Abia scăpat din aglomerația acelei ore de vârf din capitală, microbuzul se târa greoi pe șosea, ocolind anevoie gropile ce încă nu fuseseră astupate în primăvara plină de ploi. Șoferul încerca să recupereze timpul pierdut, dar motorului parcă nu-i păsa de asta. El trăgea bine la o anumită turație peste care se îneca dacă era solicitat la mai mult, posibil din cauza unei alimentări precare. Deh, vreme de criză manifestată plenar și în circulația pe drumurile publice! Era posibilă și lipsa întreținerii întregului sistem. Dar asta se datora crizei societății de transport. O zi de staționare a unei mașini scădea prea mult cifra de afaceri a patronului, în special!
Ceasul de deasupra bordului abia arăta ora 08.30, dar era deja cald. Poate din cauza aglomerației și a geamurilor blocate încă din timpul iernii. Nici un fel de aerisire. Doar geamul din stânga șoferului era lăsat pe jumătate. Curentul de aer pătruns de afară își începea zbenguiala ușoară chiar pe fruntea bietului om îngrijorat că va pierde o cursă în acea zi. După ce făcea să fâlfâie puținele șuvițe ce încercau în zadar să-i acopere fruntea pleșuvă de timpuriu, trecea vesel printre capetele a câtorva bărbați ce stăteau înghesuiți, în picioare, blocând accesul spre ușa din față a mașinii, ridica firele răzlețe ale femeilor de pe scaunele țintuite pe partea stângă a mașinii și provoca mai apoi o zbatere ușoară a câtorva pungi de plastic atârnate de un fel de cârlige agățate de ochiurile unei plase vechi întinsă pentru a primi bagaje ușoare. Se oprea definitiv în panglica de un negru spălăcit al unei pălării ce amintea de un violet suav, cândva apreciat pentru strălucirea lui vioaie.
Pălăria acoperea capul unei femei a cărei față nu se vedea. Pe unul din cele patru scaune de pe ultimul rând, ea stătea chircită cu capul plecat și răsucit, în încercarea de a se răzima pe umărul dinspre geam pentru a ameliora durerea ce-o simțea permanent la baza gâtului, dar și pentru a putea urmări cu privirea încețoșată mișcarea copacilor de pe marginea drumului. Cu o mână strângea bastonul de lemn lustruit de îndelungată folosință, bătând ușor podeaua în ton cu trepidațiile mașinii, în timp ce cu mâna liberă plimba pe față, aproape la intervale egale de timp, o batistă mototolită și ușor umezită de sudoarea ce-i acoperea în răstimpuri fruntea și cobora pe obraji până spre bărbie în picături mărunte. Din când în când, ofta încet și își lăsa mâna în care ținea batista pe geanta neagră aflată pe genunchii acoperiți de rochia veche și de aceeași culoare, proaspăt spălată și călcată. Acolo îi tremura vizibil, adesea în zvâcniri scurte, de parcă se zbătea în strânsoarea pielii uscate și plină de pete vineții, mărturie a unei circulații periferice deficitare.
- Fată, mai e mult până acolo? a întrebat-o ea pe femeia corpolentă ce stătea, bine înfiptă pe picioare și cu o mână agățată de bara de susținere a plasei pentru bagaje, în fața ei, împingând-o cu bastonul pentru a o atenționa. Am obosit, maică... E zăpușeală rău în droaga asta, a încercat ea să se justifice, ducându-și din nou, cu o mișcare tremurătoare, batista peste frunte.
Cealaltă femeie, bine legată și îndrăzneț îmbrăcată pentru cei aproape 60 de ani purtați cu semeție pe umerii acoperiți doar de bretelele subțiri ale rochiei de culoare crem, neatentă, cu gândul plecat nu se știe unde ori din cauza gălăgiei permanente din microbuz, nu i-a răspuns. Privea și ea pe fereastră. Departe. Peste câmpul în care apăruseră case de mărimi diferite și garduri înalte de beton pe care ea nu le știa că ar fi fost în urmă cu doar câțiva ani. În schimb, bărbatul ce-i sprijinea brațul cu o mână, agățat cu cealaltă de o curelușă prinsă-n plafon, a fost mai atent. S-a aplecat ușor către pălăria din fața sa și i-a vorbit destul de tare:
- Mai e puțin, mamă. Ai răbdare că ajungem noi! A întrebat mama dacă mai e mult, a lămurit-o el imediat pe cea care întorsese capul și-l privea întrebătoare. Este, într-adevăr, destul de cald…
- ... Da, este... Mai mult din cauză că n-avem aerisire în vechitura asta de microbuz… Ne-om întoarce cu altul mai bun, a murmurat ea, parcă pentru sine.
- Da’ cu o mașină mică, ar fi fost mai bine, maică, a zis bătrâna doamnă fără să se adreseze cuiva anume.
- Lasă, vezi de treabă! Ar fi costat mult aia mică, mamă, a intervenit o altă femeie de pe scaunul din dreapta bătrânei, dând din mână a pagubă. Ajungem repede, s-a simțit ea obligată să aducă puțină alinare când a văzut mișcarea de nemulțumire a mâinii care strângea în neștire batista mototolită.
- …De, maică... dacă n-or fi bani nici în casa voastră! Aș o fi... Da’ bărbații ăia ai voștri, n-au venit cu noi? Nu-i văd, s-a arătat bătrâna nedumerită după câteva momente de tăcere.
- Ba au venit. Ce, matale nu i-ai văzut? Uite-i acolo în față. Stau în picioare că nu au mai fost locuri libere, a lămurit-o fata, trecută și ea cu puțin peste 5o de ani. Am napolitane, dacă vrei ceva dulce, mamă. Sau o bomboană spirtoasă. Vrei? s-a arătat ea îngrijorată în timp ce desfăcea fermoarul la o geantă maronie destul de burdușită la prima vedere. Am uitat să iau o sticlă cu apă. Îmi pare rău...
- Ei, lasă fată, că nu mor eu până acolo. Bem apă când ajungem... Dulciurile nu astâmpără setea, Florico! a refuzat bătrâna doamnă cu voce ștearsă, abia auzită în vecinătatea imediată.
O serie de denivelări succesive ale șoselei au făcut ca trupurile așezate pe scaune să tremure mai intens și mâinile agățate de curelușe ori răzimate de spetezele scaunelor să se încordeze vizibil. Toate șocurile, pe care sistemul de amortizare al mașinii nu le putea anihila, se transmiteau direct caroseriei și călătorilor. Unii dintre ei, vădit nemulțumiți, nu au scăpat ocazia de a înjura cu voce tare. Pe cine, nici ei nu știau prea bine. Înjurau, la modul general, pe cei care s-au îmbogățit de pe urma lucrărilor necorespunzătoare de întreținere și reparații a drumurilor publice. Îl înjurau pe doctorul ales, poate și de ei, primar general al capitalei, pe ministrul Berceanu și, mai în surdină, printre dinți, pe toți guvernanții.
Premierul Boc avea parte de înjurături speciale, cam în aceeași manieră cu președintele Băsescu. În prima lună a verii, de când cu măsurile de austeritate anunțate de președinte ca fiind unica șansă de a se ieși din criză, bucureștenii, în aceeași măsură cu cetățenii provinciei, nu se mai temeau să vorbească și să judece, fiecare după mintea lui, acțiunile guvernanților. Cei mai porniți ajungeau repede la înjurături și blesteme aproape în orice discuție pe teme politice ori financiare. Spectrul sărăciei și teama de adâncirea fără precedent a acesteia le înfățișa, poate pentru prima oară unora dintre ei, lipsurile clasei politice, pe care până mai ieri le-au ignorat, le dezlega limbile și îi umplea de supărare și mânie.
Când zgomotul și trepidațiile au scăzut în intensitate, oamenii au păstrat tăcerea un răstimp și apoi au reluat discuțiile aride, menite doar să alunge monotonia și prea puțin curiozitatea vreunei persoane. Erau cam de aceeași origine ori clasă socială. În majoritate, țărani. Mai puțin trei-patru bărbați îmbrăcați cu haine de oraș și cam tot atâtea femei dinspre care se prelingea discret mirosul parfumului ori deodorantului folosit, amestecat cu mirosul de transpirație ridicat de peste tot și plimbat în voie de curentul de aer izvorât din fereastra șoferului.
- Măi Eugene, maică! Mai e mult, mă, că mor ? a întrebat femeia ce nu-și putea opri tremurul mâinilor, fără să privească la bărbatul căruia i se adresase.
- Cel mult cinci minute, mamă. Uite suntem la marginea localității. Încă puțintică răbdare, a liniștit-o el în timp ce-și aranja nodul cravatei grena, aplecându-se ușor pentru a fi auzit.
- Numai atât? s-a mirat Florica încercând să privească pe fereastră peste pălăria de modă veche a bătrânei. Observând cu ochii ei primele case, a tras fermoarul genții din care a scos la iveală o trusă micuță de piele pe care a desfăcut-o grăbită. Și-a dat cu ruj, privindu-se într-o oglindă micuță, enervată de legănatul excesiv al mașinii care o împiedica să urmărească cu exactitate linia buzelor subțiri. În acest timp, bătrâna a lovit cu bastonul piciorul bărbatului și l-a întrebat într-o doară, fără să-l privească:
- Mi-a zis Eleonora că ai luat advocat, Eugene... De ce, maică? La ce-ți trebuie ție un advocat?
- Păi, nu ți-am spus că frate-miu Costică e nemulțumit, mamă? El are avocat, că vrea să-și câștige drepturile toate...
- Care drepturi, Doamne ferește, că toate-s ale mele, maică! Nu știe că-i mai dau și lui ceva... Chiar dacă m-a uitat ani întregi... I-oi da și lui ceva... Da’ el și Vasile nu vin? Nu i-am văzut…
- Ba vin, mamă. Vin toți. Cred că sunt acolo la ora asta. Ai uitat iar că nu locuiesc în capitală. Îi găsim pe toți care ne târăsc în rușine. Nu-mi aduc aminte ca rudele noastre să se fi judecat vreodată... Dar, lasă asta, că am ajuns. Hai să ne pregătim de coborâre!
Nu aveau ce pregăti. Femeile purtau doar câte o geantă cu ele, iar Eugen venise cu mâinile goale. Hârtiile în care era înscrisă averea mamei lor, mai bine zis a familiei înainte și după împărțeala succesorală, le aranjase grijuliu în geanta încăpătoare de care avea grijă Florica, sora lui cea mică. Au așteptat să se oprească mașina și să coboare toți călătorii. Eugen și Florica au ajutat-o pe bătrână să se ridice și au deplasat-o la ușă apucând-o fiecare de câte un braț. Cealaltă, Eleonora, s-a strecurat cu greu să coboare înaintea lor, după ce și-a netezit rochia șifonată spre poale cu mâna liberă.


(Va urma)