Noua stație spațială a Terrei era deja gata și putea deveni operațională începând din acea zi.
La realizarea ei lucraseră timp de cinci ani mai multe grupuri de astronauți, preluând „ștafeta”, la intervale bine determinate. Acum, ultimul echipaj care participase la construcția ei, deja o părăsea, îndreptându-se spre Terra. Locul lor urma să fie preluat de alții, deși aceștia, care vor sosi pe stație ziua următoare, nu mai erau trimiși pentru a asambla cine știe ce module; construcția fusese încheiată, deci cei ce vor sosi, vor deveni primii norocoși „locuitori” ai noii stații spațiale, mult mai modernă și mai confortabilă decât precedenta.
Cât despre fosta stație spațială a Terrei, după o utilizare continuă de cel puțin 50 de ani, fusese abandonată pe orbită, fiind considerată învechită, inutilizabilă și necorespunzătoare cerințelor crescânde din ultimul timp; altfel spus, nu mai era pe placul astronauților tineri, din noua generație. Nu mai putea fi modernizată, aparatura fiind mult prea învechită. În plus, deja „suferise” cam prea multe reparații, care deveneau din ce în ce mai costisitoare pentru guvernele țărilor ce colaboraseră la menținerea ei pe orbită. Prin urmare, fusese părăsită cu 30 de ani în urmă, când plecase și ultimul ei „locuitor”, iar de atunci rătăcea pe orbită, stingheră, în derivă, „zăcând în convalescență”, ca o relicvă a vremurilor trecute. Adăugând deci celor 30 de ani de staționare, pe cei 50 de folosință dinainte, bătrâna stație însuma o perioadă de 80 de ani de la plasarea ei pe orbită; prea mult, după părerea unora.
Și nici s-o dezasambleze nu se încumetaseră, considerând că ar fi o acțiune prea costisitoare, îndelungată și dificilă. Preferaseră deci s-o lase acolo, părăsită, având grijă s-o „ghideze” totuși de pe Terra, astfel încât bătrâna stație să nu se aventureze cumva pe o orbită mai joasă, de unde, atrasă de forța gravitațională a Terrei, putea „amenința” planeta-mamă cu o iminentă și nedorită prăbușire pe suprafața ei. Dar acest lucru nu se întâmplase încă, iar după toate aparențele, nici nu se va petrece în curând.
Revenind însă la noua stație spațială, să vedem cum decurgeau lucrurile în privința acesteia. Deocamdată era și ea pustie; pentru scurt timp însă. Echipajul, deja constituit, format din cinci tineri astronauți (trei băieți și două domnișoare), pornise spre noua „locuință”, care avea să-i găzduiască pe cei cinci tineri în următorii cinci ani.
Comandantul misiunii era Sem, un tânăr astronaut de 21 de ani, specialist în informatică, un băiat frumos, înalt, brunet, cu ochii verzi.
Secundul lui se numea Kat și era o tânără de 20 de ani, specialistă în ingineria genetică, o blondă „explozivă”, înaltă, suplă, cu ochii albaștri, o adevărată „bombă cu ceas”.
Cealaltă domnișoară din echipaj se numea Dara, avea 22 de ani și era medic profesionist; prezența ei în echipaj era deci foarte importantă. Și ea era destul de drăguță, brunetă, cu ochii căprui, ceva mai scundă și un pic cam plinuță; compensa însă prin trăsăturile delicate și istețime. Și gata cu fetele echipajului.
Al patrulea membru se numea Gart și era specialist în fizică, chimie și biologie. Avea 24 de ani și era înalt, blond, ochii albaștri.
Al cincelea și ultimul membru al echipajului, dar nu cel din urmă, Denk, avea 27 de ani și mai multe specializări: în telecomunicații, exobiologie și psihiatrie; deasemenea era un iscusit pilot al Aviației Militare. Avea o înfățișare comună, fiind șaten cu ochii căprui; în plus, nici prea scund, nici prea înalt, nici prea slab, nici prea gras.
După două ore de zbor, nava ajunse în apropierea stației și se cuplă cu aceasta.
După andocare, membrii echipajului părăsiră bordul navei, pătrunzând în noua lor locuință, stația spațială. Se instalară comod, alegându-și cabinele pe care aveau să le ocupe, beneficiind de confortul noului lor cămin. Între timp, nava cu care veniseră pornise deja înapoi spre Terra, de îndată ce intrase în funcțiune pilotul automat, programat s-o ducă în bune condiții înapoi, acasă.
Iată cum cei cinci tineri rămăseseră singuri la bordul imensei stații spațiale, pentru următorii cinci ani. N-aveau însă motive să se declare nemulțumiți; aveau tot ce și-ar fi putut dori. În plus, dacă-și aminteau că ar mai fi ceva ce ar dori să se afle la bordul stației, să le „îndulcească” „exilul”, le puteau oricând comunica dorința lor celor de acasă, având posibilitatea de a lua legătura cu aceștia. Deocamdată însă, nu era cazul.
Porniră într-o scurtă incursiune prin stație, să inspecteze locul care-i va găzdui în următorii cinci ani. Evident însă, până la finele acelei zile, nu reușiră să viziteze decât o foarte mică parte a stației. Incursiunea îi obosi, deci se retraseră la culcare, în cabinele lor, să se odihnească, să se pregătească pentru ce va urma.
Stația cea nouă, modernă, era dotată cu tot ce era necesar unui trai mai mult decât doar decent, confortabil. Cabinele astronauților erau largi, spațioase, cu paturi moi, unde se puteau odihni în voie.
Domnișoara doctor Dara își putea desfășura activitatea, la alegere, într-unul dintre cabinetele medicale existente, cabinete mari, dotate cu aparatură medicală de ultima oră, deci nici unul dintre cei cinci tineri n-aveau motive de îngrijorare în privința stării sănătății lor.
Bineînțeles, fiecare avea câte un spațiu în care să-și poată exercita meseria, aceste spații fiind dotate corespunzător cu tot ceea ce era necesar, în funcție de specializarea fiecăruia.
În plus, existau numeroase săli de sport, fitness, piscine cu apă, mai multe biblioteci pline cu cărți, etc.
Toate acestea erau posibile fiindcă pe noua stație spațială, astronauții nu se confruntau cu neajunsurile provocate de starea de imponderabilitate. Un sistem bine pus la punct permitea ca gravitația, peste tot în stație, să aibă valoarea de 1G, la fel ca pe Terra și s-o mențină mereu astfel, la această valoare. Să nu mai vorbim de celelalte sisteme ale navei (cel de menținere a vieții, de iluminare, de ventilație, de alimentare cu apă, etc.), care erau toate foarte moderne, avansate.
De apă nu duceau lipsă, iar de alimente, nici atât. În plus, cu acestea urmau să fie periodic reaprovizionați, în funcție de necesități, iar dacă lor li se părea că ar fi nevoie, chiar mai des, sau oricând vor dori; nu le rămânea decât să le comunice celor de acasă dorințele lor, iar acestea le vor fi rapid îndeplinite, fără comentarii.
Ziua următoare se treziră destul de devreme. Aveau să-și continue incursiunea prin stație, pentru a inspecta fiecare modul al acesteia, cu tot ceea ce le era pus la dispoziție.
Deocamdată însă, tânărul Sem, comandantul echipajului, decise ca el și secundul său, domnișoara Kat, să plece cu o navetă până la fosta stație spațială, care era părăsită; n-o mai vizitase nimeni de 30 de ani, de când fusese abandonată, din câte știa Sem. Predă deci comanda colegului său, Denk, pe perioada lipsei sale de la bord, spera el, de vreo câteva ore doar; se urcă într-o navetă, împreună cu însoțitoarea lui și iată-i pornind spre fosta stație spațială, care se afla pe o altă orbită, la o distanță pe care naveta avea posibilitatea să o parcurgă în doar vreo câteva minute.
Privind-o pe superba blondă, cei mai mulți s-ar fi întrebat ce caută o asemenea tipă, ca ea, într-o misiune spațială? Probabil că majoritatea oamenilor și-ar închipui-o mai degrabă ca fotomodel, în pictoriale, reclame TV, prezentări de modă sau pe coperțile revistelor, pozând, îmbrăcată sau chiar nud, însă pe ea n-o atrăgeau deloc astfel de activități; n-avea înclinație spre așa ceva. Era foarte mulțumită de statutul ei de astronaut și de poziția pe care o ocupa în echipaj, a doua, ca secund al misiunii.
Cei doi tineri se așteptau ca vechea stație să fie în paragină, o ruină, o relicvă de mult uitată, deteriorată și mâncată de rugină. Considerând că nici unul dintre sistemele stației nu mai funcționau, îmbrăcară costumele de astronauți, înainte de a trece din navetă în stație, după andocare. Și iată-i astfel intrând într-un loc în care oamenii nu mai puseseră piciorul de vreo 30 de ani.
Pentru a-și putea menține echilibrul și poziția verticală, activară sistemul magnetic al costumelor de astronaut, tălpile lipindu-se astfel de podeaua metalică a stației, altfel ar fi plutit, pe acolo nefiind pus la punct un sistem care să mențină gravitația la 1G. Erau deci în imponderabilitate, la 0G.
Din primii pași constatară că stația se prezenta totuși, în condiții destul de bune. Nu era roasă de rugină și părea chiar îngrijită, întreținută. Ciudat! De cine oare, doar era părăsită...
Înaintând, descoperiră cu surprindere că vechea stație era chiar și iluminată, deci n-aveau nevoie de lanterne; prin urmare le stinseră. În plus, părea că și sistemul de ventilație funcționa la parametrii normali, ba chiar și cel de menținere a vieții. Renunțară deci la căștile costumelor de astronauți, pe care le dădură jos, cu precauție totuși. Constatară că nu se înșelaseră; puteau respira în voie, fără probleme. Nedumeriți, se priviră întrebător, neînțelegând ce ar putea însemna aceste lucruri, dar nu spuseră nimic; nu încă.
Își continuară incursiunea, înaintând încet, cu grijă, privind totul cu luare-aminte. În mod inexplicabil, totul părea foarte bine îngrijit, nicidecum părăsit de vreo 30 de ani. Și nu doar îngrijit, ci și în stare de funcționare.
Trecură într-un alt modul, iar când priviră spre interior... Descoperiră cu uimire că de fapt vechea stație nu era totuși părăsită, deloc; asta explica de ce era atât de bine întreținută, în stare de funcționare. Totuși...
Amândoi se retraseră cu vreo câțiva pași înapoi, mai-mai să se lovească de trapa modulului, care se închisese în mod automat după ce intraseră ei, când zăriră mai multe persoane ce pluteau în acel modul, îmbrăcate sumar, cu haine cam jerpelite, îmbinate parcă din bucăți, după necesitățile fiecăruia. Priviră consternați spre ungherele mai întunecate și distinseră cu greu mai multe siluete înghesuite unele în altele, ce păreau a se ascunde de privirile lor curioase.
Kat se apropie de Sem, atât cât îi permiteau costumele pe care amândoi le purtau și-l prinse de braț, părând nu doar surprinsă, ci chiar ușor temătoare. Comandantul îi făcu semn să se liniștească, deși și el simțea că-l încearcă un sentiment greu de definit în cuvinte. De ce oare? Pentru că majoritatea dintre cei prezenți acolo, cu vârste cuprinse între 0-70 de ani, păreau diformi sau prezentau un handicap fizic ușor de observat, chiar și într-un loc nu foarte puternic iluminat. Era clar că aproape toți cei prezenți acolo, cu excepția celor micuți, încercau să-și ascundă, atât cât se putea, de privirile celor doi, malformația de care sufereau. Totuși, nu erau foarte urâți, încât să fie priviți cu groază.
De cei doi tineri se apropie, plutind până la ei, un bătrân de vreo 70-75 de ani, cocoșat serios. Purta un soi de sac ce încerca să-i acopere spinarea încovoiată. Avea plete albe, lunguiețe și-i privea pe cei doi tineri cu ochii săi albaștri, blânzi, vioi. Sem își reveni mai repede decât Kat după șocul provocat de prezența acestor oameni la bordul bătrânei stații spațiale.
- Ce... începu el o idee, prinzând curaj, însă se corectă de îndată: Cine sunteți?
- Întâia formulare cred că era mai corectă, răspunse bătrânul cocoșat, pe înțelesul celor doi, cu o voce surprinzător de blândă, caldă.
- Ah, nu; scuze, am greșit. N-am vrut să spun... se încurcă Sem.
- N-ai greșit deloc, tinere, susținu bâtrânul. Ai zis bine: Ce suntem noi oare? Și-am să-ți răspund printr-un singur cuvânt: Agravitaționalii.
- Poftim?! Cum?! păru nedumerit Sem.
- Așa cum ai auzit: Agravitaționalii, repetă bătrânul, adăugând: Tu decizi dacă ți-am răspuns la întrebarea ce sau cine suntem.
- Nu... Eu... N-am vrut să spun nimic rău, se scuză din nou Sem.
- Nici n-ai spus ceva rău, îl asigură bătrânul.
- Scuze, dar nu pricep; agravitaționali... Ce înseamnă de fapt asta? Sunteți clonați, sau vreun experiment nereușit al celor ce au locuit pe această stație cu 30 de ani în urmă? întrebă Sem.
- Clonați, sigur nu! Un experiment nereușit, poate. Iar ai celor dinainte, de pe această stație, cu siguranță, da!
- Poftim? Tot nu pricep! se încruntă, nedumerit, Sem.
- Cum să nu pricepi, tinere? Pari destul de isteț, dezghețat. Așa cum sugerează cuvântul, agravitațional, suntem născuți în starea de imponderabilitate, la 0G. Suntem copiii celor ce au locuit înainte pe această stație, timp de 50 de ani.
- Ah, asta era, se dumiri, mai greu, Sem.
- Bine, dar... Nu știam de existența voastră. Nu ni s-a spus nimic, murmură Kat primele ei cuvinte de când sosise pe vechea stație. Ni s-a spus doar că stația ar fi părăsită, abandonată, nelocuită de 30 de ani.
- Și asta vă surprinde, domnișoară? rosti întrebător bătrânul ghebos, întorcându-și privirea spre ea. Nouă nu ne e deloc de mirare. Sigur, nu e-n interesul celor de pe Terra să se afle de existența noastră, de aceea totul a fost mușamalizat, trecut sub tăcere. Dar adevărul iese întotdeauna la suprafață, cumva, într-un fel sau altul, nu poate fi veșnic tăinuit, oricât s-ar strădui cei implicați să-l țină secret. Iar o concluzie logică la care s-ar putea ajunge, ținând cont de ceea ce s-a întâmplat aici, ar fi aceea că voi, oamenii, aveți prostul obicei de a vă abandona copiii, la vârste încă fragede, când aceștia nu se pot încă descurca singuri.
- Nu-i adevărat! se împotrivi ferm Sem. Nu putem generaliza! Nu-i o regulă, care să caracterizeze întreaga omenire.
- N-am zis că ar fi o regulă în general valabilă în cazul omenirii, vorbi calm bătrânul, continuând: Privește-ne însă! Noi ce suntem oare? Excepția care confirmă regula?
- Nu pot ști. Nu-mi dau seama, zise Sem.
- Oamenii găsesc repede soluții la îndemână, se debarasează ușor de responsabilitățile ce le revin, comentă bătrânul.
- Nu-i chiar așa, rosti, contradictoriu, Sem. Adică... Nu știu, dar nu mi se pare corect.
- Poate că nici nu e, zise bătrânul.
- Spui „voi, oamenii”, dar noi... începu Sem o idee pe care n-o continuă, fiind încă neclar conturată în mintea lui.
- Desigur, nu mă refeream la voi doi, pentru că sunteți încă prea tineri, voi înșivă copii, deci nici gând să putem fi noi copiii voștri. Însă părinții noștri au fost negreșit oameni de pe Terra, dintre astronauții ce au locuit aici, pe această stație, deci suntem totuși urmașii omenirii.
- Totuși, nu pricep de ce nu s-a vorbit deloc despre voi, reveni Kat la ideea ei. Trebuia să fim avertizați de existența voastră.
- Poate trebuia, domnișoară, dar nu ne puteți reproșa nouă faptul că n-ați fost avertizați.
- Păi... Câți sunteți acum aici, în total, pe această stație? întrebă Kat.
- Acum, domnișoară? 115 persoane, iar azi tocmai s-a născut cel cu numărul 116. La început eram doar vreo câțiva, nu foarte mulți, copii ai foștilor ocupanți ai stației, apoi au urmat alții, iar mai târziu, după ce ultimii locuitori au plecat înapoi, pe Terra, s-a petrecut inevitabilul, dar cred că e ceva foarte normal și natural; am avut deci descendenții noștri și astfel am ajuns la numărul din prezent.
- Înțeleg... murmură Kat îngândurată, apoi adăugă: 116?! Păi, unde și cum au avut loc atâtea persoane la bord? Nu știam că stația ar fi atât de încăpătoare...
- Nici nu este, domnișoară; stăm cam înghesuiți. Ar fi nevoie să-i mai adăugăm vreo câteva module stației, s-o mărim, doar asta este casa noastră, răspunse bătrânul.
- Și cum v-ați descurcat în tot acest timp, cu proviziile alimentare și piesele de schimb necesare întreținerii stației în stare de funcționare, pentru a le schimba pe cele învechite, prea uzate sau defecte? se interesă Sem.
- Timp de 50 de ani, cât stația a fost locuită, deși mereu de alte grupuri de astronauți, care au „contribuit” și ei la mărirea numărului nostru, n-am întâmpinat greutăți. Hrana era suficientă, iar piesele necesare reparațiilor și modernizărilor erau și ele aduse periodic, în funcție de necesități, iar dacă era nevoie strictă, erau aduse chiar în regim de urgență. Mai greu a fost după abandonarea stației, când aceasta a fost considerată nelocuibilă. Un timp am mai fost ajutați, dar după câțiva ani am fost dați uitării, lăsați în voia soartei.
- Și cum ați supraviețuit totuși?
- Cum? Cu greu! Sufeream de lipsuri mari. N-aveam de unde să ne aprovizionăm, așa că nevoia ne-a învățat să ne descurcăm cum puteam, cu puținul de care dispuneam, sau „capturând” sateliții artificiali care erau necesari reparațiilor, sau chiar hranei.
- Nu înțeleg. De ce nu veneați pe Terra cu navetele din dotarea stației, să vă procurați cele necesare? păru nedumerit Sem.
- Să venim pe Terra?! ridică bătrânul sprâncenele albe, stufoase, în semn de mirare.
- Da; de ce nu?! replică, firesc, Sem.
- Sau de ce v-au lăsat părinții voștri aici și nu v-au luat cu ei, acasă, pe Terra? adăugă Kat.
- Să ne fi luat acasă? continuă, uimit, bătrânul.
- Păi, sigur, așa era normal, zise Kat.
- Ar fi fost imposibil, domnișoară, susținu bătrânul. Suntem născuți aici, în imponderabilitate, la 0G. N-am putea supraviețui pe Terra, la 1G; de aceea ni se spune „agravitaționalii”. N-am putea părăsi această stație spațială; suntem dependenți de ea, de starea de imponderabilitate.
- Înțeleg, murmură Sem, ca pentru sine.
- Totuși, cred că se puteau găsi soluții rezonabile; se puteau crea pentru voi condiții speciale, pe Terra. Se puteau amenaja locuri speciale, unde să supraviețuiți, la 0G, chiar și pe suprafața planetei. Sau altfel, cu ajutorul geneticii, zise Kat.
- Se pare că nu era în interesul oamenilor de pe Terra să se construiască astfel de locuri, special amenajate pentru noi, sau să se intervină genetic asupra noastră, zise bătrânul. Și nu este nici în continuare, pentru că încă ne aflăm aici.
- Și ce aveți de gând? îl privi Sem bănuitor. Puneți cumva la cale un atac asupra Terrei? Vreți să vă revendicați și să vă câștigați astfel drepturile?
- Un atac?! Noi?! repetă uimit bătrânul; adăugă: Numai un pământean putea gândi astfel. Nu, tinere, nu plănuim să atacăm Pământul! La ce bun am proceda astfel? Nu ne-ar fi de nici un folos! N-am putea supraviețui pe suprafața planetei, decât tot aici, la bordul acestei stații spațiale, pe orbită. Nici măcar pe noua stație spațială, care vă găzduiește pe voi, n-am putea supraviețui.
- Într-adevăr, un sistem bine pus la punct ne dă posibilitatea să menținem gravitația la 1G, însă dacă l-am întrerupe, dacă l-am scoate din funcționare, am trece la imponderabilitate, la 0G.
- Ați fi dispuși să deconectați acest sistem? întrebă bătrânul.
- Dacă ați veni în vizită, poate da, răspunse comandantul.
- În vizită? Nu! La ce bun? Ca să-i speriem și pe ceilalți colegi ai voștri?
- Să-i speriați? Păi, de ce s-ar speria? păru Sem uimit de această posibilitate.
- Normal, de noi; de ce altceva?! Așa cum și voi v-ați speriat când ne-ați văzut prima oară, zise bătrânul.
- Poftim?! Ah, nu; de fapt, noi...
- Am remarcat reacția voastră, îl întrerupse bătrânul.
- Bine; poate ne-am speriat, acceptă Sem, justificând: Dar era logic să reacționăm astfel, pentru că nu ne așteptam să vă găsim aici. Credeam că stația e nelocuită.
- Nu-i adevărat, îl înfruntă bătrânul. Am zărit repulsie pe chipurile voastre. Ne considerați urâți, hidoși, respingători.
- Așa am lăsat impresia? încercă Sem să îndrepte ceva. Ne pare rău, dar n-am gândit astfel.
- Cum să nu?! păru neîncrezător bătrânul. Chiar și acum gândiți astfel! Dar nu avem nevoie de reacția voastră pentru a ne da seama că nu suntem agreabili; știm foarte bine cum arătăm, doar ne vedem chipurile și trupurile în fiecare zi. Este efectul secundar al faptului că am venit pe lume în imponderabilitate. Fiecare suferim de câte un handicap, o diformitate, sau cum vreți s-o numiți; nici unul n-a scăpat fără ca imponderabilitatea să nu-și pună pe vecie amprenta pe înfățișarea lui.
- Ah, noi nu v-am considerat deloc anormali, diformi sau dezagreabili, însă nu se putea să nu remarcăm totuși aceste, să le zicem, „diferențe”, replică Sem cu diplomație.
- Hm; diferențe... șopti bătrânul. Mai trist e faptul că aceste „diferențe” par să se accentueze de la o generație la alta, dar pe noi nu ne deranjează. Ne acceptăm așa cum suntem. Am învățat să fim uniți pentru a supraviețui, deși ne confruntăm cu lipsuri grave, care, deseori, pun sub semnul întrebării existența noastră. Dar nu ne plângem de milă, nici nu cerșim ajutorul vostru.
- Deci nu vreți să cuceriți Pământul? reveni Sem la o idee anterioară.
- Nici gând! întări bătrânul. N-avem motive să vrem așa ceva!
- Atunci, nu înțeleg; totuși, ce vreți de fapt de la noi? întrebă comandantul.
- Ce vrem?! repetă bătrânul. Nu foarte mult! Am vrea să fim recunoscuți și să ni se respecte drepturile. Am vrea să ducem un trai decent, aici, la bordul acestei stații spațiale, fără a mai fi nevoie să „piratăm” sateliții artificiali pentru a ne procura cele necesare. În acest scop, am vrea să ni se trimită periodic navete cu provizii alimentare, cu haine, cu piese de schimb necesare înlocuirii celor uzate sau defecte și chiar cu cele necesare construcției altor module, pe care să le atașăm stației, pentru a o mări, să ne poată adăposti pe toți, fără a mai fi nevoie să ne înghesuim.
- Bun. Pricep că vreți toate acestea; înțeleg și de ce. Dar ar trebui să înțelegeți și voi că nu puteți primi mereu tot ce vă trebuie pe gratis, pe degeaba; ar trebui să oferiți și voi ceva în schimb, ceva care să vă justifice solicitările, ceva de pe urma căruia omenirea să beneficieze, așa cum și voi ați putea beneficia de ceea ce veți primi de pe Terra.
- Nu era nevoie să ne spui; ne-am gândit la posibilitatea asta și chiar am pregătit ceva ce v-am putea oferi, în schimbul a ceea ce ne este nouă necesar, replică bătrânul.
- Zău?! Ați pregătit? păru uluit Sem.
- Ce anume? se interesă Kat.
Bătrânul întinse sugestiv mâna, lungă și subțirică, lipsită parcă de orice mușchi, iar un tânăr cu o formă ciudată a capului și cu câteva umflături în unele zone ale trupului, aduse un obiect minuscul, pe care i-l puse bătrânului în palmă.
- Un microcip?! se miră Kat.
- Da, domnișoară, un microcip, dar unul special, foarte valoros, presupun, mai ales pentru voi, rosti bătrânul.
- De ce-ar fi atât de valoros? se interesă Kat.
- Pentru că acest microcip conține date foarte importante, pe care le-ați putea descoperi, atașându-l la unul dintre computerele voastre.
- Ce fel de date? întrebă Sem, dar înainte de a-i răspunde, bătrânul îi înapoie băiatului microcipul, iar acesta îl duse de unde îl luase; de abia după aceea, bătrânul explică:
- Cu aceste date de pe microcip veți putea realiza un dispozitiv care vă va oferi posibilitatea de a călători fără probleme oriunde ați dori să ajungeți, în scurt timp, în orice altă galaxie, pe orice altă planetă, oricât de departe s-ar afla ea; ar rezolva deci problema călătoriilor spațiale, fără a fi nevoie de nave spațiale, viteze superluminice sau altceva asemănător. Practic, v-ar lansa cu adevărat în spațiu...
- Serios?! se miră Sem.
- Ar fi o adevărată comoară, mai valoroasă decât orice altceva, adăugă Kat.
- Desigur, domnișoară. Om fi noi așa cum ne vedeți, diformi, urâți, respingători, dar nu suntem și proști; nu ne judecați după înfățișare.
- Nu vă judecăm deloc! se apără Kat.
- De altfel, nici n-am spus că ați fi urâți sau proști, îi veni Sem în ajutor.
- Nu-i nevoie s-o spuneți; e suficient să gândiți astfel, replică bătrânul.
- Să gândim? Dar nu gândim deloc astfel! se împotrivi Sem.
- Bine; să lăsăm contradicțiile de acest gen; n-am ajunge nicăieri, zise bătrânul, interesându-se: V-ar tenta oferta noastră?
- Binențeles; e mai mult decât tentantă, răspunse Sem.
- Dar de ce ne-ați da nouă acel cip și nu l-ați păstra pentru voi? ridică această problemă Kat.
- Să-l păstrăm?! Ce-am putea face noi cu un asemenea cip? Nu ne e de nici o folosință! N-avem nave spațiale, cu care să călătorim și chiar de-am avea, la ce bun am călători spre alți aștri? Suntem neputincioși! Nu putem nici măcar coborî pe alte planete, pentru a le cerceta, deci de colonizare nici n-are rost să amintim... Nu! Doar voi puteți beneficia de un asemenea cip; poate altfel nu vi l-am oferi. Dar așa ni se pare un schimb rezonabil. Dacă noi vom primi periodic ceea ce ne trebuie, voi veți primi acest cip, care vă va oferi posibilități practic nelimitate.
- Aveți dreptate, aprobă Kat. Nu m-am gândit la această posibilitate, dar, într-adevăr, așa e.
- Și atunci? Ce ziceți? Merită să facem un asemenea schimb? întrebă bătrânul.
- După părerea mea, sigur merită. E un schimb avantajos, de ambele părți, dar mai ales pentru noi, presupuse Sem.
- Bun; spuneți-le celor din conducerea guvernelor voastre, poate vor părea și ei interesați de oferta noastră, zise bătrânul.
- Chiar ar trebui să fie interesați, presupuse domnișoara Kat.
- Noi vom avea grijă să le comunicăm cât mai curând acest mesaj și vom încerca să primim aprobarea de a vă aproviziona cu tot ceea ce vă este necesar, pentru început, cu alimente și haine, îl asigură Sem.
După vreo câteva ore, în care cei doi colegi vizitară o parte a vechii stații spațiale, Kat și Sem deciseră să se întoarcă la bordul celei noi, alături de colegii lor de echipaj, cărora vor avea ce să le povestească. Probabil că zilele următoare vor dori și ei să viziteze vechea stație spațială, iar comandantul lor nu-i va putea opri, însă Sem nici n-avea de gând să se împotrivească.
Astfel aflaseră cei doi tineri astronauți despre existența celor ce nu puteau trăi decât în condiții de imponderabilitate, pe vechea stație spațială, la 0G, cei ce se autointitulau „agravitaționalii”...