CAPITOLUL 14

GARDUL PREA ÎNALT AL AMBASADEI

- D-nă Maxim, mai lăsați naibii țigările, glumi Ada, știut fiind faptul că dânsa niciodată nu pusese în gură așa ceva.
De câteva luni, o tuse persistentă nu-i dădea pace, revenind periodic în accese puternice. Silvia, îngrijorată, o trimisese la doctor pe la începutul primăverii. Dar radioscopia indicase o banală răceală pe cale de vindecare.
- Sunt grav sănătoasă, fetelor; un sirop bun din muguri de brad făcut de mătușa mea de la Predeal e cel mai strașnic întăritor.
La acea prezentare de produse când o văzuse pe Silvia atât de supărată, d-nei Maxim îi venise o idee:
- Ia zi, fetițo, câți bani ai tu în bancă?
Surprinsă, Silvia îi spuse. Dar de ce o întreba?
- Ei bine, tot stau și mă gândesc: știi, și eu am niște bănuți strânși de o viață, câți mi-au rămas după ce le-am dat rudelor soțului meu. Și mă tot întreb, ce-o să fac cu ei? Pentru ce îi tot țin acolo? Știi ce zic eu? Tu ai fost vreodată în străinătate? Hai să mergem într-o excursie, anul ăsta! Ce zici?
Silvia nu se așteptase la o asemenea propunere. Surprinsă, spuse:
- Știți, mă gândeam că ... banii ăștia ... îi strâng ca să-mi iau casă. Dar nu cred că voi ajunge niciodată să strâng suficienți ...
Prețurile apartamentelor începuseră de mult să „sară” încât muritorul de rând, omul care muncește și strânge era ca unul care se antrena să facă o săritură, dar în momentul când se considera pregătit să sară vedea că ștacheta se ridicase cu un pas mai sus.
Pe moment Silvia zâmbise, fără să promită nimic. Dar ideea, odată înmugurită, începu s-o seducă tot mai mult.
- Bine, de ce nu? Prea n-am avut nici o bucurie adevărată în viață.
- Parcă eu am avut, draga mea! zise d-na Maxim strângându-i mâna. E timpul să ne mai gândim și la noi înșine.
Rămase stabilit așadar, că în toamnă, când excursiile sunt mai ieftine, vor merge. Mai rămânea de ales țara.
- Știți că pe mine nu mă interesează decât una singură și știți care e aceea.
- Anglia?
- Anglia, răspunse Silvia emoționată.
După ce își vor preda lucrările, în septembrie sau octombrie, visul Silviei din copilărie avea așadar să se împlinească. Ei da, viața putea fi și frumoasă. În intervalul dintre două necazuri există poate și bucurie.
Și Silvia se avântă, cu și mai mult sârg în definitivarea lucrărilor la care avea fază. În lunile care se scurseră, o văzu pe d-na Maxim foarte fericită. Se schimbase și fizic – mai slăbise. Tânăra ei prietenă , bucurându-se, desigur, se întreba în taină care o fi sceretul: oare simplul gând la o excursie avea darul să o facă să se simtă și să arate atât de bine?
- D-nă Maxim, zise Ada odată la o petrecere, dacă nu v-aș cunoaște, aș zice că sunteți îndrăgostită! Arătați extraordinar.
Toată lumea râsese, dar d-na Maxim se înroși până în vârful urechilor, mâna îi tremură și vărsă puțin vin din pahar și o apucă un acces de tuse, mai mai să se înece. Silvia se uită la ea ciudat; când rămaseră singure, buna doamnă o luă de braț și vorbi:
- Silvia, aș vrea să-ți spun ceva, dar parcă ți-aș spune și nu ți-aș spune; mi-e teamă să nu râzi de mine ... Silvia, ceea ce a zis adineaori Ada ... e adevărat.
- Oh, doamnă Maxim, exclamă prietena ei, e minunat. Și o îmbrățișă.
- Cine e fericitul? Ni-l prezentați și nouă?
- Așadar nu mă cerți? zise Viorica Maxim, îmbujorată ca o adolescentă. Mi-a fost teamă că o să zici: „Ia uite și matroana asta respectabilă, la vârsta ei se comportă ca o fată de liceu!”
- O, dar e minunat! Nici vorbă să-mi treacă așa ceva prin cap! Sunt atât de fericită pentru dumneavoastră! Meritați mai mult ca oricine, după o viață de frustrări și renunțări să întâlniți, în sfârșit, fericirea și dragostea. Dar nu mi-ați spus cine e și cum v-ați cunoscut!
- Ei, tocmai asta e, că încă nu ne-am cunoscut. Vreau să spun că nu ne-am văzut personal. Cum Silvia ridică ochii mirați, d-na Maxim continuă:
- Totul a fost un joc la început. O fostă colegă de-a mea, mai ușchită de felul ei, deși suntem de aceeași vârstă a văzut un anunț în ziar: era vorba de o agenție matrimonială care face „conexiuni” prin calculator. Așa am ajuns în baza lor de date – se introduc toate datele personale, poza, bineînțeles, vârstă, preferințe, zodie, particularități – bioritm, horoscop etc. Înțelegi? Calculatorul îți alege pe baza acestor date o pereche. La început am privit amândouă chestia asta ca pe o glumă. Dar când am văzut ce program matematic stă în spatele acestor alegeri, mi-am zis: ia să mă las pe mâna calculatorului. Ei bine, ca dovadă că viața poate fi până la urmă pusă în ecuație, iată că partenerul pe care mi l-au ales este exact ce am așteptat o viață întreagă. Corespondăm de o lună și mi-a mărturisit că și el simte același lucru.
- O, râse Silvia încântată, nu mi-aș fi închipuit! Și cum de nu v-ați întâlnit până acum?
- Ei, tocmai aici vine buba! Perechea mea potrivită este ghici, de unde?
- Nu știu!
- Din Anglia! Agenția are în baza de date bărbați și femei din toată lumea. El este profesor de franceză la o școală într-un mic orășel, undeva prin comitatul Devonshire, dacă nu mă înșel. Corespondăm în franceză, cu ocazia asta mi-am mai adus aminte de anii de liceu. Când mă gândesc că și eu am predat la viața mea!
- Ei bine, spuse Silvia, cred că v-ați putea da întâlnire la Londra, pentru când o să mergem în excursie.
- Cam așa mă gândeam și eu. Dar ce zici, nu vrei să intri și tu în baza lor de date? Aș îndrăzni să o întreb și pe Ada, amica ta, deși pe ea n-o prea cunosc și n-aș vrea să râdă de mine.
- Eu? răspunse Silvia, luând-o metodic cu prima întrebare. Eu nu sunt pregătită acum pentru o relație nouă.
Apoi se gândi la o conversație intimă pe care o avusese cu Ada. Aceasta tocmai se despărțise de prietenul pe care îl avusese până atunci și îi spusese Silviei:
- Știi, Sil, majoritatea fetelor se plâng că au de-a face numai cu bărbați care vor aventuri de o noapte. Cu mine necazul e că întâlnesc numai tipi cu intenții serioase. Mult prea serioase pentru ce sunt eu în stare să ofer la momentul de față.
- Nu, îi răspunse Silvia d-nei Maxim zâmbind, nici Ada nu cred că ar vrea. Cât despre mine, încheie ea, prefer totuși ca destinul să aleagă în locul calculatorului.


Odată predate toate lucrările, Silvia începu să meargă pe la agențiile de turism și să se intereseze. Ada urma să plece și ea într-o excursie în Franța și Italia, cu niște prieteni și perioada pe care și-o alesese devansa cam cu trei săptămâni data hotărâtă pentru Silvia și d-na Maxim.
Găsiseră o agenție care organiza excursii de șase zile dar cu program destul de substanțial. Călătoria în Anglia urma să cuprindă un popas la Londra, cu vizitarea obiectivelor din împrejurimi și o excursie la Greenwich și Oxford.
În momentul în care, aflându-se la agenție pentru a completa formularele, Silvia realiză că excursia se făcea cu avionul, o sudoare rece o scăldă din cap până-n picioare.
- D-nă Maxim?
- Da, draga mea.
- Eu nu pot merge cu avionul.
O întrebară pe funcționară dacă exista vreo altă posibilitate.
- Puteți merge pe cont propriu cu trenul până în Olanda sau Franța. De acolo trebuie să luați ferryboat-ul până într-un punct de pe coasta Angliei și apoi trenul sau autobuzul până la Londra, unde să vă întâlniți cu restul grupului. Se poate și așa. Dar e mai costisitor. În plus, trebuie să aveți viză de tranzit prin țările prin care treceți.
- Lasă, fetițo, dacă e ceva de plătit în plus plătesc eu, spuse d-na Maxim.
- Mai întâi de toate, vă rog să completați actele pentru a putea merge la ambasada britanică pentru interviu.
Întocmirea dosarului cerea ceva alergătură: printre altele, era nevoie de o adeverință de salariu și de funcție de la servici, un extras de cont de la bancă, actul de proprietate al locuinței și eventual al altor bunuri, lucruri pe care cele două le găseau cel puțin ciudate și fără legătură cu o banală excursie.
„Doar nu candidăm pentru președinția SUA, exclamase d-na Maxim contrariată, ca să ni se verifice bonitatea financiară!”
Mai era apoi taxa de interviu de 50$, care trebuia plătită în avans la sediul agenției. Urma ca agenția să ducă dosarele la ambasadă și să anunțe programările pentru interviu.
După ce toate actele fură depuse și taxa plătită, Silvia și d-na Maxim așteptară.
- Ei, ce zici de figurile astea? Întrebă funcționara de la agenție pe o colegă după ce ele ieșiseră.
- Ai spune că și-au vândut casa pentru a merge la plimbare, exclamă râzând cea întrebată.
Erau, fără-ndoială, uimite de înfățișarea celor două, îmbrăcate modest și lăsând impresia că își cheltuiesc ultimii bani pentru excursie, ca și de întrebările puse cu naivitatea și ignoranța celui ce pleacă pentru prima dată într-o asemenea aventură.
Cu două săptămâni înaintea datei de plecare, prima jumătate a celor înscriși în excursie fu programată la interviu. Printre ei și eroinele noastre. Silvia nu dormise toată noaptea de emoție: de azi în două săptămâni se vor afla la Londra. Insula vrăjită din visele copilăriei avea să-și deschidă porțile pentru ea.
Locul de întâlnire era la avizierul clădirii din strada Jean Monet și d-na Maxim observă, râzând, pe când se alăturau grupului:
- Cam jerpelit gardul ăsta, draga mea, ar fi cazul să-l mai repare! Râsul, nervos, se înecă într-un subit acces de tuse.
- Ei, mai ușor, zise Silvia, când ne întoarcem din Anglia să știți că nu vă mai las așa. Vă duc de mânuță la doctor.
- I-am scris lui Gerri, îi șopti dânsa la ureche. Mi-a răspuns și mi-a mărturisit că abia așteaptă să mă cunoască. Ne-am dat întâlnire în Piața Trafalgar, lângă Columna lui Nelson, chicoti ea.
- Oh, e grozav! Să vedem cum facem cu drumul. Aș înclina să vă sfătuiesc să mergeți cu avionul iar eu mă descurc singură.
- Nici vorbă, fetițo! O să vedem noi cum facem! Stai liniștită, nu te las singură nicidecum.
În grup se stârni o oarecare agitație. Un funcționar de la ambasadă îi invită înăuntru. Silvia auzi pe cineva din grupul de turiști spunând:
- Se pare că de data asta, procedura va fi puțin diferită: un angajat român a fost prins de curând în flagrant delict și dat afară, așa că interviul va fi supervizat de un membru al personalului britanic.
Fură poftiți într-o anticameră, un fel de sală de așteptare. Însărcinatul din partea ambasadei cu acordarea vizelor urma să-i cheme, doi câte doi în biroul său, pentru interviu. Când d-na Maxim și prietena ei își auziră numele, se ridicară și pe Silvia, emoția de până atunci o eliberă, așa cum se întâmplase de fiecare dată în studenție în secunda când intra la examen. În momentul când păși dincolo de ușa capitonată era întru totul stăpână pe sine. Funcționarul care făcea pe intermediarul, fiind totodată și translator, le pofti să ia loc, după ce în prealabil îl prezentă pe domnul Consilier (al cărui nume și titlu exact Silvia nu-l reținu), și care, foarte ceremonios, dădu mâna cu fiecare.
„Până acum nu mi-am dat seama în ce constă « răceala » proverbială a englezilor. Cred că e în primul rând vorba de distanța fizică pe care o păstrează când vorbești cu ei – nu te lasă să te apropii la mai puțin de un metru – iar individul acesta cam așa mi-a întins mâna lui incredibil de lungă”, gândi Silvia.
Într-o fracțiune de secundă îl cântări pe importantul personaj – un bărbat înalt, în vârstă, cu ochi albaștri, ușor ieșiți din orbite, cu un nas acvilin și maxilarul ieșit în față. Un englez tipic. Avea ceva din aerul lui Peter O’Toole, iar impresia de moment pe care i-o făcuse Silviei putea fi exprimată în două cuvinte: urât și antipatic.
Excelența Sa își aruncă privirea câteva secunde asupra dosarului. Apoi le întrebă ce voiau să vadă și cu ce gânduri plecau în Marea Britanie. D-na Maxim pomeni de statuia amiralului Nelson, apoi, considerând că ăsta putea fi un atu în plus, vorbi de întâlnirea din Piața Trafalgar și îi arătă scrisoarea de „chemare”. Silvia – care răspunse direct în engleză, fără a avea nevoie de serviciile translatorului – enumeră timp de cinci minute obiectivele din Londra pe care voia să le viziteze, apoi aminti pasiunea ei din copilărie pentru cultura și modul de viață britanic. Se uită la domnul „counselor”, dar acesta avea o figură impenetrabilă, și cu un aer politicos și formal le spuse: „Vă mulțumesc, doamnelor” și făcu semn funcționarului să poftească perechea următoare.
- Cred că i-ai făcut o impresie grozavă, draga mea, spuse d-na Maxim râzând, îndată ce se întoarseră și se așezară din nou în anticameră.
- Ei, în cazul ăsta nu s-ar spune că impresia a fost reciprocă. Mi s-a părut un tip cât se poate de nesuferit.
Mai avură de așteptat până ce toată lumea trecu prin fața nesuferitului personaj. Apoi mai așteptară câteva minute, în care, probabil, excelența sa delibera. Într-un târziu, funcționarul român ieși cu teancul de pașapoarte în brațe. Le împărți pe rând turiștilor, cu un zâmbet, iar aceștia, pe măsură ce își deschideau pașapoartele, văzându-și viza, se ridicau și plecau. Unii, veseli, mai rămăseseră, sporovăind între ei. Silvia simți un junghi în inimă când își dădu seama că ultimele două pașapoarte erau ale lor. Când le înmână ei și d-nei Maxim, funcționarul nu zâmbi și nu le privi în ochi.
Silvia îl desfăcu pe al ei, apoi aruncă o privire pe cel al prietenei ei. Pagina cu pricina nu avea nici o ștampilă ori timbru.
- Îmi pare rău, dvs. nu ați obținut viza, spuse funcționarul. Silvia se ridică în picioare.
- Cum?!
Se uită în jur. Rămăseseră doar ei trei, în sala de așteptare.
- Vreau să vorbesc cu domnul consilier, personal! zise ea încercând să-și păstreze calmul.
- Asta nu se poate, domnișoară, răspunse funcționarul și sări iute în fața ei, văzând-o că e gata să facă ce spusese.
Dar Silvia îl fentă, agilă ca o pisică și dintr-un salt, puse mâna pe clanța ușii capitonate și în momentul următor fu înăuntru.
Odată aflată față în față cu domnul consilier, care o privi surprins, închise ușa și spuse într-o engleză impecabilă:
- Sir, aș dori să vă întreb care au fost motivele pentru care ne-ați refuzat viza, mie și prietenei mele.
În clipa aceea, funcționarul român intră și el.
- E în regulă, zise englezul făcând un semn cu mâna. Ne poți lăsa singuri. Luați loc, vă rog, domnișoară ... se uită în acte. Domnișoară Lino ... Lino ... Lino-You, reuși el în sfârșit să-i silabisească numele accentuându-l aiurea și făcând-o pe Silvia pentru o clipă să zâmbească nervos.
- Vă mulțumesc, prefer să stau în picioare. Aștept cu nerăbdare să-mi spuneți care au fost motivele.
- Ei, bine, domnișoară, spuse englezul pe un ton tărăgănat, hai să aruncăm o privire asupra dosarului ... va să zică din acte rezultă că nu aveți locuință proprietate personală, ori alte bunuri, iar contul dvs. în bancă este nesemnificativ. Apoi aveți o profesie foarte căutată în Occident, după cum declarați aici, aveți sub 30 de ani, ... sunteți necăsătorită și nu aveți copii ... în plus vorbiți engleza la perfecție și ... sunteți o femeie atrăgătoare, adăugă el, după o pauză, fie voind ca printr-un compliment să mai îndulcească sentința implacabilă pe care o dăduse, fie pentru că Silvia, așa înaltă, slabă și palidă cum era, cu costumul impecabil de tweed bleu-marin ce îi venea turnat, era într-adevăr prezentabilă pentru gustul britanic, mai exigent în anumite privințe și mai puțin pretențios în altele, decât cel latin.
Așteptă puțin, timp în care Silvia înclină din cap cu răceală, ca și când ar fi mulțumit pentru acea înșiruire de complimente îndoielnice, apoi continuă:
- ... Ei bine, înțelegeți desigur, ... că n-aș avea nici o garanție ca nu urmăriți să vă folosiți de viza turistică pentru a munci la negru sau chiar să vă stabiliți printr-un mijloc ori altul în Anglia. De altfel, chiar dvs. mi-ați mărturisit sentimentele pe care țara mea are onoarea să vi le inspire.
Interlocutoarea lui rămase pentru moment perplexă.
- Poftim? reuși ea să articuleze în cele din urmă.
Nici în visele ei cele mai nebunești nu se gândise vreo clipă că ar putea fugi în Marea Britanie. Fără-ndoială, Anglia era țara inimii ei, sau mai precis fusese până atunci, dar ideea emigrării într-o țară prin tradiție ostilă transfugilor i se părea nebunească și absurdă.
- Ei da, înțelegeți, prin atribuțiile pe care funcția mi le conferă ... eu am o responsabilitate. Nu îmi pot asuma un asemenea risc.
Silvia gândi că aroganța bărbatului din fața ei nu cunoștea limite. Furia, până atunci reprimată, începu să-i dea târcoale ca un câine turbat. Încercă să se stăpânească ca să se poată exprima coerent, deși cu greu își găsea acum cuvintele.
- Ei bine, ce vă face să credeți că aș avea motive să aleg Marea Britanie ca țară, dacă m-ar apuca fantezia să emigrez? zise ea când își recăpătă glasul. În ceea ce privește ce-am spus despre sentimentele mele ... ei bine, a fost o remarcă făcută din politețe. La fel aș fi spus și despre Franța, ori Germania, să zicem, dacă m-aș fi aflat la respectivele ambasade. Se pare însă că dvs. ați luat un compliment banal drept o declarație de dragoste. Așadar, repet, ce vă face să credeți că dacă aș vrea să mă stabilesc într-o țară străină, ... aș alege Anglia?
Reprezentantul Majestății Sale se uită surprins la Silvia.
- Ei bine, cred că mulți oameni ar considera Marea Britanie drept un ideal de civilizație, răspunse el.
- Într-adevăr, nu contest asta, sir, dar în ceea ce mă privește eu sunt o persoană care începând din anii de școală și până în prezent am vizat locul I. Locul II sau III nu le consider demne ca scop de viață. Dacă m-ar apuca fantezia să emigrez, fiți sigur că aș alege țara care e pe locul I în lume. Eu nu mă opresc la jumătatea drumului.
„Așa, își zise ea, nu cred că cineva i-a mai spus vreodată asta despre scumpa lui țară pe care o apără ca pe o fată virgină de viol”. Observă că remarca îl atinsese pe Excelența Sa, căci obrajii i se colorară ușor. Bărbatul din fața ei avea însă o vastă experiență diplomatică și în plus era englez. Așa că își reveni destul de repede din surpriză și spuse calm:
- Bun, chiar dacă să zicem că pentru d-ta aș fi dispus să fac o excepție și te-aș lăsa să pleci „pe cuvânt de onoare”, pentru prietena d-tale nu mi-aș putea în nici un caz asuma un asemenea risc. Intențiile ei sunt și mai evidente. Și aș da dovadă de inconștiență criminală dacă i-aș permite unei persoane la vârsta dumneaei să încerce o asemenea aventură. Îmi pare rău, domnișoară, dar decizia mea rămâne definitivă. Știu că ești dezolată, dar există în meseria noastră anumite reguli.
- Atunci de ce nu le afișați pe geamul agențiilor de turism? Pentru ce ne-ați mai adus aici să luăm parte la circul ăsta?
- Ei bine, de fapt nu e un regulament strict, răspunse el imperturbabil, dar începând să-și piardă răbdarea, deciziile se iau de la caz la caz.
- Foarte bine, răspunse Silvia, când ne putem lua înapoi taxa de interviu? Cei 50$?
Bărbatul o privi ca și când ar fi fost căzută de pe lună.
- Taxa de interviu nu se înapoiază, răspunse el. Nu știați? Asta ar trebui să fie scris într-adevăr în protocolul agențiilor de turism.
- Nu? făcu Silvia și pentru prima dată fu spontană în replică. Ei bine, atunci, sper că banii pe care ni i-ați luat vor contribui la întreținerea ambasadei. Ar fi cazul să vă reparați gardul – arată cam rău.
Și ieși, fără să se sinchisească să îi închidă ușa, lăsându-l pe reprezentantul Majestății Sale într-un curent care îi zbură hârtiile de pe masă.
Și în timp ce, luând-o pe d-na Maxim pe după umeri, coborâră scările pe care le urcaseră cu atâta încredere, Silvia gândi că încă un vis se sfârșise. Visul cel mai drag al copilăriei ei. Probabil pentru totdeauna.