Apă, apă !



Dragi „cetitori”, vi s-a întâmplat să lucrați câmpul pe timp de vară la peste 35 grade Celsius? Eu am făcut asta când eram copil, adolescent, tânăr inginer, familist matur și astăzi, la capăt de drum. Vara trecută însă ...
Se anunțase cod portocaliu, temperatura la prânz sărea de 40 de grade. Am început activitatea la șase dimineața. Pe la ora nouă căldura devenise de nesuportat. Prea lacom de muncă nu am plecat din câmp, vroiam să termin cele două rânduri de vie, se împreunaseră lăstarii și exista pericolul ca strugurii să se opărească ...
Nicio adiere de vânt, niciun fir de nor pe cer, aerul juca în zare, cred că pe tot câmpul doar eu mai eram. Nu știu ce demoni mă împingeau de la spate, încă puțin, încă, încă ... În văzduh se auzea nedeslușit zumzetul de albine, bărzăuni, muște, ca un decor sonor specific lunilor de vară. Apă nu aveam cu mine, pălărie nu îmi luasem, gândind că până la nouă voi fi la adăpost de căldură.
Era deja miezul zilei. Și, prin vânzoleala aceea din văzduh, am simțit o pocnitură în moalele capului ... M-am târât cum am putut până la mașină, cred că înăuntru erau 60 de grade. Abia am ajuns până acasă. M-am lungit în pat, îmbrăcat, cu mâinile deschise ca brațele unei cruci. Soacră-mea a intrat peste mine :
- Þi-am spus de atâtea ori să nu mai stai peste ora nouă ... ți-e rău?
- Aaapă!
Mi-a adus o cană de o jumătate. Am băut-o și-am rugat-o în șoaptă să mai aducă. A venit cu ibricul de un litru ... Tot în șoaptă i-am spus, mai vreau. A umplut oala de 5 litri. Am băut-o și pe aia.
- Aaapă, aaapă ... !
A cărat biata femeie o găleată plină. Soacră-mea a început să jelească ... Săracul de el, o să moară înaintea mea ... l-a topit Soarele.
Acolo în pat nu mai auzeam vibrația aripilor a trilioane de muște. Capul îmi devenise antenă parabolică, interceptam doar suspine, dangătul clopotelor și vaietele a sutelor de mii de români deportați în Siberia. Cum setea nu se ostoise aș fi băut ca Setilă, Prutul și Nistrul, să nu mai fie despărțiți urmașii lui Ștefan cel Mare.
În aer bocetele celor din Siberia se suprapuneau cu țipetele mamelor pentru copiii lor, morți la Canalul Dunăre-Marea Neagră, pe vremea lui Dej.
Și-aș fi sorbit Dunărea toată ca apoi să găsesc oasele martirilor, să poată fi îngropate creștinește ... Poate că astfel românii Reginei Maria nu ar mai fi înnecați în uitarea apelor învolburate ...
Mamaia plângea iar eu nu-mi potoleam setea.
Mort am fost și-am înviat! Din ziua aceea am devenit prudent, mai puțin lacom de muncă. Nu mai mă implicam sufletește în toate fleacurile. Făcusem tot ce a depins de mine, restul era treaba lui Dumnezeu.
Până acum câteva zile ... când ... soarta mi-a scos în cale poezia „Confuziune”. Am citit-o de mai multe ori până m-a pocnit iar ceva, în moalele capului. Prețiozități! Mulțimi de cuvinte „sublime” spuse ca rod al atâtor meditații ... mi-au stârnit setea aceea totală, devoratoare, de nepotolit.
Stau pe spate în formă de cruce, soția mă jelește, ce ai? ce ai? întreabă ea, eu îi răspund în șoaptă, apă, apă ...
Soarele continuă să se învârtească, stelele continuă să sclipească pe cer iar marțienii, amestecați printre pământeni, aruncă fumigene, se cocoață peste tot și, deși nu mai au mult până la asaltul final, cuceresc redută după redută controlând strategic toate centrele cerebrale, circulația sanguină ..... Interceptează gândurile, chiar și pe acelea necristalizate încă ...


Nicolae Aurelian DIACONESCU