Se trezi pe un pat de spital. Lângă ea se afla un doctor între două vârste. O fizionomie bonomă, cu un zâmbet pierdut în colțul buzelor trandafirii. Vru să murmure ceva, dar cu greu reuși să-și descleșteze gura. Doctorul îi făcu un semn cu degetele puse pecete pe buze.
- Încercați să nu vă mișcați! Ați făcut o ușoară comoție cerebrală...nu vă speriați...totul este sub control...aveți și brațul stâng fracturat...este nevoie de liniște...
Grațiela abia atunci simți că nu putea mișca capul, ca și cum ar fi fost prinsă într-un clește de oțel, necruțător.
- Unde mă aflu?
- La spitalul Elias. Ați fost adusă de paramedicii de la Smurd, care alături de cei de la descarcerare cu greu au izbutit să vă smulgă din caroseria contorsionată. O clipă de neatenție și viața noastră se preface în uitare!
“Incidentul a avut loc în apropierea Spitalului Municipal...De ce am fost adusă tocmai la Elias?”, își spuse în sine Grațiela, temându-se de un gând negru, ce-i dădea târcoale.
- Dar nu e vorba de neatenție, îi răspunse ea doctorului. Am fost lovită din partea stângă...era o mașină de teren...avea cedează...Trebuia să-mi acorde prioritate...
- Cei de la Circulație au spus că mașina avea antemergător cu sirenă și dintre toți participanții la trafic numai d-voastră nu i-ați acordat prioritatea cuvenită în astfel de transporturi.
Grațiela tăcu. În astfel de cazuri, pe un pat de spital, poți muri cu dreptatea pe buze. Știa acum că totul fusese regizat până în cele mai mici amănunte. Cum de se întâmplase așa ceva tocmai în dimineața când trebuia să-i apară articolul acela ce dezvăluia dedesubturi incriminante pentru oameni cu poziții înalte în stat? Fiindcă ea era convinsă că în spatele lui Silvestru se aflau și alte persoane. Fiindcă nu era vorba de o cursă aeriană regulată. Tranzacția implica liniile aeriene a trei state, autorizații de survol a mai multor teritorii, transferul de pe aeroportul din Dobrogea. Transportul spre Etiopia. Nu apucă să-și termine aceste gânduri că în rezerva sa intră Croitoru Dumitru, șeful ei. Dădu mâna cu doctorul, apoi se apropie de patul ei.
- D-le doctor, sunt Croitoru Dumitru, directorul trustului de presă la care lucrează Grațiela. Pot să vorbesc cu ea între patru ochi?
- Se poate, dar nu vreau să o țineți prea mult de vorbă. Are nevoie de liniște, multă liniște!
- Grațiela...ce s-a întâmplat, pentru Dumnezeu? o întrebă pe un ton ridicat Croitoru, după ce doctorul ieși, ca și când avertismentul acestuia nu i s-ar fi adresat lui. Am așteptat ieri un semn de la tine. Aseară te-am sunat acasă...n-a răspuns nimeni... nici pe mobil... îl aveai închis...ce naiba se întâmplă cu tine? Cum de te-ai pricopsit cu accidentul ăsta? Te știam un șofer cu experiență!
Grațiela îl privi un pic tristă. Își întoarse fața spre geam. De afară răzbăteau glasurile primăverii în floare. Îi răspunse aproape murmurat:
- Credeți cumva că mi-am înscenat acest accident?
- N-am vrut să spun asta, scuză-mă, dacă tonul meu a fost poate prea dur, dar știi foarte bine că nu ne putem juca cu materiale de genul celui pe care ar fi trebuit să mi-l aduci aseară la agenție. Unde ai fost toată noaptea?
- Credeam că știți deja...
- De unde naiba să știu? Ce vrei să insinuezi? Þi-am spus, de fapt, mai de mult, că această investigație se poate întoarce ca un bumerang împotriva noastră. La început mi s-a părut și mie un boom mediatic extraordinar, dar cu timpul mi-am dat seama că am întins prea mult coarda. Ce mama naibii, din atâtea subiecte de presă trebuia să ne agățăm tocmai de Silvestru? Știi bine că frate-său, generalul, este om de casă al... știi tu de cine vorbesc...
- Și asta înseamnă că renunțăm?
- Cu tine în spital, altă soluție nu avem. Dar ar mai fi o cale. Să-mi dai parola materialului... Vorbesc cu Pașcu, de la Externe...Să vedem ce părere are și el...
- Să întindem pelteaua când avem deja felia de pâine, cuțitul și cheseaua cu dulceață în mâna noastră? Nu...în niciun caz...
- Am văzut că ai lăsat spre dimineață un fișier la “Waiting point”. Este vorba despre material, nu? Ai primit ceva ce așteptai de la Leoveanu? Am văzut că materialul nu are parola oficială a agenției. De ce nu ai folosit parola noastră?
- Nu mă simt în stare să vorbesc acum despre acest lucru...de fapt, nu discutăm despre material decât când voi ieși din spital!
- Nu mai ai încredere în mine, Grațiela? Hai, că asta-i bună! Lasă melodramatismul, dă-mi parola să scot materialul din server!
- Când mă voi face bine, discutăm! Poate până atunci Iordache mai face vreo afacere și mai câștigă prozeliți în mass-media!
- Ce vrei să spui cu asta?
- Dacă nu ați înțeles, treaba d-voastră! Acum vreau să mă odihnesc! Vă rog!
Grațiela știa că așa cum Mihai își pierduse suportul logistic și de încredere al șefului său, așa i se va întâmpla și ei. Accidentul în sine nu era decât un avertisment ce putea deveni ultimativ. Mulțumi în gând divinității că îi lăsase Mădălinei o copie. Știa că aceasta, când va afla de acest accident stupid, va face ceea ce trebuie. Adormi cu gândul că pe lume dreptatea, adevărul, au atât de puține șanse să se arate lumii în haina lor naturală, fără să poarte un război nevăzut, dur, cu neîncrederea, corupția, minciuna.
Se trezi cu o senzație de uscăciune în gură. O aromă sălcie, bătăi accelerate ale inimii, un puls ce o luase parcă razna. Deschise cu greu ochii. Dacă s-ar fi putut reflecta într-o oglindă ar fi observat poziția sa rigidă, ochii parcă ieșiți din orbite, o grimasă a feței ce venea din încrâncenarea cu care un ser ce urca printr-o branulă fixată pe mâna dreaptă o țintuia într-o lume fantastică. Treptat, obiectele din jur începură să plutească anormal de încet, ca sub o imponderabilitate caraghioasă. Văzu aplecat peste ea chipul unui bărbat brunet, cu o mustață ușor încărunțită. Ochii îi erau din cel mai pur oțel. Necruțători prin fixitatea și răceala cu care îi scanau chipul. Îi urmări conturul buzelor și îi auzi vocea gâjâită, ca și cum ar fi fost filtrată electronic:
- Parola, domnișoară, parola...!
Grațiela știa că în laboratorul luării unei decizii, creierul nostru ia propria decizie înainte și independent de voința noastră conștientă. Din această cauză, noțiunea de liber arbitru, de responsabilitate morală și, în final, legală, rămân singurele coordonate asupra cărora putem să ne raportăm ca personalitate distinctă. Își aminti că citise cândva o carte scrisă de un anume Antonio Damasio, intitulată “Eroarea lui Descartes”. O carte despre clasica luptă între emoții și rațiune, interacțiunea între creierul “primitiv” (emoțional) și cel “civilizat” (rațional sau sediul voinței). Conform acelui op științific, creierul nostru emite comenzile necesare efectuării oricărui gest în medie cu 350 de milisecunde înainte ca noi să decidem conștient să facem acel gest. Avem, astfel, la dispoziție doar 200 de milisecunde pentru a inhiba un gest decis de creierul nostru. Un răstimp adesea mult prea scurt... Acum era conștientă că se află sub un experiment medical, serul inoculat fiind menit să o “oblige” să dezvăluie parola. Creierul îi dicta sub imperiul rațiunii să își reprime dorința primară de a o divulga. În același timp, imperiul fricii o conducea tot mai intens pe tărâmul sincerității primare, o moștenire atavică ce venea din frica copilului care dezvăluia imediat boroboața făcută de frica nuielei de alun ce lăsa urme adânci prin carnea fragedă. Își încleștă gura într-un rictus care nu-i scăpă bărbatului ce repeta obsesiv întrebarea și care cu un zâmbet malefic părea să-i transmită că omul nu se poate opune acelui experiment medical inventat tot de om. Auzi cum prin aerul topit parcă la mii de grade celsius buzele sale rostiră rar: pentagramă. Mai văzu apoi cum toate luminile se sting și cum din craterul golit al auzului se șterg toate arpegiile acelei voci gâjâite, amenințătoare.
Când își reveni, lângă patul ei stătea Mădălina. O privi cu un licăr de speranță în ochi, fără să-și vorbească. Mădălina îi făcu un semn imperceptibil, liniștind-o și Grațiela înțelese că materialul ei se afla deja pe biroul lui Pavel Dumitrescu în Washington, DC.

Epilog

Trecuse un an de la acel accident ce însemnase pentru Grațiela alegerea unui alt făgaș al vieții sale. Scârbită de denaturarea adevărului jurnalistic, de presiunile colaterale ale factorilor de decizie politică, renunțase la postul de la ziar. Ajutată de Mădălina a obținut un post de traducător la Consiliul Europei. Alterna zilele când lucra pe brânci acasă, cu deplasările la Bruxelles. Era liniștită sufletește și mult mai împlinită profesional. Știa că traducerile sale, cuvântul scris, rămân informație irefutabilă, ce nu poate fi denaturată prin nicio presiune externă.
Fiind vineri, o zi în care își permitea un relaș prelungit, stătea în sufragerie și savura preferata ei, o bere Heinecken. De afară, Maiul plin de culoare iradia până la ea glasuri de copii, mirosuri indicibile de flori bete de zborul albinelor. Telefonul mobil sună scurt. Tresări. Era reminder-ul. Mesajul o înfioră pentru o clipă: “Sâmbătă, 22 mai, ora 11,00, la cimitirul Bellu. Parastasul de un an al d-lui Leoveanu”. Cât ce repede și tragic trecuse deja un an!
Când intrase în cimitir o liniște patriarhală îi inundă tot trupul. Ajunse lângă mormântul lui Mihai. Câteva rude erau deja strânse în jurul mormântului. Preotul cimitirului se pregătea pentru mica slujbă de pomenire. După terminarea slujbei, d-na Leoveanu îi respectase momentul de intimitate și plecase să aprindă o lumânare la mormântul unei prietene. Grațiela îi șoptise lui Mihai acolo, lângă mormânt, că și ea fusese atât de aproape să-i împărtășească soarta. Dar că reușise în demersul la care se angajaseră amândoi. Investigația lor ajunsese peste Ocean și Departamentul de Stat luase o atitudine publică fermă, condamnând drastic încercarea de a decima vieți umane prin traficul de arme. “StrikeForce 2000” era o firmă care crease și în trecut probleme, mușumalizate însă de congresmenii republicani aflați atunci la putere. Acum, cu venirea democraților la Washinton DC, situația nu se mai putea tolera. Ecourile acelei luări de opinie ajunseseră și în România. Se deschisese un dosar de caz, ultrasecret, bineînțeles. Dar, cum la noi justiția poate prelungi la nesfârșit dosare aflate pe rol, nici până azi nu se dăduse o sentință pe această speță judiciară. Grațiela oftă și mângâie crucea. Știa că atât ea, cât și Mihai Leoveanu, respectaseră codul onoarei și al moralei, cod încălcat atât de frecvent de alți confrați ai condeiului.
Când reveni, d-na Leoveanu o îmbrățișă și amândouă rămaseră preț de câteva clipe cu lacrimi în ochi lângă mormânt. Apoi d-na Leoveanu îi spuse în șoaptă: “Uite, Grațiela, am reușit să-i îndeplinesc ultima dorință a lui Mihai!”. Și îi arătă crucea de piatră, având un postament nou, pe care, alături de fotografia lui Mihai, se afla gravată cu bronz auriu o pentagramă. Simbol atât de iubit de Mihai cât trăise. Sub gravură se afla inscripționat următorul epitaf:

“Fii atent cu gândurile tale. Fiindcă ele vor deveni cuvinte.
Fii atent cu cuvintele tale. Fiindcă ele vor deveni fapte.
Fii atent cu faptele tale. Fiindcă ele îți vor vădi caracterul.
Fii atent cu caracterul tău. Fiindcă de el depinde destinul tău!”