Frumoasă iarnă am trăit prin anii ’84 -’85, într-un loc de poveste, situat acolo unde Dunărea se ramifică în două brațe, îmbrățișând între ele insula Ostrovul Mare, o minune pentru mine născut și crescut în Bucureștiul-șantier. Participasem la punerea în funcțiune a centralei de la Porțile de Fier. Am terminat târziu, în Ajunul Crăciunului, probele la primul generator și când să plecăm spre casă, via Severin, am înțeles că riscăm să sărbătorim Crăciunul în tren. Atunci am stabilit toată trupa, să rămânem acolo.

Vântul șuiera sinistru, se pornise și ninsoarea, dar la nicio fereastră nu se vedea vreo rază de lumină. Doi dintre colegii noștri se întorseseră de la pescuit cu un somn imens despre care, nici azi nu am aflat, dacă l-au pescuit sau l-au cumpărat de la vreun localnic pescar. Eram mulțumiți pentru că rezolvasem cu mâncarea. De băut aveam numai Ricadonna, o băutură ciudată, foarte scumpă, pe care nu o cumpărase nimeni până la noi, de la barul amărât al cantinei șantierului. Viscolul măturase toată zăpada, troienind-o în fața clădirilor și parcă toate legăturile cu lumea civilizată se rupseseră. Ne simțeam așa de mici în acea imensitate albă, încât nu îndrăzneam să ne aventurăm mai mult de câțiva pași. Eram tineri și ne imaginam cum ar fi fost la Polul Nord sau în deșertul Atacama. Atunci am simțit nevoia unei ambianțe festive.

Ne-am strecurat, prudent, printre troiene până la un pâlc de pomi căutând ceva verde să-l folosim pe post de pom de Crăciun. Am găsit un molid. Se zvonise că au început să apară lupii în zonă și toți eram îngrijorați. Am început să tăiem copacul care avea vreo doi metri când unul din noi a văzut două arătări și a urlat speriindu-ne cumplit. Erau câinii pădurarului, pe care a trebuit să-l păcălim, desigur într-un mod nevinovat pentru a ne lăsa să tăiem molidul. L-am târât cu greu prin zăpadă până la cantina șantierului unde l-am împodobit cu ce aveam la îndemână: mere roșii, nuci poleite, dulciuri, figurine, conuri aurite, beteală, panglici colorate, cartofi înveliți în hârtie de condensator, sârme colorate împletite, mărgele și alte mărunțișuri care ni s-au părut că pot fi podoabe.

Muzică nu aveam decât de la un radio amărât care hârâia cumplit, cu intermitențe. Atunci una din fete a adus o chitară și a spus că va încerca să cânte muzică clasică, Bach parcă, pentru că visa mai demult să aibă audiență și să cânte într-o sală mare, cu acustică bună și cu un public select. Am ascultat de două sau de trei ori cântecele ei până au obosit și ea și urechile noastre.

Atunci, un lituanian Grișa, rătăcit și el prin România, de cel puțin zece ani, a început să povestească diverse lucruri despre pomul de Crăciun, că pentru ei 24 decembrie este considerată ziua de renaștere a Soarelui, că molidul este copacul lunii, că lituanienii credincioși au obiceiul de a prezenta scenete numite Taine, lângă un copac plin cu mere roșii numit și Copacul Paradisului. Încântat de audiență și de interesul ei real ne-a povestit și două legende: prima spunea că în preajma iernii, o pasăre nu a mai putut să zboare spre țările calde, întrucât avea o aripă ruptă. Ea a încercat să se adăpostească în frunzișul unor copaci stufoși, dar ei au refuzat-o, de teamă că le va mânca fructele. Resemnată, aceasta s-a culcat în zăpadă, așteptând să moară. Deodată a auzit chemarea unui brad, care i-a oferit adăpost. În seara de Crăciun, un vânt puternic a suflat peste pădure și toți copacii și-au pierdut frunzele, în afară de bradul care protejase micuța zburătoare. Dumnezeu l-a răsplătit pentru generozitatea și i-a păstrat frunzișul verde, oricât de aspre au fost gerurile iernilor care au urmat; a doua legendă o știam dar nimeni nu l-a întrerupt și l-am lăsat să ne povestească și despre drumul lung al celor trei virtuți surori (Speranța, Iubirea și Credința), căutând copacul care să le reprezinte: înalt ca Speranța, mare ca Iubirea și trainic precum Credința. După îndelungi căutări, surorile călătoare au găsit bradul, pe care l-au luminat cu razele stelelor, devenind astfel primul pom sfânt împodobit de Crăciun. Bradul este considerat un arbore sfânt pentru că vârful său se îndreaptă spre înaltul cerului, iar ramurile sale rămân permanent verzi, amintind de viața veșnică. A încheiat apoteotic, în râsul tuturor: ”Primul brad împodobit a apărut la Riga, în Lituania, în anul 1510”.

În seara aceia fiecare din noi a spus câte ceva despre datina folosirii bradului de Crăciun, preluată de la romanii antici, care își împodobeau locuințele cu un brad sau cu crenguțe de brad în timpul serbărilor. Eu am povestit de primul brad de la noi, care a fost împodobit de Crăciun, la palatul principelui Carol I de Hohenzollern, după venirea în Principatele Române, în anul 1866. În noaptea de Crăciun, invitații la palat împodobeau bradul, cântând în versiunea germană: „O, Tannenbaum, o, Tannebaum, Wir grun sind deine Blatter !“

Se făcuse aproape miezul nopții și eram veseli și cântam, când, un bătrân a intrat în cantină, scuturându-se de zăpadă. S-a făcut liniște și l-am privit mirați,ne-a zis ”Sara bună! Eu sunt Moș Crăciun!” am început să râdem cu toții, dar ne-am oprit aproape imediat când am citit mirarea mustrătoare pe fața lui brăzdată de anii mulți pe care-i avea. „Sunt domnul Moș, nu Moș Gerilă, tovarăși, sunt tatăl pădurarului care aproape v-a amendat că ați tăiat molidul și am venit să vă aduc daruri.” A scos atunci din sacul pe care-l avea în spate o sticlă de țuică galbenă oltenească, o slană mare, șorici, jumări, cârnați și o pită mare, rotundă și pufoasă. Am mai primit fiecare o lingură de lemn, pe care nu am folosit-o niciodată, dar o țin agățată și acum, după 25 de ani, într-un cui pe tocul ușii de la bucătărie. Când a plecat, l-am condus să vedem dacă nu cumva la sanie erau înhămați reni. Era doar un cal sur, zvelt, puternic, de o frumusețe rară, sau așa mi s-a părut mie.

Nu mai știu nimic de domnul Crăciun, moș încă de atunci, dar amintirea lui și convingerea că Moș Crăciun există sunt cu mine și acum.