Rațiunea îi spunea că n-are niciun rost să mai stea în gară. Vagoanele cu materiale au început să fie atinse de tirul artileriei și de bombele lansate din avioane. Soldații, conduși de un plutonier, ce veneau dimineața pentru a manevra materialele trimise spre unități, n-au mai sosit. Fie că n-au mai fost trimiși, fie că stăteau ascunși pe undeva. La un moment dat s-a făcut liniște, o liniște nefirească. Se auzea doar șuieratul vântului printre crengile uscate ale teilor de pe marginea drumului, din spatele gării. Prin gaura din perete, unde odată a fost o fereastră, zări câteva umbre în mișcare. Da, fără îndoială, erau soldați sovietici. Puteau fi recunoscuți, cu toate că nu văzuse până acum niciunul în carne și oase, după căciulile cu apărătoare de urechi, după pantalonii bufanți vârâți în cizme și, mai ales, după încărcătoarele rotunde ale armelor automate. Cei pe care-i vedea erau aidoma celor din planșa intitulată Să ne cunoaștem inamicul, planșe ce nu numai o dată, el însuși, le-a prezentat-o soldaților la instrucțe. Era convins că acelor umbre, purtătoare a unor arme automate, nu li se putea opune cu micul său pistol Bereta calibrul 9 model 1934. Cel mai bine este să stea ascuns de acei soldați și, apoi, dacă se va ivi o ocazie favorabilă, să plece spre companie. Dar oare compania, sau întreg batalionul, se află tot în Pădurea Tinguta? Atacul rusesc, început de ieri și continuat în această dimineață, n-a dislocat, oare, subunitățile Diviziei 18 din care făceau parte și batalioanele regimentului lui? Orice s-ar fi putut întâmpla. Chiar și încercuirea, ori căderea în prizonierat a unei bune părți a diviziei cantonată în pădurea din apropiere. N-a auzit el oare foc de arme automate rusești din toate direcțiile? Va trebui să fie foarte atent să nu dea, din greșeală, peste vreo formație rusească. Dar pericolul cel mai mare era de a nu fi reperat de aceștia și împușcat. Putea fi împușcat chiar și de ai lui. Cine mai stă să vadă din ce tabăra face parte un ostaș ce se deplasează singur prin pădurea ce acum poate fi socotită pământul nimănui? Tot privind prin gaura din perete, ce odată a fost o fereastră, și-a făcut planul cum să ajungă la pădurea din apropiere. Se va târî printre șinele liniei ferate care, după vreo două sute de metri, se apropia destul de mult de pădure. Nu putea fi văzut deoarece de o parte și alta a șinelor crescuseră buruieni mari, acum uscate, și diferiți arbuști.
A ajuns cu bine în pădure chiar lângă poteca pe care venise acum două zile. Și-a găsit compania care era pe picior de plecare. S-a prezentat maiorului Nuțu.
- Bine că ai venit, domnule! Unde ai întârziat atâta? Va trebui să iei comanda plutonului de gardă atât pe timpul deplasării cât și după ce vom ajunge la Samskin unde vom apăra sediul Diviziei. Să iei urgent legătura cu sublocotenentul Diaconescu care te va pune la curent cu amănuntele. Executarea!
De la Diaconescu a aflat Nae despre adevăratul dezastru, ce se afla în curs de desfășurare, că mai multe divizii românești și germane au fost încercuite de ofensiva Armatei Roșii, că divizia lor, a optsprezecea, a fost străpunsă în câteva locuri, fiind iminent pericolul încercuirii ei.
În timpul marșului a luat comanda plutonului. Tot din mers, în scurtele pauze, a întocmit și graficele orare ale serviciului de santinelă la statul major al diviziei. Au ajuns lângă barăcile statului major, de la Samskin, spre seară. Cea mai mare parte a trupei a avut parte de o odihnă binemertată, după cei aproape treizeci de kilometri de marș. Oamenii adormeau aproape imediat după ce se întindeau. Adormeau, dar se și trezeau repede scoțându-și, pe bâjbăite, din sacii de spate păturile și foile de cort pentru a se înveli cu ele. Prin baraca fără uși și ferestre, vântul rece era la el acasă. La început Nae era mirat de graba cu care oamenii își căutau păturile și se înveleau cu ele. Lui îi era cald și bine. Numai într-un târziu și-a dat seama că senzația de cald se datora temperaturii ridicate a corpului său. Deci era bolnav, dar îi era bine. Cât va mai dura binele ăsta, nu putea ști. Știa doar că din trei în trei ore trebuia să scoale câte opt soldați, pe care apoi să-i lase, tot câte doi, în cele patru puncte prevăzute cu santinele. Și trebuia să nu se încurce, ca să-i scoale tot pe aceia care au mai făcut serviciul cu două sau patru ore înainte. Mâine, când își va cunoaște mai bine trupa, va ști cum să organizeze serviciul de pază dublă ținând seama și de preferințele oamenilor, iar gradații, comandanți de grupe, să-i scoale pe oameni și să-i ducă la posturi. Dar n-a mai fost nevoie de o mai bună organizare. De-abia începuseră să mijească zorii și a sosit ordinul de retragere de pe pozițiile ce le ocupau. Doar comandanților de plutoane li se indicase direcția: spre Kotelinicovo. Șoseaua care ducea spre acea localitate era arhiplină. Soldații, cu tot echipamentul pe ei, abia se târau, unii din cauza oboselii, iar alții și din cauza rănilor pe care sanitarii nu le-au considerat grave și, deci, n-au fost urcați în vreo mașină ori căruță cu semnul crucii roșii. Ofițerii mergeau, și ei, amestecați printre soldați.Lângă Nae mărșăluia sublocotenentul Diaconescu. Au povestit, un timp, fiecare, despre familie și copii. La un moment dat Diaconescu și-a dat seama că vorbește singur. De jur împrejur erau soldați necunoscuți, pentru că plutoanele companiilor și chiar companiile începuseră să se amestece între ele. Unde să fie Nae? Se adresă soldatului din urma sa:
- N-ai văzut pe sublocotenentul pe lângă care mergeam?
- Nu i-am văzut gradul dar cel, pe lângă care mergeai acum câteva minute, s-a tras la marginea drumului și cred că s-a așezat jos.
Diaconescu ieși la marginea drumului și începu să meargă înapoi. În curând îl găsi pe Nae care într-adevăr ședea. Era aprins la față și pe frunte avea mici broboane de transpirație.
- Ce-i cu tine, de ce te-ai oprit?
Acesta nu-i răspunse și nici, cel puțin, nu-și schimbă poziția. Nu dădea semne că ar fi auzit întrebarea. I-a pus mâna pe frunte și-i simți căldura mult prea mare pentru un om sănătos. Încercă să glumească.
- Pe frigul ăsta tu ești o adevărată binefacere. Cine vrea să se încălzească n-are decât a pune mâna pe fruntea ta.
Un zâmbet, abia perceptibil, i se ivi pe față.Tot e bine, își zise în gând Diaconescu, înseamnă că nu e chiar așa de grav.
- Hai, Nae, ridică-te, am rămas destul de mult în urmă. În curând se va da repaus și noi suntem departe de companie.
Printre soldații înaintând cu greu, au început să apară și câteva căruțe. Diaconescu recunoscu una care era a companiei lor. Și ostașul care mâna caii îl recunoscu.
- Ați rămas în urmă, domnule sublocotenent. Compania noastră trebuie să fie la vreun sfert de oră de mers. Atât mi-a trebuit mie să schimb roata căruței. Haideți, urcați și o să-i ajungem din urmă.
- Oprește, Vasile, să-l urcăm pe domnul sublocotenent. Este bolnav și nu poate urca singur.
Când îl văzu pe Nae, soldatul exclamă:
- O, Doamne, dar este domnul învățător. Am fost în plutonul dumnealui până ce am fost desființați, după ce avioanele rusești ne-au distrus brandurile.
Și Nae mai zâmbi odată, semn că-l recunoscu și el.
După ce-l urcară, l-au acoperit cu câteva pături, apoi Diaconescu i-a dat să bea ceai călduț dintr-un bidonaș împreună cu o pastilă de chinină. I-a mai băgat în buzunrul de la piept câteva pastile. Căruța abia înainta printre soldații care începuseră a se opri și a se aduna pentru a se reconstitui pe plutoane și companii. Într-un târziu au ajuns printre ai lor. Diaconescu se prezentă comandantului, căpitanului Baftca, căruia îi raportă că sublocotenentul Tomescu este grav bolnav . Acesta, însoțit de sanitarul companiei, veni să-l vadă. I-au pus termometrul. Avea aproape 40 de grade. I se adresă:
- Mă auzi, camarade?
Cu vocea stinsă,Nae îi răspunse:
- Da, domnule căpitan.
- Îți ordon ca, îndată ce se va termina repaosul și ne vom pune din nou în mișcare, să rămâi în urmă și să te sui în una din căruțele companiei. Sublocotenent Diaconescu, rămâi cu el să-l ajuți, apoi ne vei ajunge din urmă.
- Am înțeles, domnule căpitan!
După ce soldații s-au pus din nou în mișcare, cei doi au rămas pe loc, la marginea drumului. Diaconescu se uita după căruța lui Vasile. N-o văzu.
Celelalte căruțe, care treceau, erau pline, ochi, cu lăzile de campanie ale ofițerilor. Peste ele stăteau înghesuiți, unul într-altul, soldați bandajați. Nicio căruță n-a oprit, cu toate insistențele lui Diaconescu. Degeaba invoca numele căpitanului Baftka ori pe al maiorului comandant de batalion. Chiar să fi oprit vreuna, n-ar fi fost niciun colțișor liber în care să încapă un om.
După o vreme drumul a rămas pustiu. Crivățul, parcă simțindu-se singurul stăpân, bătea cu mai mare tărie. Au plecat și ei, Diaconescu sprijinindu-l pe Nae de subțioară. Înaintau cu greu, cu toate că rafalele de vânt îi împingeau din spate. Era cît pe aci să-i calce o mașină germană căreia, din cauza vijeliei, nu i-au auzit motorul. După niciun minut a mai trecut o mașină, parcă geamănă cu cea dintâi. Apoi, iar au rămas doar ei și crivățul. Acum doar distanța, nu se știe cât de mare, mai era între ei doi și rușii ce veneau din urmă.