CAPITOLUL 9

O VERSIUNE FEMININÃ A LUI OLD SHATTERHAND

O suferință transformată în obișnuință nu e altceva decât o nouă stare de echilibru. Dacă în fazele ei acute, durerea te distrage de la orice altceva, în etapa ei cronică, măcar pentru variație ești tentat să cauți alte motive de supărare. Dar Silvia nu avea motive să le caute prea mult – darul ei ca oriunde s-ar duce să-și găsească în cele din urmă un persecutor nu era dezmințit nicicând. Bioenergetica contemporană are o destul de convingătoare și simpatică teorie asupra interacțiunii câmpurilor umane. Ea arată că persecutorii, acei indivizi care au plăcerea sadică de a batjocori și de a se bucura la vederea suferinței victimelor, nu sunt altceva decât niște vampiri energetici: de obicei simt instinctiv care sunt acele persoane cu o mare strălucire a aurei, cele cu o intensă activitate mentală sau spirituală – în genere persoane inteligente și sensibile. Se știe că prin enervare, omul “sângerează” la nivelul efluviilor fine: cedează din energia vitală celui care l-a provocat.
Probabil că dl. Petre Mazilescu nu cunoștea această teorie, dar asta nu-l făcea mai puțin sâcâitor. Þinta glumelor lui suave și aparent inofensive erau cu predilecție două persoane: părintele Gabi și Silvia. Dacă nea Gabriel știa întotdeauna să întoarcă cu umor și blândețe sensul cuvintelor și să iasă basma curată, în schimb, pe mai tânăra lui colegă o nimereau întotdeauna în plin: îi găsise punctul slab.
Departe de a fi grosolan sau de a o ataca fățiș – căci simțise că Silvia avea capacitatea de a riposta neașteptat de dur la asemenea gen de provocări – prefera jocurile de cuvinte ambigui, capcanele verbale. Domnul Mazilescu nu era inteligent, dar friza geniul în a improviza; avea o minte superficială, dar jongla perfect cu ideile; tot ce spunea părea logic. Cine o cunoștea bine pe Silvia, ar fi putut spune că într-un fel, pe plan intelectual, era exact opusul lui. Fiind dotată nativ cu o inteligență profundă, analitică și creatoare, îi era dat să lase ceva în urmă, să producă și să-și vadă produsul folosit de alți oameni pentru ca la rândul lor aceștia să producă altceva în folosul societății. Avea însă prea puțin din acea spumoasă spontaneitate a oamenilor veșnic odihniți, neobișnuiți cu munca, din acea agerime verbală care îi făcea să pară deștepți cu carul. În duelurile verbale cu “Jigodel” – cum într-un moment de inspirație îl numise față de d-na Maxim, făcând-o să râdă în hohote – și cum avea să-i rămână porecla în colectiv, acesta din urmă ieșea mereu învingător. Niciodată Silvia nu găsea pe moment replică la ironiile lui subtile.
Dar cum ajunsese dl. Mazilescu să fie o prezență nelipsită la LCPH? Știm că Jigodel fusese inițial în secția condusă de dl. Marcu, fără a-i fi direct subaltern. Ei bine, acesta din urmă fusese nevoit să accepte un târg cu conducerea economică a institutului. Pentru a i se da încă un computer PC, mai puternic și mai performant, un 386 cu monitor VGA, cel mai bun din câte se găseau pe atunci la noi, dăduse curs rugăminții de a-l “integra” pe Jigodel în activitatea laboratorului. Așa că dumnealui le punea celor trei colaboratori la program tot felul de întrebări: părea foarte interesat de problemă. Într-o zi, una din ultimele zile de toamnă ale anului 1991, se aflau strânși ei trei, locatarii obișnuiți ai biroului, plus Jigodel. Era și d-na Maxim de față, căci și ea avusese o contribuție importantă la program. Stăteau în fața calculatorului și Silvia făcea ultimele testări, introducând diverse date de intrare, tipărind și comparând rezultatele. Lucrarea era finalizată și acum era perioada când se făceau propuneri de noi lucrări pentru la anul. Trebuie spus că planul institutului se alcătuia atât pe baza propunerilor ce veneau din minister, de la fostele întreprinderi “Electrocentrale”, devenite acum filiale ale regiei autonome cât și de la propriile laboratoare. Unele se aprobau, altele nu; erau propuneri care mureau încă din faza incipientă. Cele care supraviețuiau mergeau mai departe ca acte, obligația celui care subcontracta lucrarea fiind aceea de a întocmi o documentație preliminară.
Încurajați de succesul primului program de acest gen, Dan și Silvia voiau să propună unul similar pentru o altă cascadă de hidrocentrale. Tocmai despre asta discutau, când dl. Mazilescu vorbi:
- Am auzit de un program de genul ăsta făcut de o firmă din Franța.
- Nu mă îndoiesc, răspunse Dan, că în multe țări trebuie să existe așa ceva.
Nu reușea niciodată să-și ascundă antipatia față de personajul în cauză. Dl. Mazilescu zâmbi – dacă putem numi așa dezgolirea dinților lui de cal – și continuă pe un ton dulceag și insinuant:
- Și n-ar fi mai bine să învățăm din experiența celor mai deștepți ca noi?
- Când am pornit să facem acest program, am avut o etapă de studiu a modelelor existente, răspunse d-na Maxim. Bineînțeles că în nici o documentație nu ți se explică decât parametrii problemei, nu și modul de rezolvare.
- În plus, adăugă Silvia, nici nu seamănă o cascadă hidro cu alta, fiecare are specificul ei, ceea ce poate însemna o abordare cu totul și cu totul diferită.
Dl. Mazilescu tăcuse diplomatic, așteptând cu o mână la falcă ca și cum ar fi meditat profund. Apoi grăi din nou:
- Totuși, eu cred că cel mai normal ar fi să cumpărăm și noi un asemenea program, făcut de profesioniști.
- Adică ce vrei să spui? întrebă răstit Dan, a cărui răbdare nu fusese niciodată punctul lui forte. Că noi nu suntem profesioniști? Pentru ce să cumpărăm ceva ce știm să facem și noi?
- Bine, faceți cum credeți, ridică din umeri interlocutorul său, cu o umilință plină de răutate. Eu mi-am spus doar părerea.
Strania discuție se încheie aici. Jigodel continuă să vină zilnic prin biroul lor, făcându-i temenele până-n pământ lui Dan, iar pe Ana salutând-o ceremonios cu “Sărut-mâna, stimată domnișoară” în timp ce Silviei îi azvârlea un “Neața” printre dinți. Mirosise, cu nasul lui specializat în bârfe și intrigi că exista în birou o tensiune destul de acută între cei aflați de o parte și de alta a liniei imaginare ce trecea prin ușă și mijlocul biroului. Simțise, cu infailibilul său instinct de animal de pradă, sforile invizibile ce uneau cele 3 personaje: sentimentele refulate ale Silviei pentru Dan, faptul că ea era pe planul doi pentru el, idila între el și Ana, animozitatea dintre cele două.
Își dădea osteneală să-i arate lui Dan că știe cine erau “regele” și “regina”. Dar acesta – și la fel și “Ani” – nu păreau să se lase cuceriți: îl tratau cu aceeași politețe rece abia reușind să-și disimuleze disprețul. Cât despre Silvia, aceasta devenea tot mai întunecată și mai tăcută după orice venire a lui.
La scurt timp avu loc ședința de discutare a temelor program pentru anul viitor. Dl. Marcu nu știa nimic de conversația avută de subalternii săi cu Jigodel.
Dacă ar fi știut, ar fi rămas surprins de faptul că directoarea economică îi adusese în linii mari aceleași argumente ca cele invocate de dl. Mazilescu în fața lui Dan și a Silviei, argumente pentru a nu aproba lucrarea. Totuși, după o îndelungă bătălie diplomatică, după multe demersuri, laboratorul obținu patru lucrări din șase propuse, printre care și cea cu pricina.
La petrecerea de “spargere a anului”, se afla tot colectivul la o masă lungă – prin punerea cap la cap a trei birouri. Dl. Mazilescu prinsese curaj și sub influența câtorva pahare de vin își lăsase subtilitatea, ca și rușinea, la cuier, alături de hainele celorlalți. Se așezase, ca din întâmplare, lângă Silvia. Oamenii îl excludeau, în general, din conversație: dar el nu scăpa nici un prilej și de câte ori cineva tăcea, vorbea el. Þinu să adreseze câteva elogii ditirambice d-lui Marcu – ca un câine care dă din coadă. Apoi venise vorba despre căsătorie și el nu pierdu ocazia să nu se lege de “ținta” lui predilectă.
Aplecându-se insinuant către vecina sa, zise:
- Și ‘mneata, don’șoară Silvia, când ai de gând să te măriți?
Ea tresări surprinsă, căci deranjând-o prin prezență și prin norii de fum ce îi scotea în nasul ei, se trăsese, cu tot cu scaun la o parte și își concentrase atenția asupra unui punct imaginar din paharul de plastic.
- Cu cine să mă mărit? îi scăpă răspunsul fără voia ei.
- Cum cu cine, rânji el, ca și cum s-ar fi pregătit să facă o glumă extraordinară, cu domnul Dan, nu?
Silvia roși violent și încercă să articuleze ceva, dar nu putu. Toată lumea tăcuse și se uita spre ei. Atunci Dan răspunse, cu tonul cel mai firesc din lume:
- Nu cred că Silvia ar vrea să se mărite cu un morocănos ca mine.
Și în timp ce ea își ridica recunoscătoare privirea, Jigodel nu se lăsă și începu, pe un ton insinuant:
- Oh, atunci cu vreun alt cavaler, că doar sunt atâția aici în colectiv. Se poate ca o fată așa de frumoasă să rămână singură? Ia uitați-vă, ce oval perfect al feței, ce strălucire a ochilor, ce …
Atunci dl. Marcu îl întrerupse, pe un ton de glumă, dar fixându-l cu privirea.
- D-le Mazilescu, am să te spun nevestei d-tale. Am impresia că încerci să-i faci curte Silviei.
- Oh, în fața unei frumuseți atât de desăvârșite…
Exact în acel moment Dan Vlasiu se aplecă cu coatele pe masă, astfel încât fața lui ajunse la câțiva centimetri de fața roșie a d-lui Mazilescu. Se lăsase o tăcere încordată, înfricoșătoare. Ana își ridicase ochii rotunzi, măriți de spaimă.
- Ascultă d-le Mazilescu, vorbi el rar și apăsat. Te previn că Silvia are un prieten foarte gelos și foarte … bine făcut. Să știi că dacă întinzi coarda ai să ai de-a face cu … făcu o pauză … cu el.
Apoi încheie pe un ton mai puțin grav, dar sub care amenințarea era evidentă:
- Așa că ai grijă ce faci și ce spui.
Își retrase coatele de pe masă și atmosfera se destinse. În curând fiecare plecă la biroul lui : farfuriile erau goale și paharele la fel. Silvia ajunsese prima în birou. Când Dan intră pe ușă, își ridică spre el ochii plini de lacrimi.
- Îți mulțumesc, spuse ea.
Atunci el îi cuprinse spatele cu brațul și căldura îmbrățișării îi opri tremurul.
- Să știi că dacă nu se potolește trec la măsuri coercitive.
Și Silvia n-avea să uite cum vehemența din tonul lui, de dincolo de cuvinte îi alungase lacrimile; atingerea aceea de o clipă a trupurilor lor oprise timpul în loc. Ceva din trecut înviase brusc.


Anul 1992 aduse câteva noutăți în modul de abordare a problemelor, ca și în înseși problemele respective. În primul rând, e de remarcat impunerea pe scară largă a calculatoarelor IBM-PC în institutele noastre de proiectare: înlocuind vechile Felixuri, deveniră un instrument uzual de lucru și nu numai pentru programatori. Softurile circulau oarecum liber, nepunându-se problema obținerii licenței de utilizare. Fiecare proprietar de PC – persoană sau laborator, încerca să-și facă o cât mai vastă bibliotecă de programe luate din mână în mână.
Silvia avu atunci o anumită intuiție privind direcția în care aveau să evolueze lucrurile în dezvoltarea sistemelor de calcul, intuiție confirmată de anii ce aveau să vină. Problema gestionării fișierelor de date din ce în ce în ce mai mari, a unei uriașe cantități de informație ramificată pe diverse structuri va deveni o preocupare predilectă a marilor companii de soft : spre asta vor evolua aplicațiile comerciale. Cât despre aplicațiile științifice, cele care modelau fenomene, cele în care se specializaseră ei – cercetătorii de la LCPH – asta avea să rămână cumva pe planul doi, în sensul că încet – încet aveau să apară medii de lucru ce includeau tot mai multe funcții dedicate acestui scop: devenea suficient să știi să pui problema în ecuație – rezolvarea o lăsai pe seama programului.
Dar Silvia nu știa pe atunci, în 92, toate acestea; își urmă însă intuiția și se înscrise la un curs de dBASE IV – un sistem de gestiune a informației ce avea implementat un limbaj propriu de programare. Baza de date a laboratorului urma să fie trecută în formatul mult mai structurat al fișierelor cerute de acest sistem.
Revenind la noutăți, și economia internă a laboratorului se schimbase față de anii trecuți. Începând de anul acesta lucrările erau individuale. Nu în sensul că nu s-ar mai fi lucrat în echipă, ci în sensul că aproape fiecare era responsabil de lucrare, adică și șef și subaltern în același timp. Asta implica o zbatere mult mai mare în lumea hârtiilor și aprobărilor. Însemna că pe lângă munca efectivă, trebuia elaborat și un volumaș de hârtii, care de multe ori cerea mai mult efort decât lucrarea însăși. În această reorganizare a muncii, două persoane erau superflue: Ana și dl. Mazilescu. Dl. Marcu, care nu era genul de persoană ce nu vede și nu înțelege, chiar dacă cea dintâi reușise să salveze aparențele o bucată de vreme, fu nevoit să le găsească și lor un loc în schema jocului: Ana deveni un soi de operator însărcinat cu tehnoredactarea, iar d-lui Mazilescu îi puse în vedere să își găsească în termen de 6 luni o lucrare; până atunci, avea să ajute pe ici pe colo, la partea economică, urmând să fie plătit, ca și Ana, din lucrările celorlalți.
În această perioadă, Silvia făcu o serie de delegații singură. De la una dintre ele avea să i se tragă o spaimă și o suferință ce aveau s-o marcheze pentru tot restul vieții, ceva ce se va transforma într-un adevărat handicap. Trebuise să facă o deplasare – fulger la Cluj, sub presiunea timpului și i se aprobase să meargă cu avionul. Acolo sus, printre nori, Silvia trăise o veritabilă dramă pe care nu avea s-o uite niciodată. În acel sicriu zburător – cum i se păruse ei că fusese – se simțise aproape de moarte. Nimerise o zonă – deasupra Făgărașului, cu goluri de aer și nebulozitate. Hubloul se acoperise cu cristale de gheață și aeronava începuse un amețitor dans în sus și în jos, la stânga și la dreapta, scârțâind, trosnind, ca și cum ar fi fost gata să se desfacă din încheieturi. Umplând punga pentru rău de înălțime până la gură, recursese și la cea a vecinului. Silvia mai trăise un gen asemănător de spaimă – când fusese gata-gata să se înece. Dar experiența aceea, deși înfricoșătoare, fusese extrem de scurtă în comparație cu ora de chin de acum. Și apoi, în apă ai măcar iluzia luptei pentru supraviețuire, credința disperată că masa lichidă te va ține la suprafață, posibilitatea salvării. Dar închis în cutia aceea de metal, nu poți decât să-ți încredințezi viața în mâinile lui Dumnezeu, să te rogi și să aștepți. Când văzuse într-un târziu cum cristalele de gheață de pe hublou se lichefiază și se preling pe geam ca niște dâre de lacrimi, înțelese că se apropia de pista de aterizare. Câteva zile după aceea, trupul ei luptase din răsputeri să-și revină din șoc. În sinea ei, jură că nu va mai repeta experiența.
Anul acesta, dl. Marcu făcuse un pas înainte cu proiectul său, Hidromonitor, în sensul că odată rezolvată problema aparaturii primare, apăruse ideea transmiterii datelor, prin eter, spre punctele de colectare a lor, de la instalațiile hidrotehnice izolate de pe munții ce delimitau bazinele hidrografice. În acest scop, în planul de lucrări fusese inclusă proiectarea și amplasarea câtorva prototipuri de stâlpi ce urmau să susțină antena și aparatura necesară transmiterii semnalului. Aceasta necesita niște complicate calcule de rezistență și de o mare răspundere. De aceea, dl. Marcu voia să angajeze un inginer constructor cu experiență în asemenea calcule, pentru a coordona lucrarea. Cât despre Silvia, pe lângă tema ei în colaborare cu Dan Vlasiu, urma să aibă la lucrarea mai sus pomenită o problemă de studiat: ceva întru totul neconvențional. Trebuia găsită o modalitate de a verifica pe calculator calculele de rezistență pentru stâlpi. Evident, nu exista nici timpul, nici resursele să fie făcut de la A la Z, cu forțe proprii, un asemenea program de simulare. Existau câteva programe de acest gen ce ajunseseră pe căile cunoscute și în cutia cu dischete de la LCPH. Dar nici unul nu se adapta exact la ceea ce voiau ei să facă – calcule pentru sisteme spațiale. Unul singur era însă mai flexibil, și după câteva ipoteze simplificatoare, se preta la ceea ce le trebuia lor. Sarcina Silviei era de a pătrunde în „inima” programului, de a face posibilă introducerea de către utilizator a ecuațiilor direct în modulul doi, emulând interfața. Cum a rezolva problema în spațiu însemna mai multe ecuații și mai multe necunoscute, ceea ce avea ea de făcut, însemna nici mai mult nici mai puțin decât a „sparge” programul.
Poate că lucrul ăsta ar fi șocat acum, când piața softului e reglementată. Dar cum la vremea respectivă, contextul legal ca și cel moral era cvasiinexistent, Silvia nu avea impresia că face vreun rău cuiva spărgând un program luat la a șaptea mână. Nu urmau să-l folosească nicidecum în scopuri comerciale; nici măcar nu aveau să-l folosească direct, ci doar ca instrument de verificare, pentru că nimeni nu era atât de nebun încât să se bazeze exclusiv pe un soft despre care nu știau mai nimic și la care nu aveau un manual de folosire: ar fi însemnat o aventură tehnică de neiertat. De altfel și numele programului era sugestiv: Adventura.
Asta nu era însă o temă urgentă, ceva ce trebuia să rezolve de azi pe mâine. Ce era urgent de rezolvat, odată cu aprobarea temelor, era partea birocratică, cea de hârțogărie. Astfel că Silvia luă pentru prima dată un contact mai aprofundat cu celelalte compartimente ale institutului, cele din partea administrativă, de curând renovată. Ce-i drept, umblase ea mult în exterior, dar în blocul turn al IREEN-ului erau birouri în care nu mai intrase niciodată. Fu într-adevăr uimită, căci aici erai parcă în altă lume. Mobilier nou, covoare pe jos, pereți zugrăviți proaspăt. Altă lumină și altă atmosferă. Și totuși, în acest frumos decor, avea să se petreacă una din acele întâmplări care le tulbură adânc și le ia mințile chiar și ființelor celor mai raționale. Era un anume birou, în care, de cum intra, o duzină de ochi nu foarte binevoitori se aținteau asupra ei. Silvia se simțea înfiorată de câte ori aștepta pe „scaunul de oaspeți”, un taburet prăpădit de lemn, azvârlit într-un colț. Fiind odată acolo în vizită de lucru, pentru a i se ștampila o cerere de aprovizionare, le auzi pe câteva din ocupantele biroului șușotind într-o încăpere alăturată fără ușă, adunate în jurul xeroxului.
- Ghici cine a venit deunăzi să stea de vorbă cu mine, spuse una din ele, o femeie grasă, cam la 40 de ani, îmbrăcată țipător, despre care Silvia știa că e soția lui Petre Mazilescu.
Îi văzuse de multe ori mâncând împreună, ba aici, ba la el în birou. Acum femeia respectivă se uita spre Silvia cu coada ochiului. Continuă, adresându-se ca și până atunci, celorlalte:
- Ei bine, am stat la o șuetă cu Dănuț. Da, cu Dan Vlasiu.
Silvia tresări, și fără să vrea auzul i se încordă. Se roșise ca para focului.
- Fostul soț al Danielei, urmă d-na Mazilescu, și copilul meu de suflet de când s-a angajat aici. Cică a venit la ei în colectiv, o tipă faină, una de se uită toți după ea. Da’, ce, parcă el poate să se uite? Are în birou pe una, o domnișoară bătrână, care nu-i dă pace deloc. Urâta se ține scai după el și-i face numai zile fripte. Cel puțin așa mi-a povestit Dan.
Se întoarse cu cererea ștampilată și multiplicată, dar văzu că scaunul de oaspeți era gol. „Ha,ha, râse ea gros, porumbița chioară și-a luat zborul.”


Sosise luna martie și ultimele răbufniri ale iernii se făcură simțite și prin capitală. Era o zi obișnuită de lucru. Când văzură că se făcuse ora 9 și Silvia nu venise la servici, Dan Vlasiu și Ana se uitară unul la altul îngrijorați. Ea nu întârzia niciodată fără motiv, iar când o făcea, telefona întotdeauna. Tocmai când Dan o întreba pe Ana ce să facă, în birou intră Senti, închise ușa, apoi vorbi încet, astfel încât să nu se audă de afară, unde Petre Mazilescu tocmai ieșise la fumat.
- Șefule, domnișoara Silvia e la Poliție. Au sunat acum cinci minute. E la arest, s-a încăierat cu cineva pe stradă.
- Doamne sfinte, zise Dan pălind și sculându-se în picioare. Stați aici, mă duc acolo. Să nu cumva să afle dl. Marcu: o să-i spunem că ne-a anunțat că mai întârzie având niște probleme. Ai grijă, Senti – dacă cumva sună din nou – să nu răspundă Jigodel. Stai tu lângă telefon.
- Doamne, adăugă el apoi, ca pentru sine, când rămase din nou singur cu Ana, numai eu sunt vinovat. Ar fi trebui să-mi dau seama că se întâmplă ceva cu Silvia. De două săptămâni e absolut schimbată. Ar fi trebuit s-o întreb, să stau de vorbă cu ea ... Sunt un dobitoc.
Și zicând aceste cuvinte, ieși din birou. Ajuns la circa de poliție, și intrând în sala de așteptare unde sunt aduși borfașii și stau la rând pentru a fi chemați la interogatoriu, o zări pe Silvia într-un colț, pe un scaun, plângând în hohote. În fața ei, în picioare, stătea o femeie înaltă, blondă. Avea părul tuns drept și răsucit înspre urechi și o siluetă frumoasă, atletică. Era cu spatele la el. În momentul în care intrase în încăpere, aceasta tocmai îi vorbea Silviei:
- Te rog să mă ierți ... N-am vrut să lovesc așa rău. Nici măcar n-am vrut să râd de tine. Pur și simplu ... s-a întâmplat.
Cum Silvia nu zicea nimic și nu se putea opri din plâns, străina continuase:
- Știi, eu fac karate, de ani de zile. A fost un gest reflex. Poate că acum înțelegi, ... Silvia. M-am uitat în buletinul tău, am văzut că așa te cheamă, încheie ea zâmbind timid.
Când femeia cea înaltă se întoarse către el, Dan nu-și putu reprima o exclamație de surpriză:
- Ada Telinschi!
- Dan, ia te uită! Ce cauți aici?
Atunci Silvia își ridică privirea și sări în picioare. Dan văzu că-și ținea o compresă udă în dreptul bărbiei. Buza de jos o avea crăpată și sângera. Află ce se întâmplase.

Datorită ninsorii din noaptea dinainte, autobuzul nu venise decât cu mare întârziere și puhoiul de lume din stație îl luase cu asalt, așa încât Silvia nu se putuse urca. Din dorința de a ajunge la timp la serviciu, mersese pe jos, gâfâind prin zăpadă până la cea mai apropiată stație de metrou. Acolo, în vagonul supraaglomerat, își scosese paltonul și căciula. Stătea în picioare. În fața ei, pe scaune erau așezate două femei. Cea înaltă și blondă, pe care Dan o numise Ada Telinschi și o alta, vopsită roșu, probabil colegă sau prietenă a acesteia. Așa cum avea să constate în cursul celor ce urmaseră se dovedise a fi un fel de echivalent feminin al lui Petre Mazilescu. Cum stătea în fața lor, o auzise șoptind din când în când la urechea blondei. Se uitau mereu înspre ea și Silvia roși simțind despre cine vorbeau. Nu putea auzi clar ce spuneau, dar văzuse că blonda nu se putea abține să nu râdă. Distinse și câteva cuvinte, ceva de genul: „ Ia te uită la urâta asta, are călduri, mai are să-și scoată și pantalonii și e perfect”.
A ști că cineva vorbește și râde de ea și a asista la asta tot drumul, i se părea un supliciu de neîndurat, așa că încercase să se întoarcă cu spatele și să se țină în partea cealaltă, dar înghesuiala era atât de mare, încât fu cu neputință. Când în sfârșit venise stația unde trebuia să coboare, cele două dispărură în torentul de oameni ce se revărsase din vagoane. Răsuflând ușurată, Silvia așteptase puțin și apoi, îmbrăcându-se, pășise pe scara rulantă. Aproape ajunsese sus, când auzi o voce în spatele ei, urmată de un hohot nestăpânit de râs:
- Doamne, ce căciulă are, nici mama mare n-ar purta așa ceva.
Uitându-se cu coada ochiului, și recunoscând pe cele două din metrou, o cuprinse o furie care pe moment o împiedică să mai judece. Întorcându-se, o plesnise cu sete pe cea care se afla în spatele ei, blonda care, așa cum avea să-și dea seama câteva clipe mai târziu, era aproape cu un cap mai înaltă ca ea. Preț de o secundă, se priviră ochi în ochi și Silvia, consternată ea însăși de ceea ce tocmai făcuse, își duse mâna la gură, nevenindu-i să creadă, în timp ce banda rulantă tocmai ajungea la capătul de sus. Surpriza celeilalte dură însă doar un moment. Abia ce puse Silvia piciorul pe pământ și apucă să facă doi pași dandaratelea, că un pumn în plină bărbie o aruncă tocmai în perete făcând-o să-și piardă echilibrul și să cadă. Pe când încerca, clătinându-se să se ridice în picioare, tipa roșcată, care de fapt provocase toată scena, încercase să o lovească și ea, dar blonda o oprise. Lumea se strânse imediat în jurul lor și ca întotdeauna când nu este nevoie, Poliția apăruse ca din pământ la datorie. Poate că totul s-ar fi încheiat cu o banală amendă contravențională aplicată ambelor părți dacă roșcata n-ar fi insistat, țipând isteric, ca Silvia să fie dusă la secție, care de altfel se afla foarte aproape. Când Dan intrase în anticameră, roșcata tocmai se afla în biroul comandantului ca să dea o declarație. Ieși chiar când Ada sfârșise de povestit lui Dan întâmplarea. Polițaiul care o însoți îi dădu Silviei buletinul, aruncându-i o privire urâtă și i se adresă Adei foarte respectuos:
- M-am lămurit, d-nă, colega dvs. mi-a explicat cât se poate de clar. Amenda o s-o primească numai ea, zise arătând-o cu degetul pe Silvia.
- Nu știu ce v-a spus colega mea, răspunse Ada cu răceală, dar nu v-ați lămurit deloc corect asupra celor întâmplate. Vina îmi aparține în exclusivitate. Te rog să nu mă întrerupi, i se adresă ea roșcatei, care, slugarnică, începuse să protesteze. De fapt tu ar trebui să-i ceri scuze d-rei. Eu i-am cerut.
Silvia o privi atunci cu atenție. Se vedea clar, după autoritatea morală pe care o avea, că era obișnuită să fie ascultată. Nu se îndoia că, dacă cele două erau – cum era probabil – colege de servici, Ada era șefa celeilalte.
Avea o înălțime impresionantă pentru o femeie – era exact cât Dan Vlasiu, și după rafinamentul îmbrăcăminții, accesoriilor și parfumului, se cunoștea de la distanță că era o persoană care dispune de bani – dar nu numai atât: avea acea eleganță neostentativă a femeilor care se ridicau la un anumit standard intelectual. Cât despre cealaltă, Silvia intuise imediat categoria din care făcea parte: fustă extrascurtă, cizme până deasupra de genunchi, unghii de doi centimetri, vopsite mov. Întâlnise deja destule de genul ăsta. No further comment.
După ce Ada îi spusese să-și ceară scuze, tipa se executase fără prea multă plăcere, desigur, și apoi ieșise.
- Femeia asta e o otravă morală, spuse Ada, după ce aceasta închise ușa. Pur și simplu te năucește cu răutățile ei. La un moment dat nu mai reziști și începi să râzi de ce spune. De data asta însă, a întrecut măsura. Nu m-aș fi așteptat vreodată s-o încasez din cauza ei. Pe ea ar fi trebuit s-o pocnești, Silvia.
- Nu mi-a fost la îndemână ... răspunse aceasta amărâtă și rușinată.
Plecară pe jos toți trei, după ce procesul verbal fu semnat și amenda plătită. Dan și Ada mergeau puțin mai în față, Silvia rămânând în urmă, deși Dan se oprea mereu s-o aștepte. Cei doi nu numai că se cunoșteau, dar părea să fie între ei ceea ce americanii numesc chemistry, adică în traducere liberă o „chimie”, o compatibilitate, o simpatie. Dacă pe Ada întâmplarea păruse mai degrabă să o amuze, pe Silvia o tulburase profund. Mergea alături de ei, dar vorbele lor îi treceau pe lângă urechi. Mintea i se golise. Dacă totuși, ar fi fost atentă la ce își spuneau, poate că subiectul ar fi interesat-o cât de cât.
- Și cu ce ocazie pe aici prin București, Ada?
- În delegație. De fapt, de mult mă bat gândurile să mă stabilesc aici, definitiv. Cred că vreau să-mi schimb serviciul.
- Ascultă, Ada, nu vrei să vii la noi? Avem mare nevoie de cineva cu experiența ta. Dl. Marcu vrea să angajeze un inginer constructor, care să fie și șef de lucrare. De ce n-ai fi tu?
- Oh, știi doar că nu-mi plac nepotismele.
- Ei și? Ce dacă dl. Marcu e unchiul tău? Cred că am face o echipă extraordinară. Săracul, el nici măcar n-a îndrăznit să se gândească la tine.
- Bine, răspunse Ada, o să văd.
Apoi adăugă zâmbind:
- Asta în cazul în care Silvia n-are nimic împotrivă.
- Eu? Eu nu însemn nimic. Adică, vreau să spun, părerea mea n-are nici o importanță. În afară de asta, n-am nimic împotrivă.
- Nu vreau să rămâi supărată.
Ada îi întinse mâna, iar Silvia după o oarecare ezitare, oarecum în silă, i-o întinse și ea.
- Bine.
Apoi se despărțiră. Ea și Dan Vlasiu trebuiau să se întoarcă la servici. Zăpada începuse să se topească și înaintau greu prin fleșcăiala de pe străzi.
- Să vedem, spuse Silvia, ce o să ne mai aștepte.
Vorbise ca pentru sine, fără să-l privească pe cel de lângă ea.