O întrebare îi răscolea somnul Sarei, bătându-i gândurile, de ceva vreme, precum barosul nicovala. În tot acest răstimp, Sara, precum o barcă pricăjită într-un ocean răvășit de furtună, aruncată în toate părțile de valurile sale, încerca să găsească un soare care să o călăuzească spre răsărit sau o lună care să o ducă spre apus, sau măcar o stea care să-i lumineze încâlceala răspunsurilor. În cele din urmă, se hotărî să găsească un țărm – indiferent care – unde să-și ancoreze

ambarcațiunile rătăcirii și să se împace, astfel, cu sine, acceptând că este și una și alta, convinsă, astfel, că este o fată cu dublă identitate ce poartă deopotrivă nume arabe și românești, că este victimă păcătoasă, musulmană creștină, supusă revoltată. Un loc ce adună laolaltă contrariile firii.



Într-o seară, Sara află că este musulmană atunci când tatăl său ținu să-i precizeze acest lucru după ce a văzut-o sărutându-l de rămas-bun pe prietenul ei, Mihai. Printr-o lungă prelegere despre obiceiuri, tradiții și religie, i-a arătat cine este ea. Sau ce ar trebui să fie! I-a spus atunci că ar trebui să se roage, să dea de pomană, să țină post, să nu carecumva să mănânce carne de porc, să citească Coranul, să nu vorbească cu tineri și, în ultimă instanță – de ce nu? – să-și pună văl. I-a vorbit mult despre Aișa, soția profetului Muhammad și despre necesitatea de a ține religia părinților și strămoșilor ei, de a păstra cu sfințenie obiceiurile și tradițiile, și mai ales, de a nu-L mânia pe Dumnezeu, pe trimișii și pe îngerii Săi, sărutându-l pe Mihai!

Cum Sarei îi place să se roage, să dea de pomană celor săraci, să țină post mai ales atunci când este convinsă că postul este cel mai bun regim de slăbire, i-a spus tatălui său:

- Eu sunt cu adevărat o musulmană practicantă, însă nu pot să mă abțin de a mai glumi cu colegii de vârsta mea, de-a le accepta vorbele măgulitoare și curtea pe care mi-o fac. Nu pot să-mi pun acum maramă pe cap așa cum și-a pus Fecioara Maria!

Apoi adăugă cu spontaneitate:

- Eu țin să-L slujesc pe Dumnezeu! Merg cu mama în fiecare duminică la biserică, aprind lumânări, iau cuminecătura, și mă rog și eu acolo.

Mândră de sine a mai spus:

- Mie nu-mi place porcul, nici cum arată, nici carnea lui, însă în place cățelușul meu Þuțu, pe care nu-l consider deloc că ar fi murdar. Îmi place muzica, îmi place să ascult Coranul și psalmodierile evanghelice, îmi plac simfoniile și cântecele formației Spice Girl. Îmi place dansul din buric, dar și break-dance-ul. Am citi cărți de istorie și am aflat că femeile au avut un rol importat pe acest pământ. Dacă nu-mi place chifteaua din carne crudă nu înseamnă că îmi neg originile orientale, și dacă îmi place pizza și hamburgerul nu înseamnă că am devenit occidentală și am rupt-o cu religia mea.

Într-o bună zi, Laura, acea fată bălaie cu ochi primăvăratici, venită de undeva din nord, a devenit soția arabului cel închis la culoare, Hasan, venit de undeva din sud. Ea a vrut să fie specială, iar aspirațiile ei au împins-o să comită greșeala vieții, așa cum spunea ea însăși. A vrut să sară pârleazul, să vadă ce este dincolo de îngrădirea obișnuitului, ca revoltă împotriva societății comuniste atât de dure. Voia să fumeze Marlboro, să asculte jazz și disco, să îmbrace pantaloni blue-jeans, să poarte brățări, așa că a decis să-și capete libertatea măritându-se cu un străin ca să se răzbune pe cruzimea vieții pe care o ducea.

Laura avusese un prieten roman prin intermediul căruia în cunoscuse pe Hasan cel cu vorbă dulce. La scurt timp, Laura deveni visul brunetului meridional care izbuti cu farmecul său să țeasă o mreajă în jurul ei în care ea se prinse cu ușurință. I-a lăsat pe toți și a pornit să-și urmeze visul. Când fiica, aflată în pântecele ei, ajunse în luna a patra, Laura se mărită cu Hasan. Drept cadou de nuntă o avură pe Sara la nici cinci luni de la eveniment. Laura găsi în Hasan persoana pe care și-o dorea. În ciuda faptul că se atașase foarte mult de el, Laura refuză să se convertească la religia lui, fiind convinsă că fiecare își poartă credința în inimă, iar practicile materiale de cult vin pe locul doi. De altfel, nu a avut niciodată vreo discuție cu Hasan despre islam.

După ani și ani, când Hasan o văzu pe fiica sa îmbrățișându-l pe băiatul din vecini în fața intrării fu foarte tulburat și îi veniră în minte câteva din judecățile pe care le adusese din țara sa și prinse astfel să-i împărtășească Sarei rosturi adormite de mult în sinea sa și care se treziră brusc din letargie, măcinându-l și scoțându-l din sărite. O luă pe soția sa la o discuție între patru ochi, făcând-o pe fiica lor cum îi venea la gură, destrăbălată, necredincioasă, și alte asemenea vorbe ce zăcuseră undeva în străfundurile memoriei sale, uitând sau făcându-se că uită că și el la rândul lui a trăit cu mama ei cu câteva luni bune înainte de a se însura cu ea. Și-a uitat părerile cum că căsătoria este doar o hârtie oficială care îi garantează soției anumite drepturi civile, pe când dragostea este adevărata legătură dintre doi oameni..

Dar cum ar fi putut acest arab să înțeleagă societatea românească de vreme ce nu vorbește bine româna nici până astăzi! Cum ar putea să-l convingă soția sa de ceva de vreme ce el se pretinde cunoscător al tuturor lucrurilor, mândrindu-se că are diplomă de medic, deși nu știe altceva în afara de comerțul lui!

Marea contradicție apărea însă atunci când era vorba de Ahmad, fratele Sarei, căci lucrurile stăteau cu totul altfel. Judecățile care i se aplicau Sarei, nu i se aplicau și lui Hasan, căruia îi permitea să-și primească prietenele în camera lui, deși știa prea bine ce se petrece acolo. Nu numai că nu se împotrivea, dar mai și stătea la glume cu prietenele fiului său, fudulindu-se cu moștenirea bărbăției pe care i-a lăsat-o. Ahmad avea dreptul să iasă oricând și să se împrietenească cu cine dorește și să întârzie de acasă cât îi poftește inima. Dar dacă Sara întârzia un pic, atunci o supunea unui adevărate anchete, îi dădea pedepse aspre și o lipsea de multe lucruri pe nedrept. Îi spunea vorbe, care acolo în sud, nu se aplică niciodată bărbaților precum adulter, trădare, prostituție și multe altele asemenea

Însă cel mai ciudat din toate acestea era faptul că Hasan nu se ruga, nu postea, nu dădea danie. Cu toate acestea era convins că soția sa nu va intra în rai împreună cu el în ciuda faptul că ea se ruga, mergea la biserică, dădea de pomană celor săraci și ținea post, căci raiul era monopolul musulmanilor. Așa cum îi plăcea să spună, islamul era ultima versiune a religiilor, iar versiunile anterioare lui au fost anulate. Ca atare, toți ar trebui să fie musulmani, așa cum pretindea. Mama Sarei, în schimb, spunea că scopul religiei este să-l ajute pe om să ajungă la Dumnezeu, prin iubire și toleranță, că nu există vreo deosebire între religii din acest punct de vedere, toate fiind căi de acces către El.

Sara a intuit de la sine că există o luptă a concepțiilor între sudul arab și nordul românesc, pe care nu au stins-o anii îndelungați și că orice vânt o poate transforma în vâlvătaie, că tatăl ei în ciuda timpului nu a reușit să se elibereze de acele concepții pe care le-a înghițit cu laptele mamei, că obiceiuri și tradiții perimate sunt săpate adânc în moștenirea lui.

Sara, prin intuiție, a evitat să intre în relații ascunse. Cu toate acestea, și-a păstrat fecioria doar pentru că nu a găsit încă pe cineva care să merite să fie primul bărbat în viața ei. Deși prietena ei, Nabila, cu ambii părinți de origine arabă, a terminat ieri relația cu al patrulea băiat din școală, acest lucru nu a împins-o să intre în competiție cu ea.

Hasan știe că lupta în care a intrat nu are sorți de izbândă și că plătește prețul alienării și al neadaptării sale, al nepăsării de a sădi valorile strămoșilor în ființa copiilor săi. Problema este ca un cuțit cu două tăișuri ce-i stă proptit în beregată, nu poate nici să-l scoată și nici să-l înghită, căci în ambele cazuri rana ar fi la fel de adâncă.