agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4311 .



La cules de rodii în cartierul Rahova 17
proză [ ]
Nichi ScorpioN & destinul, foraiber și batutul in balta

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Almalo ]

2010-08-19  |     | 



„Mergi, ajungi, iar mai mergi, iar la șlus (Schluss=final) ajungi, unde te-a dus tramvaiul. El nu știe incotro te dușe, doar tu știi incotro vrei, iar destinul șel bun ste și se uite pe jeam cu tine, pe chind cel reu ste pe strade și ride, cum greșești drumul“ – așa îmi explica mie tata, cum e cu destinul…

- Ja, ja, chind mergi tu merge și el, este ca un ochi mare, foarte mare, vede tot. Cobore cu tine. Aber dache vrei se iei o curbe in mișloc de destin, trebuie se cobori mai repede și intr-o stație necunoscute…..Pass gut auf („Ai mare grijă“), se nu te prinde cu ușe.“

Așa și noi într-o vacanță. Plecasem la piață trimiși scurt de mama.

Toată familia încerca într-un fel sau altul să-și schimbe destinul, ca să nu îl prindă cumva „cel rău“, să ajungem pe drumuri din nou, ca după război, cum au ajuns părinții mei, eu pe atunci fiind după părerea lor „doar un Gedanke“, un gând.

Ne-a trimis mama spontan să cumpărăm un pepene. O căldură lăptoasă, ne amețea, de parcă ne strângea bunica la pieptul ei cel mare, șoseaua transpira. Pe vremuri transpirau toate. Străzile erau înmuiate, mirosea a păcură uleioasă, te ardea vara prin sandale, muștele zburau mai încet, când se loveau de geam lăsau o dâră de sânge.

Azi muștele nu lasă nici o urmă roșie.

Fructele de la căldură se stricau, azi se zbârcesc, rar când vezi un fruct stricat.

Þăranii erau înalți, iar țărăncile își ștergeau fețele bătucite de soare precum fundul pe care cocea mama vinete cu mâini grele de colțurile șorțurilor colorate.

De la căldură mirosurile pieții era o zeamă de ierburi, ploaie, caldură și praf. Spălate fructele își reveneau, iar o salată îți umplea gura de arome.

Azi salata arată ca la carte, aromele cu părere de rău probabil că le poți pune cu picătura, adică esențe bio de la farmacie.

Piața mare Rahova nu aparținea cuiva anume.

Avea în colțul clădirii pătrățoase o țeavă de care atârna un steag ciufulit – de fapt toate clădirile aveau steag și un “Trăiască....” șters de ploi - , deasupra o tăblie mare cu litere abea citibile, iar țăranul știa: el acolo își vinde legumele și fructele pe care le creștea din greu și le căra numai el știe cum, cu căruța până la margine de București, apoi mai departe cu furgoneta.

Erau tarabe de lemn păzite și noaptea de țărani veniți de prin toată țara, care plecau abia când terminau vânzarea tuturor sacilor. Erau îmbracați în cămăși de in, de bumbac, cu opinci și șosete groase. Rar că unul avea pantofi. Atunci nu și-ar fi imaginat ei că în 30-40 de ani vor avea un fel de șef peste tarabe, peste piață - vorba vine, în copilăria mea țăranii nu știau, ce e acela un “șef”.

De rugat se rugau de mai marele colectivei și lui Dumnezeu, iar “tatăl boborului sub sticlă” se îngâlbenea pe toți pereții caselor de cultură, poștă, policlinică, școală, dar de rugat la el sau de el nu se ruga nimeni. Ah, ba da, din când în când câțiva oameni în televizorul alb-negru, seara pe la opt, se pare că nu deranja prea tare.

Mi-a apărut “ctitorul” într-un anticariat, imediat cum am deschis un atlas botanic. Nu m-a speriat, am trăsărit și aveam sentimentul, că e cineva apropiat.

După 3 decenii zi de zi, după 3 decenii de dimineață, toată ziua și apoi înainte de culcare să auzi un nume, tresari când auzi numele sau când îl vezi cum stă “bosumflat” și cu o “buclă tinerească”, pe care sigur i-au desenat-o cu tușul înainte să-l multiplice de milioane de ori.

La grădiniță am învățat că era un om de aur, un tată bun, iubitor, mai bun decât tatăl meu, care venea rar pe acasă și în rest îmi dădea sfaturi pe care nu le puteam aplica.

Acest “tată al tutulora” însă, care ne privea de pe toți pereții țării, nu m-a putut impresiona după ce am trecut în clasa a doua și nu m-au făcut pionieră în primul lot, doar pentru că am vorbit în oră și am recitat o compunere, pe care nici nu o scrisesem.

Tovarășa D. mi-a spus tristă că pedeapsa vine “de sus”: se știe că eu nu am făcut compunerea și astfel nu voi purta cravata de pionier. Rușinea aceea nu e de descris în cuvinte. Cravatele colegilor păreau toate că râd de mine. Ei se pare aveau sigur un talent în plus și un merit uriaș și că “acolo sus” sunt iubiți. Așa era, “acolo sus” pentru unii era cineva, care îi aștepta cu o tavă de împliniri.

Am plâns pe ascuns, am jurat că nu mai vreau să aud de nici un “tată de perete” și am rămas după ore în bibliotecă cu tovarășa, să caut în cărțile de geografie o altă țară, în care se vorbește deschis, unde nu există “acolo sus”.

După cinci ani de bibliotecă am învățat atâtea, încât îmi era greu să mă hotărăsc.

Acum piața nu mai e pentru țărani, ci pentru piețari: persoane, care par a păzi roșii și cartofi. Nu au mâini sau trup pentru a săpa pământul, a stropi firul de roșie sau ce să mai vorbim a se cocoșa peste brazdele de gulii, salată, varză, spanac sau ce tot crește pe câmp.

Ei, piețarii, trăiesc prin piață și pe la marginea ei, nu pe la casele lor înconjurate de grădini. La piață ei sunt cei care întind mâna să le dai banul.

Până să ajungă marfa – nu-i mai zice nici cartof și nici ceapă, sâc! – pe mesele de beton ,- nu de lemn și nici tarabe – e o cale lungă!!

Piețarul pune mâna doar cu mare noroc pe marfă din România. Marfa vine de departe, de aceea îi și zice “marfă”. Vine pe drumuri ocolite din Turcia, Bulgaria, Olanda uneori chiar din Jordania, Egipt, Israel.

Piețarul are nevoie tot timpul de noroc și să se aibă bine cu destinul, acela de care îmi zicea tata că merge tot timpul alături de noi. El “pune mâna pe marfă-de-marfă”, așa se zice acum, dacă e un fel de rudă cu o altă cunoștință cu o altă rudă a șefului de piață.

Așa am auzit cu urechile mele în această vară de la o femeie, care încerca să vândă un pumn de usturoi. M-a mirat cum stătea ghemuită la colțul pieții, unde pe un batic își pusese usturoiul. Povestea ei poate că nu era completă, dar vorba proverbului “ Usturoi n-ai mâncat, nici gura nu-ți miroase”.

Apoi am vrut să cumpăr oase pentru cățelul, care mai trăiște în grădina noastră. Anul trecut erau câteva tarabe în spatele pieții, unde se vindeau oase, da, oase pur și simplu, câțiva lei punga. Nu eram singura, care venea să ia câteva kg. și apoi să le fierb cu orez.

Și câinele e un fel de om, nu poate mânca tot timpul numai pâine goală, zicea mama. Îi trebuie și lui ceva zeamă, ca să poată dormi mulțumit.

Ei bine, în spatele pieții Rahova nu mai e nimic. Adică nu tarabe, în rest mormanele de gunoaie, fiare vechi, mașini invalide, parcă au căzut de undeva de sus și și-au rupt costele și picioarele, nu mai au nici cauciucuri nici geamuri, iar portbagajele sunt cuiburi pentru câini și pisici.

Pe scaune cojite de vreme stau bărbați între băltoace și joacă table, în maieuri mulate pe burți sfătoase, concentrați și plini de muște.

- Unde sunt cei cu oasele? Întreb încercând să stau cât se poate pe vârfuri între două bălți mai mici.
- Ce zici, oase, care oase, păi nu știi....? răspunde unul, cel cu scobitoarea între dinți și cu degetul mic întins perfect, cu o unghie lungă și vizibil dată cu pila.
- Nu stiu, ce să știu.....
- Ãia cu oasele s-a mutat peste stradă....
- De ce?
- Nu întreba , du-te și vezi, oase aici nu mai găsești, oale dacă vrei, linguri de lemn sau vrei și mata vreo fătucă....și râsul le mișca maieurile transpirate, și le cutremura ceafa acoperită de solzi de praf în forme de stalactite și stalacmite, iar zarurile cădeau anapoda de cât puteau să rîdă cu poftă la fața pe care am putut să o fac la propunerea lor cu “fătucă”.....
- Și de ce s-a mutat piața ?
- Păi s-a mutat, așa a vrut șefu...
- Piața are șef?
- Hai pleacă d-aci, oi fi freo sectantă, că nu știi sau te faci, aici șefu e ala cu mașina mare și lucioasa că nu-i fir pe ea, băi, ăla de-i zice Nichi Scorpion...
- Aha, bine, mă duc..
M-am dus peste drum. Așa era. Aveau oase. Acolo era parcată nu numai o mașină mare, ci mai multe, toate curate ca lacrima, goale, nu era nimeni în ele să întreb și eu ce și cum.

Un băiețel stătea pe trotuar și bătea cu o nuia o băltoacă formată din apa, ce ieșea din piață, care ca să zic așa, își cauta drum spre un canal, pe care nu-l găsea.

- A cui e mașina....?
- Păi mata nu știi, cum “a cui”, a lu Scorpionu....
- Toate?
- Nu știu.
- Dar tu de ce te joci în baltă?
- Aștept.
- Ce?
- Să-mi dea să car.
- Ce să cari?
- Marfă.
- De ce?
- Păi ce sa fac?
- Să stai acasă, să te joci...
- Păi ce să mănânc?

Nu mi-a cerut nimic. S-a uitat la mine cu ochi încercănați, ar fi răspuns la orice întrebare, putere să ceară ceva nu mai avea. I-am dat 5 lei, și-a cumpărat brusc o merdenea și n-a mestecat-o. Nici nu erau de mestecat, am cumpărat și eu, păreau din gumă, fără brânză și mult cauciuc, da, cauciuc fierbinte.

- Hai mamă , îmi zise vânzătoarea, nu te mai uita așa, azi, mâine nici asta nu ai să mai mesteci....

Am luat oasele, i-am luat câinelui totuși încă doua pâini și am încercat să mă urc în tramvaiul 32. Acum e unul lung, modern, cu multe uși, cu un compostor sau chiar două, dacă nu-s stricate. Nimeni nu scoate bilet, nimeni nu compostează.
Mă așez totuși cu pungile grele.
Câteva secunde înainte să mă dau jos mă oprește peste umăr o femeie solidă.
- Stai, biletele, buletinu și nu țipa.
- Poftim?
- Hai, mișcă.
- Nu pot, nu vedeți că am mâinile ocupate. E în buzunar.
- Stai, buletinu....pă voi astea vă știm.

Între timp lumea cobora pasivă.
- Bine, stau, nu cobor, aici e biletul. Între timp cumpărăturile din plasele neantrenate pentru atâtea kg. și zbucium s-au rupt și cartofii mei au luat-o singuri pe scări în jos.

- Nu e bun.
- Cum nu e bun, doar ați văzut și unde m-am urcat și ce-am făcut.
- Scoate bulentinu sau 20 de ieuro….
- Poftim? Nici nu mă gândesc....și mi-am pus poșeta sub braț, am scos celularul și am sunat un prieten din cartier, să vină să mă scape de acest Rotweiler de om.
- Pe cine suni? începu femeia vânturând un fel de legitimație. La poliție am numai eu voie să sun.
- Exact, am sunat eu la poliție….am spus așezându-mă iar, pentru că între timp tramvaiul ajunsese la capăt de linie și o lua înapoi spre oraș.

Am așteptat să vină următoarea stație. Controloarea supraponderală a luat-o mai încet decât cartofii mei pe scări în jos și pur și simplu a fugit.

Oamenii din jur nu au intervenit nici o clipă. Pe vremuri ar fi ieșit o mare bătălie și multe strigăte pro și contra.
Interesant este că aceeași scenă s-a repetat încă de două ori, tot într-o sîmbătă, tot din piața Rahova spre capăt și tot numai mie.

Ajunsă la poliție de cartier cu alte probleme am întrebat de curiozitate, dacă se știe de acești controlori ciudați, care din tot tramvaiul mă aleg numai pe mine și într-o răsteală demnă de o crimă, îmi cer să le dau bani, cu motiv că biletul n-ar fi valabil.

- Da, știm, sâmbăta nici nu sunt controlori pe ruta aceea, ci mai încearcă și ei să facă un ban, alegându-vă pe dvs. pentru că nu-și imaginează că vă apărați și ceva bani tot le dați.

Primele experiențe de genul ăsta, când ești atacat brusc de un om sau de un copil pe stradă care se lipește de genunchiul tău ca o ventuză – doar egiptenii ne fac concurență în această privință! - , m-au pus pe gânduri, căutam soluții, primele vizite prin București le-am făcut numai însoțită de prieteni.

Apoi mi-am amintit de tata și de împărțirea lui naivă în destin bun și rău: încerc pe cât posibil să-l las în urmă pe cel rău și să mă țin după cel bun.

Să mă întorc la mersul la piață de plăcere să cumpărăm un pepene.

Mama i-a explicat “klar und deutlich” “clar și limpede?”, dar tata nu prea băga în seamă dacă-i explicai în detaliu. Repeta “ja, ja”, clipind strâmb dar ștrengărește din ochiul stâng ieșea pe poartă.

- Was hat sie gesagt....? Ce a spus ea....?

Mama era pentru el o “ea”....Ea spunea , el făcea...dar el nu prea ținea minte, el știa ce vrea el, ce vrea altul, era treaba celuilalt.

- Eine Melone...un pepene.
- Ja, ja ....Melone....adică ea spusese ca el sa cumpere un pepene.

De fapt mama săraca dorea să scape de noi sâmbăta. Era o zi în care ea putea să spele, să dea pomii cu var, să aerisească și să facă “rostul”.

„Trebuie duminica să te prindă liber“ era una din legile salvate de mama cu mare efort, dar tot atâta încredere și bucurie de acolo din lumea ei tradițională până în capitală. Da, duminica pe noi ne-a prins mereu liberi, un sentiment că totul are un rost și un gust, pe care nu-l uiți niciodată.

Sâmbăta seară trăgeam din greu pentru libertatea de duminică. Toate găinile trebuiau controlate, adica daca mai erau, daca dormeau bine, daca strachinile lor erau spalate si totul era proaspat.

Se spăla toată sâmbătă și se apreta, de la mic la mare și asta nu sub formă de glumă.

Așa am ajuns eu cu tata la piață sub motivul, că pepenii de la piață sunt mai buni decât de la cei care îi vând la căruță pe străzi.

El era foarte uimit de piață – ar fi cumpărat de toate, dar eu îi spuneam mereu că ăi asta sau asta avem deja. Mama era o gospodină perfectă așa că el , atâta avea de făcut de data asta– să cumpere un pepene.

Eh, el ca un bărbat adevărat, a avut o ideea: să treacă pe la nea Ionel, ,,frizerul de Rahova”, să-și taie părul blond și mult, Ionel care era dirijat de Tante Paula cu o telecomandă în priviri, i-a dat o vișinata și i-a dat și el idee lui: să se uite la fotbal, iar în final tata să cumpere și câteva kg de lână de la Leana a lu’ Costică...

- Da, ja, ja domn Willi – zier gut....forte bune lâne domn Willi, se bucura toata lumea, imitându-l la vorbă și zâmbet!

Eu dădeam din mâini și din picioare, el clipea strâmb, eu șopteam în germană cât de mult se va supăra mama, dar el trebuia să dovedească că e atotputernic și știutor….Doar venea chiar din țara Germania, care ne adusese pe lângă multe alte dandanale și foraiber(Vorreiber), Șpiiilhose (Spielhose) și faimosul „mișto“ …..(Mit plus Stock egal mișto….care adicatelea nu vine din limbaj colocvial!)

Atunci tata ca să facă isprava mai mare, i-a spus frizerului Ionel să mă tundă la zero „ka se tace“.

- Drăguță, a încercat acesta cu ochi spălăciți și pielea alb spre galben să mă liniștească, vrei un balon?
- Vreau.
- Vrei și cartea lui Nils Holgerson – uite, e groasă dar frumoasă?
- Vreau.
Uite așa m-au tuns la zero.

Avea tata o idee preconcepută în acei ani: tunsul la zero îți îndesește părul, apoi vei avea chiar mai mult decât ai nevoie.

Mulți copii erau tunși la zero în Rahova, dar cred că din cu totul alte motive, pentru că de cantitatea de păr și bucle nu cred că le ardea părinților, majoritatea fiind activi în trei schimburi pe la fabrici și uzine.

Cartea o primise pe gratis. Editurile trimiteau peste tot chiar și frizeriilor câteva volume. Nils Holgerson cu gâsca lui Aka mi-a arătat multe țări, dar era o simplă carte și chiar așa mică cum eram, poveștile erau povești și viața, viață. Pe tata îl mai credeam cu poveștile lui, naive cum erau, dar mă făceau să râd, iar de mama să nu mai vorbim.

Aveau ei o încredere oarbă în politețe, punctualitate și multă carte.

“Ja, ja, te pot duce până la capătul vieții în direcția dorită, ja, ja...... „

Au uitat săracii de direcțiile celorlalți, care printr-un sectorist, un bilețel băgat în buzunarul potrivit sau o poveste inventată la timp, te poate duce chiar în direcția opusa, cu punctualitate și diplome cu tot.

Tunsă la zero, cu un balon agățat de încheietura și un pepene prea greu, un tată mergând dupa câteva vișinate pe mijlocul drumului ne-am întors acasă, unde am găsit totul în ordine.

Dar n-am ajuns toți. Noi am ajuns, dar greutatea pepenelui m-a răpus. Mi-a căzut în mijlocul drumului. Cel mai mare roșu și transpirat pepene pe care l-am văzut, mulți sâmburi de jur împrejur, iar tata zâmbea ștrengărește tuns proaspăt:

- Ja,ja, was wirst du sagen... ce-ai să spui?


Eu am început să plâng, ce puteam să spun, mă dureau mâinile, mă gândeam: „mama mă va certa, nu mai am păr pe cap și acum nu mai avem nici pepene“.

Ajunși în curte îmi amintesc de privirea mamei. O femeie albă ca varul și mută. Cum ne-a trimis ea pe noi doi și cum ne-am întors!

Încercasem probabil să păcălim destinul prea tare și prea tovărășește și cum ne-a prins, ne-a pus piedică. Altă explicație nu aveam pentru frigul pe care îl simțeam de jur împrejurul capului “dezbrăcat” și pepenele rămas în urmă bucuria muștelor, ce rezistase săracu până aproape de casă.

A fost și singura dată când am avut atâta curaj: un balon, o carte și un pepene......pe o șosea ce pe vremea aceea mi se părea că traversează cel puțin jumătate din București.

Pepenii nu i-am mai dus în brațe niciodată. Toți mi se păreau grei din start.
Frizerii mi se păreau toți, că vor să taie și să spânzure și să povestească ceva ce nu-i adevarat, ținând morțiș la modelul lor de viață.

Tata a râs șugubăț pe sub ochiul înclinat și pe sub mustață, chit că nu avea niciuna......

“Fiecare pasăre pe limba ei piere“– also, du passt auf das naechste mal, ai grijă data viitoare, îmi zise mama, să nu te mai tundă la zero, pentru nimic în lume….

Ja, ja, dar cum să ai grijă de ce îți spune tata și mama?

Ah, și mai e în română un proverb pe care nu l-am aflat de la mama: sfaturile sunt bune de dat!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!