- Dom’le, începu Bicuță, cred că Profesoru’ a luat-o razna. Nu e bine că-l vorbesc în lipsă, dar io zic că-i sîntem prieteni, poate-l dăm pe calea cea bună.
- Cum adică? întrebă Săndel. Ce-a pățit? Mie mi se pare la fel de normal, cum îl știam.
- Păi, să vă spui cum m-am prins, continuă Bicuță. Mă duceam sîmbătă dimineața la cimitir, să aprind și eu o lumînare, ca orice creștin. Și cînd ajunsei în dreptul stadionului, nu’ș ce-mi veni, că îmi aruncai o privire, să văd și io cum arată gazonul nou. Cînd, ce să vezi? Profesorul, în trening, dădea din brațe cu niște mișcări încete, de parcă ar fi fost matol. Matol nu era, sînt sigur, că îi știu melicul cînd întrece măsura. Am vrut să mă duc să-l întreb ce-i cu el, dar m-am apținut și am zis că mai bine discutăm între noi. Nu de alta, dar mi-a milă de dînsul, știu că a avut niște probleme în familie și e cu morala la pămînt. Dar, pe de altă parte, de ce nu poate și el să joace fotbal, ca toată lumea, dacă vrea să facă sport? Și după aia să bea niște beri, că așa e normal, să te rehidratezi. Am zis bine?
- Ai nimerit-o cu rehidratarea, răspunse Poetul. Mai puțin cu morala. Eu știu ce face Profesoru’, dar nu pot să-ți explic, mi-e teamă că nu pricepi. Uite, și Săndel știe, poate îți explică el pe înțelesul tău. Dacă vrea, desigur.
- Ei, na! Ce să spun...Adică, de ce n-aș pricepe? Ia încearcă-mă!
- E vorba de Taiqi, zise Poetul. Niște exerciții asiatice. Mi-a povestit într-o zi.
- Taicum? Ce dracu’ l-a apucat acu’ la bătrînețe, chinezăriile? Mie mi-e teamă să nu-l pierd de client, vă spun cu mîna pe inimă. Nu pentru cît consumă, ci mai mult pentru atmosferă, că e bun de gură.
- Alea sînt exerciții chinezești, interveni Micăle. Am văzut și eu la televizor.
- Păi, eu ce spuneam? răspunse Poetul. Le-a inventat un stareț de mînăstire, acum cîteva sute de ani. Nu-i așa, Săndele?
Săndel afirmă dînd ușor din cap, apoi sorbi din coniac, gînditor.
- Din cauză că călugării se cam îngrășaseră, tot stînd degeaba și recitînd Tatăl Nostru și Crezul, continuă Săndel, privindu-și paharul gol. Ia, mai umple-l o dată, Micăle, cu o Mioriță minoră.
- Și mestecînd gumă, completă Poetul. Spuneau rugăciuni și mestecau gumă, chestie care nu se potrivea cu doctrina.
- Starețul nu e ăla mai mare peste mînăstire? întrebă Bicuță.
- Ba da, Cum ar veni, un fel de administrator de bloc, ba chiar de asociație, zise Săndel.
- Păi, acum există gumă șugăr fri, zise Micăle. Asta, șugăr fri e deseobită, chiar dacă are același gust de dulce. E mai sănătoasă, adică.
Profesorul intră pe ușă însoțit de un individ înalt, slab, cu chelie și ochelari. Privindu-l, te mirai cum pot sta pantalonii pe el fără să cadă. Bicuță chiar l-a întrebat:
- Da’ matale de ce nu porți bretele? Că cureaua aia am impresia că nu prea ține.
- Lasă, Bicuță, omu’ în pace, îi zise Profesorul. Dînsul e un prieten și lucrează la adăpostul de cîini, e asistent. Îl cheamă Ilie. (ceilalți se prezentară pe rînd). Dă-i o votcă mare, că e în refacere, abia a ieșit din spital. Mie, dă-mi o cafea, că țin cură.
- Da’ ce-ați pățit? întrebă Micăle. Nu că aș fi curioasă, da’ e bine să știm melicurile clientului, să știm ce-i recomandăm.
- Nimic grav, răspunse omul. Un fel de anestezie puternică. Ca și cum ai fi în comă, două zile. Știți, eu am un organism mai sensibil...
- Se vede, zise Poetul.
- Și am reacționat altfel decît ceilalți.
- Ceilalți, care? întrebă curios Săndel.
- Lasă, că vă povestesc eu, zise Profesorul. Primăria a cumpărat în sfîrșit, cîteva arme și săgeți tranchilizante pentru hingheri. Dar ăștia s-au îmbătat și au început să se joace cu ele prin pădure, cum au văzut ei că trag ăia la paintball, lîngă adăpostul de cîini, că tot scăpaseră toți. Adică le-a uitat unul poarta deschisă și ei, valea! Și atît de mult s-au împușcat cu săgețile alea că au adormit aproape toți. Pe Ilie l-au nimerit patru, că el avea tricou portocaliu de la PD și se vedea cel mai bine din tufișuri. Sau poate tocmai d’aia au țintit toți spre el. M-am întîlnit cu el din întîmplare, tocmai cînd ieșea din spital, voia să se ducă la biserică, cică să dea acatiste c-a scăpat viu. Și l-am convins că cel mai bun loc de refacere fizică și spirituală, rămîne tot cîrciuma. Chestie de gust, cum ar veni.
- Sau de bun gust, zise Bicuță.
- Bunul gust e dușmanul creativității, îl contră Poetul. Picasso a zis-o și are dreptate. De aici putem concluziona că nu întotdeauna calea de mijloc e cea mai bună. Anesteziază imaginația și curajul, că tot sîntem la temă.
- Păi, de-aia s-a și inventat votca, zise Bicuță. Ia să vezi ce curaj prinzi după un pahar. După două, ești Mihai Viteazu, după mai multe, pui de-o revoluție. Dacă nu adormi între timp.
- Cîrciuma este cea mai importantă instituție, zise Săndel. Și singura care încurajează dialogul. La școală, vorbește profesorul, la serviciu, șeful, iar în biserică, popa „Să faci, să dregi, să nu faci, să nu dregi...”. De-aia intră creștinul în cîrciumă cînd iese de la slujbă, că scapă de sfaturi și își poate da și el cu părerea. Că dacă s-ar duce direct acasă, îl ia nevastă-sa în primire, cu alt monolog „Ai văzut ce-a zis părintele? Să faci, să dregi...Tu de ce nu faci și nu dregi?” Și nici măcar să răspundă nu-l lasă. La școală, recită profesorul, pe urmă, recită elevul. Peste tot, în jurul nostru, doar un monolog nesfîrșit. Doar în cîrciumă se mai face schimb de idei și fiecare spune ce-i trece prin cap. Democrația rostirii, nu?
- Aici ai dreptate, zise Profesorul. Statul în cîrciumă reprezintă o formă de educație liberală, un act educativ benevol și asumat. Iar cu popii sînt de acord, e o ipocrizie generală în ultima vreme, deși nu e bine să generalizăm. Cînd era în perioada alegerilor, toți dădeau sfaturi cu cine să votăm și ce creștini buni sînt ăștia care ne conduc. Acum, cînd e criză, nu mai zic nimic, nici usturoi n-au mîncat...
- Un fel de „Tăcerea popilor”, zise Poetul. Am auzit că în lipsă de profesori, toți preoții din oraș s-au dus la asistență la BAC. Adică, ori să-i facă pe elevi mai corecți, ori să strîngă fonduri pentru biserică. În vremuri de criză nu te mai uiți de unde pică banul.
- Eu abia acum îmi dau seama că monologul ăsta e o chestie în care vorbești de unul singur, ca prostul adică, zise Micăle.
- Și cum ai ajuns la concluzia asta? întrebă Profesorul
- Păi, de fiecare dată, cînd mă cert cu frate-miu, în final el pleacă și-mi spune să folosesc procedeul literar „monologul”. Și eu, care credeam că mă încurajează să recit vreo poezie...Da' acum știu ce să-i răspund ca să-l usture la inimă. Am să-i zic: „Ba pe tine!”
- Așa, da! zise Săndel. Cu asta sigur îl dai gata. Nici nu va ști de unde îl lovește metafora.