Mâine, iar. Mâine îmi pun inima într-o cupă. Uite, a început să sprintenească precum o căprioară în țarc. Și are ochii negri și umezi. Atât de negri că se-ntrec cu boabele de tămâioasă. Atât de umezi cum numai apele ce mă tulbură ar putea ști. Încep să pregătesc. Așa cum îmi place. El mă privește insistent. Din colțul în care îmi scrie. Unde cărțile sunt muntele în care ne refugiem când vrem să ne ascundem de lume. Și de unde inspirăm ozonul pe care, dincolo de coperți, îl căutăm cu lumânarea. Urcăm ca niște alpiniști. Mânuind pioleții. Înfigând colțarii cu strășnicie. De parcă ne scrijelim viața în stâncă. Așa se scriu columnele. Pas cu pas. Mișcare cu mișcare. Gând cu gând. Fiecare avem propria coloană spre infinit. Pe ea sunt încrustate atâtea încercări, renunțări, resemnări. Bucurii picurate cu ceară. Pecețile vieții. Depindem de frânghii. Uneori se pot rupe. Și cu ele și sentimentele. Ar cădea și s-ar zdrobi. La fel de importante sunt piroanele. Unde, când și cum le bați. Pentru stabilitate. Pentru siguranță. Pentru înaintare. Ne scriem istoria. Credința. Patimile. Dorințele. Reușitele, nereușitele. Chiar și singurătățile. Fiindcă ele sunt cele ce rămân în urma războaielor. De orice fel. În oricare vremi. Și chiar dacă nu recunoaștem, fiecare păstrăm, într-un ungher, o bucată de singurătate. Acolo ne regăsim în toate momentele când decidem să ne aparținem. Măcar o clipă. În rest, suntem destinați. Cuiva.
Nu știu de ce, dar mă simt prinsă între palme ca o bucată de lut în mâinile unui sculptor priceput. Mă gâdilă privirile acelea indiscrete. Modelează cu tandrețe. O nouă anatomie se naște în mine. Nicio tangență cu acel gray. Dar, dintr-odată, insist să mă autentific. Sunt un compozit. În mâinile lui. Concepția îi aparține. Pe șira spinării trece un convoi de iubire.
Îi simt respirația în ceafă. Fierbinte ca soarele aruncat în soba amiezii de vară. Mă-ntorc. Îi sar în brațe. Așa cum, fără să presimtă, căprioara, în capcana vânătorului. E o rană de fericire. Care nu vreau să se vindece. Niciodată.
Abia apuc să-i spun cât îl ador. Mă soarbe. Ca pe o cupă de șampanie. În care urările devin spumoase. De iubire.
Întru mulți ani.

(31 iulie 2010)