- Se fură cu simțul măsurii: săracul, atât cât să-și ducă zilele, bogatul, atât cât să-și mențină averea, zice Nimeni trezit din ațipeală. Îmi vine, acum, în memorie, o întâmplare pe care am auzit-o cândva, ori numai am imaginat-o...

Gogu, soțul Irinei, era plecat la mare depărtare, pe unul din șantierele patriei, să-i asigure acesteia un trai mai ușor, căci se știe, la țară mai greu se descurcă omul, iar Irina, Doamne, iartă-mă!, nu era o femeie care să dea cu sapa.
Soțul îi venea o dată în lună acasă și atunci sâmbăta și duminica, niciodată în cursul săptămânii. Niciodată. Cu toate astea, iubitul Irinei - amantul, de! – de altfel, om cu poziție și temut în comună, avea „frisoane” de fiecare dată când se furișa la Irina. Nu din teama de a nu fi surprins la ea, ci pentru că femeia aceea, de o rară frumusețe, îl zăpăcea, îi aprindea imaginația chiar înainte de a o atinge:
- Pâs, pâs!, auzi el prin întuneric o voce care nu putea fi decât a Irinei.
Dânsa era. Îl aștepta.
- Pâs, pâs!
Bărbatul se repezi doritor și o strânse în brațe.
- Stai. Ce te grăbești? Fii cuminte.
O strânse voinicește. Nu știa nici el de ce se grăbea.
Ca prostul.
- Ce te grăbești? Avem o noapte întreagă la dispoziție.
Ce bucurie! O noapte întreagă. O noapte.
- Mă înnebunești, iubito, mă înnebunești...
„Sunt sincer să știți, nu o mint. Sunt sincer.”
- Ce mi-ai adus?, întrebă ea. Ce? Femeia îl întreba pe un ton prefăcut; îi plăcea să se răsfețe, iar el îi făcea jocul.
- Hai, nu mă mai fierbe, ce mi-ai adus...?
- Ceva bun, desigur, răspunse el într-un târziu. Ceva ce-ți place ție...
Ea știa ce-i adusese. Știa. Zise însă:
- Hai, te rog, nu fi rău...
- Surpriză!, exclamă el. Surpriză! și scoase o ciocolată.
Femeia se bucură ca un copil. Luă bunătatea, zicând:
- Mersi!, și îl recompensă cu un sărut. Să mergem în bucătărie. Știi tu...
- Să mergem, se învoi el.
- Știi tu, continuă ea. Mai întâi să mâncăm... Apa e la fiert...
Apa e la fiert, repetă el fără chef, știind ce-l așteaptă. E la fiert.

Bărbatul se conformă. Puse plasa de plastic, în care se afla o sticlă de vin, pe masă. O sticlă de vin. Își trase, apoi, pe cap, în semn de cagulă, un ciorap de damă, mai uzat, al Irinei, ciorap ce păstra un miros acrișor de transpirație, care-l ațâța și mai tare pe bărbat, și porni hotărât spre grădina din spatele casei. Desfăcu gardul din sârmă împletită, atâta cât să se strecoare în curtea vecină, și se duse direct la cotețul cu păsări. Înhăță un cocoșel dolofan, alarmând celelalte orătănii, apoi se întoarse pe același drum. Suci gâtul păsării și o aruncă în oala cu apă fiartă, pregătită din timp de Irina.

După o cină delicioasă, cei doi împliniră o noapte de dragoste cu adevărat de neuitat.

- Hoția e unul din cele mai mari cusururi ale românului, zice Nimeni sărind dezinvolt de la o idee la alta. Hoți nu sunt numai cei care ne guvernează și s-au îmbogățit pe spinarea noastră adusă de necazuri și nevoi, în aceeași măsură este hoț și cel care fură un ou și nu neapărat un lingou...

Mama Ioana, cum i se spunea în vecini, femeie bătrână și singură, auzise un zgomot suspect venind dinspre coteț, dar îi fusese frică să intervină. Cu inima strânsă de durere, blestemase în gând până ce umbra se topise, cu pasărea, în curtea alăturată.
Cine să fie, cine să fie, se tot întreba bătrâna. Nașu Gogu e plecat pe șantier, iar nașa Irina nu poate fi. Cine să fie hoțul?!

Se tot frământă o săptămână, două, răstimp în care mai dispărură o puicuță și o rață, înhățate de misterioasa umbră, până ce se hotărî să se plângă la miliție.
- Dom’ șef, se căină mama Ioana, cineva îmi fură orătăniile. Eu sunt în vârstă, le cresc cu caznă...
- Bănuiești pe cineva, măicuță?, întrebă șeful de post, plutonierul Ghiță Gologan.
„Dacă aș ști eu hoțul, aș mai veni la mata?”
- Un bărbat, maică, trebuie c-ar fi. Un bărbat. Că vine pe negură și nu-l cunosc. Trece pe la nașa Irina prin curte, că ea e singură, ca și mine, nașu’ muncește pe șantier, sare gardul la mine și-mi fură păsările din coteț.
- Dacă nu știi cine e hoțul, n-am ce-ți face, maică. N-am cu ce te ajuta. Rău îmi pare, da’ n-am ce-ți face.
„Dacă aș ști eu hoțul, n-aș mai căuta pe aici”
- Dom’ plotonier, păi ale mata de ce sunteți puși aici, la miliție? Că o să-i spun și lui fiu-meu, când o veni de la oraș, e și el om pe acolo...
Polițistul îl știa pe fiul Ioanei Nicolau, avea de cine a se teme.
- E și el om..., repetă bătrâna. E și el om pe acolo...
Plutonierul Ghiță Gologan își schimbă atitudinea față de bătrână.
- Fă mata o reclamație și o să viu pe acolo, în cercetare, poate găsim ceva urme, zise polițistul într-o doară.
Fuse cât pe-aici să-i spună babei că e nebună, cum poate el să-l aresteze pe hoț!

Începu să râdă.
Ha, ha, ha... Cum pot eu să-l arestez pe hoț! Ha, ha...

- Reclamația o am, mi-a scris-o Ion alde Ionete, că eu nu știu decât să iscălesc.
- Bine, bine. Las-o aici și mergi sănătoasă.
- Să trăiești, maică, să trăiești.

- Se spune că, pe timpuri, continuă Nimeni, când era prins un hoț de găini, i se tăia urechea. Dacă s-ar fi păstrat crudul obicei, astăzi am fi un popor de oameni cu urechi ciuntite și poate nu ne-am mai fi numit români, ne-am fi numit, să zicem, „ciuntomani”. Se mai spune că, tot înainte vreme, dacă găinarul era prins și dat pe mâna jandarmului (dacă hoțul nu era cumva chiar jandarmul!), niciodată nu i se zicea „De ce, mă, ai furat?, ci i se reproșa ceva de genul „De ce, mă, te-au prins?!”

În ziua următoare, pe la amiază, plutonierul Ghiță Gologan plecă pe teren, împreună cu sergentul Zlătan, să dea curs plângerii. Avură, însă, grijă ca tot satul să afle de lupta crâncenă dusă de organul de poliție împotriva hoților de găini.
Gata cu hoția! Gata cu hoția din România!

Mai zice Nimeni, către mine:
- Dragă Cineva, hoția are istorie și devenire, de la Caragea Vodă, când fura toată lumea, până la Băsescu Vodă, când fură numai "ai noștri".

- Doamnă Macovei, strigă șeful de post Ghiță Gologan și bătu cu bastonul de cauciuc în poartă, de se stârniră toți câinii pe uliță. Doamnă Irina! Doamnă!
- Care ești, mă? Care sunteți, mă, de mă speriați? Care, mă?
- Noi, doamnă Irina.
- Care, mă, că pun câinele pe voi!
- Poliția, doamnă Irina! Poliția!
Câteva muieri curioase, din vecinătate, ieșiră pe la porți.
- Ce e? Ce e? Ce e?
Irina îngălbeni, mai că nu căzu din picioare, când îl văzu pe plutonierul Ghiță Gologan în fața curții, pătruns de importanța misiunii sale.
- Avem o plângere, doamnă Macovei. Cum că pe la dumneavoastră prin curte se fură găini de la vecina Nicolau Ioana. Facem percheziție.
Irina Macovei se sperie tare.
- Doamne, ferește! Eu nu sunt hoață de găini, se tângui femeia. Nu sunt hoață. Nu.
- Sergent, caută!, dădu șeful de post ordin. Caută peste tot. Peste tot unde poți găsi un cocoș, o puică, o rață. Peste tot să cauți.
- 'Nțeles!
Imediat ce plutonierul rămase singur cu Irina Macovei, aceasta, înspăimântată, izbucni în plâns:
- Ghiță, ce-mi faci? De ce te porți așa? Doar găinile le-am mâncat împreună!
- Formalități, Irino! Formalități... Că doar n-o să dau ordin să mă arestez eu pe mine.
- Mă mai iubești? Spune-mi, Ghiță, mă mai iubești?
- Acum și tu... Lasă-mă acum. Sunt în misiune. Nu pot să fac declarații de dragoste în exercițiul funcțiunii.
- Să vii diseară. Să vii. Dacă mă mai iubești vreun pic, să vii...
- O să viu, Irino. O să viu.
Își făcu apariția sergentul: gras, burtos, suflând din greu.
- Nimic, dom’ șef. Nimic. Nici picior de orătanie.
- Ai căutat?
- Am.
- Bine?
- Bine!
- Ai căutat peste tot?
- Peste tot, dom’ șef.
- Și în șifonier?
- Și.
- În cufăr?
- Și.
- În frigider?
- Și.
- În oală?
- În oală..., nu mi-a trecut prin cap..., apă la fiert...
- Să mergem. Reclamația nu e întemeiată.