agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1593 .



Scrisori netrimise (15)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2010-08-08  |     | 



Îmi era bine cu Mihnea. Și totuși, uneori se căscau între noi prăpăstii de neînțeles. De neînțeles, tocmai pentru că elementul generator era lipsit de însemnătate. Sau, poate, doar aparent neînsemnat.
Prima dată am simțit hăul dintre noi cu ocazia unei conversații banale. Într-un context oarecare, își exprimase admirația pentru Jacqueline Kennedy. Presimțind că, dacă mi-aș fi exprimat opinia, nu tocmai favorabilă pe care o aveam despre „subiect”, ar fi urmat să ne contrazicem, am preferat să tac. Lui Mihnea însă nu i-a plăcut lipsa mea de entuziasm în fața unei asemenea „personalități” și a ținut cu tot dinadinsul să-mi afle părerea.
- Nu văd – i-am spus – nimic de admirat la o nevastă de profesie. În afară de o oarecare frumusețe, care și aceea e discutabilă. Un singur lucru pot spune că mi-a plăcut la ea: văzând filmul asasinării lu Kennedy, am rămas impresionată de faptul că, la momentul împușcăturii, în loc să aibă tendința de a se ascunde, de a-și feri capul sau ceva de genul acesta, s-a repezit îngrijorată spre soțul ei. Felul în care reacționează oamenii în momente limită dă indicii despre cum sunt în realitate. Dar, oricum, nu suntem siguri ce a putut însemna gestul.
- Cum ce? E clar că l-a iubit mult.
- O primă interpretare aceasta ar fi.
- Mai există și o alta?
- Da. Grija pentru ea însăși. Faptul că nu se simțea în siguranță decât sub protecția lui. Cu alte cuvinte: „Îmi ești mai de folos viu decât mort”.
- Ești cinică!
Recunosc. Eram. Și evident că exageram și răstălmăceam lucrurile după cum îmi convenea. Totuși, pentru a nu-l lăsa pe Mihnea cu impresia că așa sunt de obicei, i-am dat și explicația faptului că eram atât de pornită împotriva acestei „personalități” pentru care el avea o stimă deosebită, dar care, pentru mine, nu însemna mai mult decât o femeie care nu a știut să-și conducă existența în afara unui bărbat (dar care nu putea fi unul oarecare, ci unul de mare succes). Explicația stătea în repulsia pe care mi-o stârnise felul în care această Jackie se agățase ca o iederă de Onassis și față de modul abject în care procedase acesta, părăsind-o pe Maria Callas pentru a se căsători cu ea. Desigur, informațiile le aveam din documentare, dar, dacă așa se scrisese istoria, eram datoare s-o cred. Mă revoltase și mă urmărea gândul că Onassis a distrus cariera unei mari artiste, mă cutremurase drama acestei femei al cărei suflet nu l-a putut pătrunde insensibilul armator bogat și, în final, mă umpluse de durere faptul că a băgat-o, mult prea devreme, în mormânt. Căci Maria Callas de aceea nu mai cântase, își pierduse vocea, se îmbolnăvise și murise. Pentru că n-a putut supraviețui tristeții, poate și umilinței de a fi fost părăsită de cel pe care îl iubise atât încât, de dragul lui, renunțase până și la scenă. Marea artistă, marele suflet și marea frumusețe... călcate în picioare pentru o femeiușcă, nevastă de profesie cum am numit-o, care apelase la un truc dezgustător pentru a-l determina să se însoare cu ea: miorlăindu-se că ce vor spune copiii ei când vor vedea fotografia din ziar în care cei doi apăreau la un restaurant. Mă întreb: când a decis să iasă cu Onassis (cunoscând bine relația acestuia cu artista), Jackie uitase că are copii? Nici vorbă. Poate tocmai la ei s-a gândit, plănuind cum să-i pună mai bine la adăpost. O femeie incapabilă să-și crească singură copiii și care, pusă în fața acestui fapt, și-a pierdut mințile. Și onoarea. Dar ce contează, câtă vreme înhățase omul cu bani. Care, probabil, ca orice bărbat slab și, la rândul lui, lipsit de onoare, n-a rezistat ispitei de a se încălța în papucii fostului Președinte al Americii. L-aș fi înțeles dacă măcar ar fi iubit-o pe Jackie, dar se pare că, în momentele de adâncă frământare sufletească, dădea fuga tot la Maria.
I-am spus, ca pe o concluzie, lui Mihnea, că, și de-ar fi fost să aibă drept unic criteriu frumusețea exterioară, Onassis tot pe Maria ar fi trebuit s-o aleagă.
Mihnea m-a acuzat că judec oamenii. Nu-i judecam. Oricum, fiecare și-a primit plata și a dat socoteală în fața Acelui Tribunal de care nu scapă nimeni. Îmi exprimasem doar un punct de vedere (pe care, inițial, refuzasem să mi-l exprim) și mă durea faptul că el nu coincidea cu cel al lui Mihnea. Am fugit din cameră pentru că nu voiam să ne certăm. Ar fi fost absurd să pornim o ceartă pe un astfel de subiect. Și totuși... pentru mine era foarte important dacă Mihnea aprecia aceleași valori morale ca și mine, dacă respingea aceleași cutume la oameni prezenți sau trecuți.
M-am dus s-o caut pe Nina, era singura care putea să-mi redea echilibrul. Am urcat scara interioară sărind treptele câte două. Îmi dăduseră lacrimile.
- De ce plângi?, mă întreabă.
Nu mă văzuse niciodată plângând. Nici eu nu știam prea bine de ce plâng. Cred că adunasem prea multe: emoții de-a valma, schimbări, certitudini, incertitudini... discuția fusese doar scânteia. Simțeam că lacrimile îmi fac bine. I-am răspuns Ninei, trăgându-mi nasul ca un copil:
- Pentru că eu o iubesc pe Callas, iar Mihnea pe Jackie și pe porcul de Onassis!
M-a privit siderată.
- Ai mâncat ciuperci otrăvite?
Rămăsese nemișcată, ținând în mâini bluza pe care o clătea. Era la baie și spăla rufe. Cu mâna. Căci, deși ne aflam în plină eră tehnologică, deși își permitea, Vasile nu considera necesar să-i cumpere Ninei mașină de spălat, privind-o ca pe o cheltuială inutilă. Mai mult, când Mihnea și cu mine am vrut să-i facem acest cadou de ziua ei (care fusese cu câteva zile înainte de Crăciun), Vasile ne-a interzis, zicând că „Nu-i cazul să se boierească”. I-am spus revoltată lui Mihnea că nu-mi poate interzice Vasile sa fac un dar, însă m-a potolit imediat, amintindu-mi că vila în care locuiau era închiriată pe numele lui Vasile (singurul „cu acte-n regulă”) care nu se sfia să arunce afară vreun obiect sau vreo persoană. „Așa că, zisese Mihnea, în cel mai fericit caz, ar zbura mașina de spălat. Dacă nu cumva am urma-o și noi. De ce crezi că i-am cerut lui permisiunea să-i facem acest cadou? Nina nu are voie să-și cumpere nici o pereche de ciorapi fără aprobarea lui. Nici s-o primească din altă parte. Știu ce spun!”
Brusc, mi s-a făcut rușine. Nina, care nu merita mașină, spălând manual mormane întregi pentru patru persoane, nu se plângea niciodată de viață, era tot timpul veselă, chiar dacă uneori îi simțeam veselia ca pe o mască. Iar eu îmi permiteam luxul de a plânge fiindcă Mihnea n-o iubea pe Maria Callas (căci ce altceva însemna admirația lui pentru Jackie?). Parcă eram un copil prost care se ceartă cu frate-său fiindcă ăla ține cu Steaua, iar el cu Dinamo. Îmi dădeam seama de absurbul situației, însă aș fi vrut ca cineva să mă înțeleagă. Nici Nina nu părea dispusă. Deși ceva intuise ea. Îi dădusem o serie de explicații, dar mă cam încurcam în ele, mă loveam de propriile mele cuvinte în încercarea de-a scoate la iveală gândurile și sentimentele care mă stăpâneau.
- De ce te chinui să schimbi lumea? Ce n-ai înțeles? Vezi rufa asta?, îmi arată un prosop pe care se căznea să-l stoarcă. Așa suntem și noi în mâinile lor. Când ai să accepți acest lucru, vei putea să fii fericită.
- Nu voi putea accepta niciodată!
- Atunci cumpără-ți batiste! O să ai nevoie.
- Nina, tu cum... poți?
- Hm! Eu am avut noroc. De mică am aflat că nu există Moș Crăciun. A fost ca un vaccin, m-am imunizat. Să-ți povestesc ceva. Când aveam vreo cinci ani, tata m-a dus la Casa de Cultură, unde întreprinderea la care lucra a organizat o serbare de Crăciun. Cu tot cu Moș... Gerilă, cum îi zicea pe atunci. După spectacol, a apărut Moșul pe scenă. Era prima dată când îl vedeam. Până atunci, doar auzisem de el, primisem darurile sub brad, mă rog... toate tâmpeniile cu care sunt mințiți copiii. Nu-ți pot spune cum îmi bătea inima! N-am mai trăit niciodată în viață o emoție la o așa intensitate. Așteptam cu neliniște momentul în care aveam să urc pe scenă, să-i spun poezia lui Moș Gerilă (toată ziua o recitasem prin casă), apoi să mă ia în brațe, să mă sărute și să-mi primesc darul. Numai că idiotul ăla care fusese angajat pe post de Moș habar n-avea de emoțiile mele. Voia să-și termine mai repede treaba, să plece acasă la nevastă. Așa că, total neinspirat, a dat startul: „Acum, dragii Moșului, poftiți să vă luați cadourile!” Să vezi îmbulzeală! Bineînțeles că m-am bulucit și eu. „Dragii Moșului” erau copii inclusiv până la optsprezece ani care, chiar dacă nu mai credeau în Moș, au năvălit primii să-și ia pungile cu daruri. Am fost îmbrâncită, lovită, călcată în picioare. Evident că n-am ajuns nici să-l văd pe Moșul, darămite să-i mai și spun poezia. Și-acum o știu (râde). Colac peste pupăză, ăia calculaseră greșit, astfel că erau câteva pachete în minus. Câțiva mai mici, printre care și eu, am coborât de pe scenă așa cum urcasem, adică doar nițel mai zmotociți, dar fără nimic în mâini. Atunci am urât prima dată. L-am urât pe Moș Gerilă cu toată ființa mea. Tata încerca să mă liniștească, spunându-mi că Moșului nu-i ajunseseră darurile, dar în mod sigur le va aduce a doua zi (ceea ce s-a și întâmplat, inutil însă. Pentru mine, răul fusese făcut. Și n-am mai putut iubi niciodată acel personaj pentru care îmi bătuse inima să-mi iasă). Îmi era ciudă și că tata părea să nu înțeleagă că eu nu după cadoul acela plâng. Acasă, am distrus toate imaginile Moșului de pe unde le-am găsit. A doua zi, când tata mi-a adus cadoul (căci amețiții ăia care greșiseră numărătoarea au încercat apoi s-o dreagă), am scuturat pe geam sacoșa de tot ce-avea în ea, după care am rupt-o-n bucăți, cu sadism, căci avea chipul lui Moș Gerilă pe ea. Trebuie să-ți amintești că erau vremuri în care atât de greu găseai o portocală sau dulciuri. Nu fusesem o răsfățată, ai mei erau muncitori simpli, așa că, în mod normal, ar fi trebuit să îl iert pe Moșul și să „mă sacrific” mâncând toate bunătățile alea. Îți poți imagina că nici măcar poftă nu mi-a fost? Că scârba mea era atât de mare, încât sunt sigură că, dacă aș fi mâncat, aș fi vomat totul în clipa următoare? Așa că vezi... o singură dată a fost nevoie să repet doza de vaccin, când cu povestea cu George. De-atunci m-am lecuit. Nu mai aștept nimic de la nimeni, nu-mi mai fac iluzii, nu mă mai agăț de speranțe, nu mă mai mir de trădări, nici de ură. Dimpotrivă, râd de ele cât pot. Altfel, aș muri de scârbă.

Mi-ar fi plăcut să fiu și eu ca Nina. Dar dacă nu eram?

În seara aceea, pentru prima dată, Mihnea și cu mine am dormit departe unul de altul, fără să fim îmbrățișați. Asta m-a durut atât de tare încât dimineața n-am mai rezistat. L-am luat în brațe și l-am rugat să mă ierte. Răspunsul lui m-a aruncat dincolo de marginea prăpastiei:
- Pentru ce?

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!