După ce se convinse că e mai bine să fi om decât lup, unchiul Fedea se întoarse acasă cu mâna stângă în ghips, cu dreapta în fund, cu fundul oblojit și cu sufletul «varză a la grec».
Zile amare, de «of» și «vai», sosiră pentru unchiul Fedea – de lucrat cu o mână nu putea să lucreze, de șezut... nici vorbă! Căci șezutul pe scaun, pe pat, pe prag, pe iarbă etțetera, etțetera, e o treabă seriosă ce necesită un fund sănătos, pe când fundul unchiului Fedea...
Cât era ziulica de lungă stătea sărmanul lungit pe burtă și ofta mai ceva ca ghezeșul prin tunelurile de pe Dealul Ștefăniței. Și colac peste pupăză murise și Dochia a lu’ Costache.
– De parcă nu avea timp să moară altadată, era musai să moară tom’na amu, când eu înghit leacuri și nu pot be’ pentu sufletul ei nici batăr un păhăruț de pălincă... Părdalnică babă, Dumnezeu s-o ierte! Ce prohod mai e și ăsta?... – bombănea pe sub nas unchiul Fedea. Dar la înmormântare tot se duse, nu putea să nu o conducă pe vecină-sa pe ultimul drum.
Iar la înmormântare (nici nu o să vă vină să credeți), e exact ca la înmormântare: îmbulzeală, glogozeală, hărmălaie, lărmălaie, învălmășeală, neorânduială, răvășeală, zăpăceală, brambureală, bulibășeală (cred că ajunge), – un talmeș-balmeș de nedescris, un balamuc, un vălmășag, o debandadă, o harababură, o vraiște (sunt sigur că ajunge), zarvă, larmă, tărăboi, bocete, plânsete (ia uite, nu pot să mă mai opresc), strigăte, icnete, rânjete (sau așa o fi la nuntă?... nu mai țin bine minte, ori la înmormântare, ori la nuntă... că doar nu o fi așa în Parlamentul României unde domnește ordinea, liniștea și pacea). Toți vroiau să vadă dacă moarta e îmbrăcată în sucna cea nouă, dacă e încălțată în opinci sau după moda domnească în șlapi de gumă, dacă i-au luat sau nu verigheta de pe deget, dacă nu are gura căscată sau ochii deschiși, dacă neamurile bocesc sau plâng, dacă nu se prefac că plâng și câte și mai câte fiecare cu curiozitățile lui.
Numai unchiul Fedea, împins de mulțime, drept în fața diacului, cu pălăria subsoară, cu dreapta își făcea mereu semnul crucii, iar stânga învelită într-un ștergar, ba o ținea lipită de piept, ba o ascundea la spate, ca nu cumva să-l rănească careva.
Dar deodată diacul îi urlă în ureche «Ve-e-eșni-i-i-ca-a-a po-o-ome-e-eni-i-ire-e-e!», popa începuse să tămâieze în jurul copârșeului, cadelnița se îndreptă în zbor spre mâna învelită în ștergar, iar unchiu Fedea răcni ca o fiară:
– A-a-a-u părinte, de îmi dai peste mână te ia dracu’!