nu se acționase pe față?
- Ai fi preferat să i se intenteze proces, iar postului să i suspende eventual licența, nu-i așa? Să facem din Anaconda un post-martir. Iar din domnișoara Coreitaru o eroină care cade în slujba poporului, la datorie. Era imposibil, Patricia, să luptăm cu ea pe față. Parcă n-ai ști, parcă nu te-ai fi născut odată cu Anaconda! Era prea bine ancorată într-un sistem care i-a permis să existe. Riscam să demolăm bucăți din el. N-avea niciun sens, nu se merita.
Loialitatea astea stupidă îl enerva pe Horia, care acum când ridicase sabia de deasupra capului femeii lui, era privit, deh, ca lupul cel rău.
- Ce-o să se întâmple cu Giulieta? Ce i-ați făcut de fapt? Ați șantajat-o, nu-i așa? La ce v-au mai trebuit casetele alea, dacă spui că legal nu i se putea face nimic?
- Nu, n-am spus asta, dimpotrivă, doar că nu era de dorit. Apoi, am oprit-o să le mai propage, mai departe, nu-i puțin lucru. În fine, Giulieta Coreitaru a dat dovadă că e o persoană care ține la propria viață. N-a considerat că „idealul” ei, de care tot spui, merita un asemenea risc. De altfel, baroana Ericsson și-a ajutat prietena la nevoie: de aici înainte, amica ta o să apere văduvele și orfanii pe undeva prin țările nordice. Ceea ce dumneaei îi e probabil indiferent, având în vedere că sufletește, e o apatridă.
- Și tu? Cine ești tu de fapt, Horia? În afară de … serviciul tău, în afară de faptul că mă … vânai … pe mine, ce-ai căutat tu în treaba asta?
- Cine sunt eu? răspunse el, având aerul că își caută într-adevăr o definiție acurată. Nimeni, doar unul care își iubește țara … semenii … Probabil că sună patetic și stupid … dar … cred că ți-am spus adevărul.