Era o noapte toridă de vară. Îmi amintesc că părinții mei erau la o nuntă iar fratele meu era plecat întro excursie cu prietenii. Eram singur acasă. Am făcut băiță m-am schimbat în pijama apoi m-am pus în pat. De fiecare dată mă uitam la Tv, sau citeam ceva până ce mă lua somnul. Dar s-a întâmplat că eram foarte obosit și nu am mai apucat să citesc nimic, nici să mă uit la vreo emisiune interesantă sau la vreun film de acțiune. Pur și simplu am adormit, chiar mai repede decât mă așteptam.
Afară, a început o vreme mare, ploua torențial și fulgera de parcă era șfârșitul lumii. Era o tornadă uriașă, un vartej de nedescris s-a îndreptat spre casa mea. Ceva nu era în regulă. Nu putea fi adevărat mi-am zis. Îmi era foarte frică și am încercat să mă ascund chiar sub pat, dar degeaba. Am simțit cum un vânt m-a smuls precum copacul din rădăcină, apoi am fost târât prin toată casa până la ieșirea de pe terasă, ușa s-a deschis brusc iar eu am fost luat pe sus în vârtej. Nu-mi amintesc cam cât timp am fost purtat simțeam cum pluteam și eram foarte amețit. Când s-a terminat furtuna m-am trezit întrun loc foarte ciudat, însă îmi părea familiar. Eram întro clădire foarte ciudată, unde pe boltă erau pictate luna, soarele și stelele. Era o atmosferă încărcată cu mister, un aer ciudat îmi vâjia în cap. M-am pus jos și cu mâna în pământ parcă am simțit că se mișca întreaga Planetă, parcă și vedeam din exterior Terra cum își modifica poziția. Nu am vrut, bine înțeles și m-am ridicat în picioare cu mâinile sus spre constelație, atunci am simțit cum întreaga gravitație și-a schimbat cursul, cum Pământul se ridica de pe orbită în poziția opusă, atunci am realizat că aveam super puteri.
Ciudat era faptul că mi-a trecut prin minte toate filmele cu super eroi și am încercat mai întâi să imi iau avânt, am alergat și m-am desprins de la sol, zburam, precum superman, mă simțiam fantastic. Din acel moment am pierdut noțiunea timpului, nu mai știam când e zi și când e noapte dar știam că puteam călătorea oriunde voiam. Aveam un spațiu mult mai larg și deși era accesibil în întregime îmi amintesc totuși că era o zonă de care mă feream. O fi fost ceva nou și periculos, nu puteam să risc. Treptat îmi exersam toate puterile, zborul, privirea laser, puterea de a ridica orice, super viteza, teleportarea și mai ales faptul că puteam lua înfățișarea oricui doream. Ceea ce m-a uimit mai mult a fost faptul că puteam călători în timp, dar conștient de repercusiuniile viitorului, am avut grijă să nu schimb nimic, mă rog unele mici schimbări. Puteam pătrunde în televizor în orice emisine, orice desen animat, în orice film, puteam fi protagonistul principal. Viața mea s-a schimbat radical, m-am întâlnit cu Tom, motanul și fiindcă Jerry îl tot supăra l-am ajutat să-l prindă și să se împace. Din acel moment toate pisiciile, nu mai prindea soricei, nu mai alergau după aceștia și nu-i mai mâncau. Totul s-a schimbat, odată cu super puterile, toată lumea s-a transformat, era prea frumos, prea perfect, o lume fără accidente, fără crime, fără hoți, totul era perfect.
Fiecare om avea bani, vile, mașini și tot ce își doreau. Era o lume ideală, fără aspecte negative, în care fiecare ființă se bucura de ce e în jur. Dar timpul trecea și oamenii se îmulțeau. A ajuns să fie chiar super aglomerat. Cum există mereu și răul, că nu poat fi numai bine, ceva s-a schimbat în ordinea Universului, toată lumea înebunind. Astfel am luat-o și eu razna, simțeam că am pierdut controlul că nu mai puteam controla nimic, că totul a fost doar o iluzie, o himeră a propiilor gânduri. Am ajuns chiar, faptul să regret că m-am implicat cumva, indirect și că din cauza mea s-a stricat toate. Îmi doream o evadare, o șansă de scăpare, dar unde puteam fugi, unde mă puteam ascunde oare când peste tot mă urmărea ceva. Totuși atunci am realizat deși era cam târziu probabil, că cineva sau ceva m-a încercat, iar e eram doar un messager, un supus mai degrabă, ales cu un scop. Mă urmărea ochii mari, de peste tot, nu puteam nici să-mi cotrolez mișcările, ce să mai zic de minte, parcă mi-se introducea tot felul de date, uneori fiind stearsă aproape de tot.
Făceam eforturi, ca să imi reamintesc de fiecare dată cine eram și ce făceam și reușeam datorită credinței și voinței mele, m-a ajutat și faptul că m-am crezut invincibil. Timpul se scurgea în ritmul său când mai repede când mai încet, zadarnic am încercat să sparg clespsidra să văd ce se va întâmpla, pentru că nu am reușit. Mi-a fost imposibil.
Tot călătorind și cercetând anumite zone m-am descoperit întrun imens castel. Era un castel colosal, cu multe etaje și încăperi. Întro sală plină de oglinzi am intrat, ceva m-a îndemnat, poate curiozitatea. M-am speriat foarte tare când am văzut că nu mai am reflexie, fiind conștient că dacă nu ai reflexie, nu mai ești uman. În mijlocul acestei încăperi era o oglindă gigantică, acoperită cu o mantie roșie. Am descoperit-o și mi-am zărit propia reflexie, eram tot eu dar cumva schimbat la chip, am pus mâna pe ea și am simțit cum eu m-am afundat în oglindă iar reflexia mea, care era ca o umbră a ieșit. Abia atunci m-am simțit mai singur și mai rău ca la o închisoare, era cel mai trist sentiment, cea mai apăsătoare angoasă, mai urâtă ca moartea. Eram prins întro lume întunecată, dădeam cu pumnii, picioarele în zadar, toate super puteriile dispăruseră. Chipul de afară râdea necontenit acum când mă privea. Toate sentimentele parcă se stingeau, mă vedeam din exterior cum îmbătrânesc și în același timp cum mă ofileam și în interior. Simțeam și constatam cu tristețe că libertatea și viața și puterea de a iubi erau totul, mai presus de orice putere, atunci mi-am dorit să fiu om, să fiu normal să fiu acasă. Lucrurile din jur erau dintre cele mai ciudate, parcă călătoream mereu, rătăcit în spațiu, fără nici o direcție. Dar eram totuși puternic, mai puternic ca dublara mea. Fiind slăbit, celălalt eu, trebuia să se reîncarce și nu putea decât la locul său în oglindă, în universul ascuns, căci realiatea inconjurătoare îi seca puteriile. Brusc m-am trezit în afară, cum priveam oglinda și mă vedeam de data aceasta pe mine dormind în patul meu de acasă. Am început să plâng îmi era dor de lumea mea. Unde eram eu, nu o mai consideram lumea mea, pe de altă parte îmi recuperasem super puteriile. Atunci, tot ce îmi doream cu adevărat era ca totul să devină la normalitate.
În aceea clipă s-a declanșat o puternică furtună, un tsunami mare a venit și m-a acoperit, mă simțiam amestecat și amețit ca întrun tolcer, alunecam tot mai afund și după o liberă cădere în gol, în care am văzut doar lumini, probabil erau alte galaxi. Sub picioare am văzut Planeta albastră, care se tot mărea pe măsură ce mă apropiam, apoi am zărit pămăntul , unde am zburat în jurul acestuia, ocolind de nu știu câte ori, unde mi-am găsit și locurile natale. Când am aterizat, m-am trezit în cimitir, deși părea normal, totul, peisajul era ok, cum îl știam, totuși încă nu ținea nimic de normalitate. Simțeam că încă nu poat fi real nimic din ce vedeam și nu m-am înșelat. Ca întrun film horror, cu zombi au început toți morții să se scoale.Am vazut cum înviau rând pe rând și ieșau din morminte. Interesant era faptul că arătau exact cum erau în timpul vieții, intacți, neputreziți. M-am gândit că așa ceva nu e cu putință și am început să alerg și să alerg necontenit, ca și cum aș fi fost alergat de un câine turbat, pe care îl vedeam lup sau vârcolac, care se multiplica în spatele meu. Era zi când am ajuns în cimitir, când am început să alerg se făcea noapte, acum că mai alerg încă se face și mai întuneric. Alergam de ore bune, cerul s-a facut mov, purpuriu, violet, verde, roșu precum sângele, nici nu mai știu ce culoare avea, eram confunz în nebunia mea.
Apoi mi-am amintit ce să mai alerg, când puteam să zbor? Și astfel iarăși m-am desprins de la sol, precum racheta ce este lansată spre lună. Nu mă mai consideram în siguranță nicăieri, am încercat și în ocean și în mare căci puteam respira la fel de bine ca pe uscat și în apă . Aeam nevoie de un loc sigur, unde puteam să mă gândesc la ce era de făcut, mă simțiam amenințat atât în aer cât și pe pământ. Zadarnic căutam omenirea, tot globul era pustiu, parcă eram singurul supraviețuitor, singur pe această stranie planetă. Nu mai era urmă de ființă sau de viețuitoare, atmosfera fiind tot mai apăsătoare și mohorâtă. A devenit plictisitor și așa era pentru oricine, care era în locul meu. M-am întrebat atunci, unde mă aflu, în ce loc, în ce spațiu? Nu mai aveam nici noțiunea timplui, parcă nici noapte, nici zi nu mai erau. Era o îmbinare de lumini. Acesta să fie șfârșitul, fără nimic mai fantastic, mai spectacolos, mă așteptam la orice când.....
A sunat ceasul, când am auzit-o pe mama chemându-mă la masă, fratele cu tata deja erau acol, abia atunci am realizat că era amiază defapt. A fost cea mai lungă noapte, una incredibilă cu multe peripății. Nici mie nu mi-a venit să cred, însă ma-m bucurat enorm că eram acasă. Și de atunci viața mi s-a schimbat și imi prețuiesc mai mult viața și familia.