agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 999 .



Culese din instanțe (2)
proză [ ]
După divorț (3)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [TAUNUL ]

2010-07-02  |     | 



S-au căsătorit „din dragoste”, după cum amândoi aveau bucuria de a povesti prietenilor. O dragoste pe care ea a cunoscut-o, la începuturi, fără să o definească prea bine, când abia împlinise 17 ani. Nu avea o educație anume în acest domeniu. Se obișnuise de mică să trateze problemele de viață după tradiția familiei în care fusese născută și crescută. O familie destul de numeroasă, ea fiind al șaselea copil, dar nu și ultimul. Mai avea trei frați mai mici decât ea…
Singura experiență proprie, prin care intrase în misterele vieții lumești, era învăluită într-o mare taină pe care nu ar fi mărturisit-o cuiva nici moartă. Știa foarte bine că era o crimă de neiertat să te culci cu un bărbat înainte de căsătorie. Cel puțin așa i-a fost inoculată, de bunici și părinți, această convingere și teamă, încă de când era o copiliță. „Staborul” ar fi fost chemat să facă judecata. Ar fi avut de suferit și fata și băiatul, dacă erau amândoi țigani. Iar fata, printre altele, nu ar mai fi primit zestre și nu ar mai fi avut nuntă mare la căsătorie, după obicei, indiferent cu cine și când s-ar fi petrecut. Nu se mai încumeta nimeni s-o cumpere cu mare sumă de bani și felurite daruri de valoare. Ar fi fost de rușine.
Violeta s-a născut în apartamentul pe care părinții l-au primit în ultimii doi ani de comunism. Toată familia locuise într-o cocioabă formată dintr-un „antreu” și o cameră în care iarna se încingea plita unei sobe ce devora, aproape fără-ncetare, multe paie, coceni și lemnele furate de pe oriunde se putea. Curtea, de nici o sută de metri pătrați, suprafață în care pe vremuri a stat cortul bunicilor și părinților, împrejmuită cu sârmă, cartoane, lighene sparte și alte tinichele, era lipsită de vegetație. Pământul era scormonit de copiii născuți unul după altul câțiva ani în șir și de doi câini jigăriți hrăniți din resturile adunate de prin tomberoanele de gunoi ale cartierului, din care adesea și membrii familiei se aprovizionau. Norocul lor a fost că în toată zona s-au construit blocuri. Inclusiv pe pământul ce le aparținea. Cocioaba a fost demolată și li s-a atribuit, în schimbul ei și al terenului aferent, un apartament de două camere într-unul din blocurile noi construite deja.
S-au acomodat destul de greu în noile condiții. Nu pentru că trebuiau să plătească lumina, chiria și întreținerea, dar se simțeau ca într-o pușcărie în care trebuiau să respecte regulile celorlalți locatari. Nu aveau libertatea de mișcare în care se născuseră și trăiseră. Iar la ei, că aveau sau nu ce mânca ori îmbrăca, libertatea era la mare preț. Nu aveau nici obișnuința de a folosi și întreține, în condiții de igienă, noua locuință. Dormeau înghesuiți, câte patru-cinci în cameră, pe mobilier vechi, adunat cu dexteritate de la cei ce-și abandonau bunurile îndelung folosite. Iarna, ardea focul în permanență la aragazul cu două ochiuri primit de pomană de la niște foști vecini de casă, chiar dacă erau caloriferele suficient de calde.
Erau gata să muncească la oricine le dădea ceva de lucru și se achitau în mod cinstit de obligațiile ce le reveneau prin înțelegere. Prin 1993, mama Violetei a fost angajată ca femeie de serviciu la asociația de locatari. Avea salariu. Pentru întreaga familie, asta a însemnat poate cel mai mare progres. Ea chema copiii să o ajute la spălatul scărilor, la întreținerea spațiilor verzi ori la bătutul covoarelor și oamenii au început să-i privească așa cum ar fi trebuit de la bun început. Cu mai multă simpatie, cu omenie. Le ofereau articole de încălțăminte și îmbrăcăminte mai bune decât până atunci și, pentru șmotru în apartament, le dădeau și bani.
În așa condiții, copiii au învățat să se poarte altfel. Cu respect, atât cât puteau să se manifeste ei mai bine. Dădeau „săru’ mâna” în stânga și-n dreapta și au învățat să zică „mulțumesc” pentru orice fel de răsplată. Au văzut cum trăiesc vecinii și au început să se chivernisească și ei altfel. Îngrijeau ceva mai atent apartamentul. Nu se mai urcau cu picioarele pe colacul bazinului de faianță. Nu mai aruncau resturi textile ori lemnoase pe oriunde, nici pe fereastră ori pe casa scărilor, ba chiar făceau și ei curățenie generală în ajun de sărbători, așa cum au văzut că fac toți românii, chiar dacă nu reușeau niciodată să elimine total mirosul permanent de murdar și îmbâcsit, de vechi ori de veceu public, ce evada câte puțin pe casa scării, la fiecare deschidere a ușii...


Când Violeta a împlinit șapte ani, casa era mai aerisită, chiar dacă, după ea, s-au mai născut trei băieți. Capul familiei era angajat permanent, instalator la altă asociație de locatari, frații mai mari găsiseră de lucru, iar primele două surori, în ordinea vârstei, se mutaseră la bărbații lor. În așa condiții, s-a hotărât ca ea să meargă la școală.
Când a terminat clasa a patra, arăta ca o domnișorică și era una din cele mai istețe fete între colegele sale. Era înăltuță, subțirică și mlădioasă ca o trestie în vânt. Avea ochii negri ca tăciunele și părul, de aceeași culoare, ondulat și bogat. Spre deosebire de o bună parte a fetelor de aceeași vârstă, purta deja sutien. Cel mai mic număr și numai în situații deosebite, oficiale, nu oriunde ar fi mers. Îl primise de la vecina la care spăla periodic geamurile și balcoanele. Fata acesteia crescuse, avea aproape douăzeci de ani și a renunțat la multe lucruri păstrate, ca amintiri, în favoarea Violetei. În rest, sânii ei micuți și tari săltau scurt, cu vioiciune, în mers, în timpul alergărilor, la joacă ori când freca gresia și faianța prin apartamentele în care era chemată.
Terminase cu rezultate destul de bune anul de învățământ și avea colegi la care ținea mult. Chiar dacă i se zicea „țigăncușa”, potrivit originii ce-și pusese amprenta pe viață în pigmentul pielii ei ca abanosul, ea nu purta nimănui pică și era admisă în toate jocurile din pauze. Era cea mai vioaie și neîntrecută la alergări de băieții din clasă și nu numai.
Se intrase în vacanța de vară. Toți copiii erau fericiți, mai puțini cei care erau angrenați în susținerea examenelor de admitere ori bacalaureat. Era larmă în cartier până târziu, după miezul nopții. Băncile cele mai ascunse de vegetație erau populate până târziu. Acolo se spuneau bancurile cele mai deocheate și se povesteau aventurile cele mai pline de laudă și inventivitate. Vocile dogite și râsul necontrolat în intensitate și coloratură se auzeau până departe de locurile cu pricina. Erau nelipsite chicotelile de plăcere ori izbucnirile aparent furioase ale fetelor sărutate cu zgomot și împinse vulgar de la un băiat la altul. Semnalul spargerii distracției era dat de Mișu. El era „creierul găștii” de la băncile ascunse sub ramurile dese ale arborilor de la scara unuia din blocurile proaspetei asociații de proprietari, la care mama Violetei era femeie de serviciu și își blestema zilele în fiecare dimineață când trecea să adune maldărul de sticle, ambalaje, chiștoace, coji de semințe și tot felul de resturi legate chiar și de intimitatea fetelor, adeseori.
Mișu, băiatul vecinei de la trei, cea cu sutienul, trecuse în ultima clasă de liceu. Era unul din liderii găștilor de cartier. Prezent la miuțele dintre blocuri și la meciurile de tenis cu piciorul pe aleile din zonă, era cunoscut de toți copiii, cale de două-trei blocuri pe toate direcțiile, ca cel mai ambițios și talentat în jocul cu mingea de orice fel. Dar respectul de care se bucura nu se trăgea de aici, ci din abilitatea și curajul manifestat în toate încăierările. Împărțea cele mai rapide și surprinzătoare lovituri cu pumnii și picioarele, fără pic de milă. Nu se uita unde lovește. Important era să învingă. Apela la șiretlicuri și, dacă era nevoie, lovea cu piatra sau ranga improvizată din orice material.
Odraslă de inginer constructor și salariată la CEC, Mișu nu a suferit în viața lui de ceva. A avut totul la dispoziție, chiar și atunci când a trebuit să repete un an școlar. Nu că ar fi rămas repetent, dar a fost exmatriculat pentru abateri grave de natură disciplinară. Se spunea că, de când tatăl său i-a făcut cadou un autoturism, cu ocazia majoratului, ar fi început să consume droguri și, sub influența acestora, ar fi avut o tentativă de viol chiar în incinta școlii. Alte „guri” precizau că victima ar fi fost o profesoară mai tinerică și curajoasă, care l-a lăsat corigent, rămânând insensibilă la încercările și presiunea părinților băiatului de a-l scăpa de o asemenea rușine…

Fată rușinoasă și respectoasă în aceeași măsură, Violeta nu a refuzat să vină pentru a face curățenie generală în apartamentul vecinei de la trei. Știa că, după transformările și îmbunătățirile făcute de domnul inginer, era vorba numai de gresie, faianță și termopan. Deci, ușor de curățat și frecat în oricare încăpere.
În prima zi, erau toți acasă. Făceau bagajele pentru a pleca în concediu și vacanță. Părinții, la mare. Copii, la munte. Separat. Fata pleca spre Sinaia. Băiatul, după vreo trei zile, spre Apuseni. I-au arătat Violetei ce are de făcut, astfel încât să termine până în ziua plecării băiatului. În așa condiții, în prima zi nu a reușit mare lucru. A spălat doar geamurile de la balcoane. Ai casei erau peste tot și aruncau diverse lucruri ori genți de voiaj aiurea, prin toată casa. Așa că, stăpâna casei, coana Marioara, a tras-o de-o parte și i-a zis:
- Lasă treaba acum, fato! Vii mâine și poimâine, de dimineață și până seara. Este mâncare destulă în frigider să ajungă băiatului și unde mănâncă unul, pot mânca doi. Vezi că am trecut eu pe la mă-ta să-i spun ca să te lase să lucrezi întins aici. Uite, îți dau și patru sute de mii și lucrurile pe care le pun în sacul acela… Îl vezi? Este al tău. Îl iei când termini treaba… Ai grijă să nu spargi ceva pe aici! Când revenim din concediu, vreau să găsesc curățenie-lună aici, ne-am înțeles? Este clar ce ai de făcut?
- ... Da, doamna Marioara... eu am înțeles și... vă mulțumesc pentru lucruri! Săru' mâna, doamna Marioara!... O să lucească toate când veniți acasă...
- Camera băiatului o lași în ultima zi. Vezi să nu-l deranjezi!
- Nu, doamnă, cum o să fac eu așa!
În ziua următoare, s-a dus pe la orele 9.oo, ca să nu deranjeze pe „conașul cocoanei Marioara”, după cum i-a zis maică-sa. I-a deschis Mișu, cu ochii aproape lipiți de somn. Era în pijama la ora aceea. S-a îngrozit biata fată când a văzut câtă mizerie este în casă, dar nu s-a descurajat. A întrebat de unde să ia ligheanul și cârpele de care-i vorbise coana Marioara și s-a concentrat pe treabă. Nu a observat, când freca parchetul din sufragerie ca să scoată resturile de var, vopsea, nisip și alte materiale folosite la realizarea, șlefuirea și finisarea plafonul fals și la pereți, că băiatul stă nemișcat în pragul ușii și o privește cu atenție, fixându-i formele descoperite în timpul lucrului.
Ea era aplecată și sânii se lăsau pe bluză împingând-o către în jos, părând a fi mai mari decât în realitate. Fusta era săltată și prinsă cu poalele la brâu, astfel că picioarele i se dezgoleau mult peste nivelul genunchilor, lăsând a se vedea pulpele netede, cu carnea tare sub pielea ce-i lucea ca abanosul, în timp ce se târa cu genunchii pe fiecare metru pătrat în parte.
Mișu rămăsese cu privirile ațintite pe bazinul fetei. Nu-i venea să creadă că mijlocul ei poate fi atât de subțire și că șoldurile puteau aduna un ceva apropiat de perfecțiune în linii curbe, forme și mișcare. A văzut-o de atâtea ori în picioare, dar nu a observat ori bănuit vreodată că, la vârsta ei, fetița poate avea așa forme excelent proporționate și atrăgătoare. Nu-i remarcase decât ochii și părul, dar a privit-o ca pe o copilă și atât. De data asta, era zăpăcit de ceea ce înfățișa trupul ei în acea poziție, care-i scotea în evidență tot ce era mai frumos. Minute în șir i-a urmărit mișcarea neîntreruptă, ascunzându-se după tocul ușii.
Când s-a retras, pe vârfuri, era îngândurat și-un zâmbet de mare satisfacție i-a năpădit întreaga-i față. Începuse să treacă la comparații. Fetele pe care le avusese vreodată în brațe și le posedase într-un loc sau altul, erau dezbrăcate pe rând și alăturate, în goliciunea lor, trupului acestei fetițe ce părea că-l răscolise, fără să se poată controla. A ieșit curând, dar nu s-a scuturat total de toate acele imagini pe care le adunase din amintiri pentru a face comparații și nici de planurile noi ce i se conturau tot mai puternic în minte...



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!