agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-09-11 | |
Un vis, nu neapărat înfricoșător, însă, cel puțin, bizar, stăruie obsedant în mintea mea istovită de neliniști. Unii se visează căzând de la înălțime sau atârnând deasupra unei prăpastii, alții, izolați într-o clădire în flăcări, și cei mai mulți se văd prizonieri într-un tunel, în vreo mină, în vreun lift. Așa se întâmplă că o mare parte din populația lumii este afectată de claustrofobie.
... În visul meu, ciudat vis!, se face că zac închis într-un beci, întunecat și igrasios, și urlu de mama focului după ajutor, în timp ce o voce răgușită îmi tot repetă: „Fiecare să se descurce cum poate!” - Ajutor! Ajutor!, strig eu disperat, și simt că mă sufoc și că nu am aer. Îmi pare că aud pași. Mii de pași. Sute de mii de pași, în cadență. Concetățenii: toți în păr, să mă salveze. Adică, să mă scoată din lift. Ori, mai degrabă, din groapă; din groapa cu urs. Dau năvală cu toții. Să mă scoată din groapa unde am căzut și pe care o împart cu ursul, cu Biju. Trebuie să-l știți, ursul cel bătrân, nemuritor și blând, din Parcul Poporului, grădina zoologică, și care suportă, cu stoicism, scuipături, ghemotoace de hârtie în cap, manifestări bădărănoase ale vizitatorilor certați cu civilizația. Concitadinii..., frumos din partea lor. Asta da omenie! Ãsta da spirit de solidaritate! De la restaurantul din parc, se aude muzică: „Stau în birt și sparg pahare. Inimioara rău mă doare. Sparg paharele la rând. Când îmi vine mândra-n gând. Stau în birt și chefuiesc. La nimic nu mă gândesc.” - Am citit undeva, își amintește Nimeni: așa cum îți sunt gândurile, îți va fi și viața! Adevărata putere nu stă în forța mușchilor, ci în puterea gândului. - Pe unde o umbla!, se văicărește soția. Iar soacră-mea, care de fiecare dată îmi ține partea: - Mai lasă-l, dragă. Așa sunt bărbații. Și-o fi găsit și el vreo amantă. Că e frumușel, curățel. - Și eu? Eu? Doar ca menajeră?! - Știi ce? Uite ici coada asta de mătură. Este rudimentar procedeul, dar eficient. Așa i-am făcut eu odată lui taică-tu’. I-am îndreptat spinarea bine și s-a cumințit. Să mă izbăvească de păcate, de asta-mi vin în ajutor... Oamenii nu înțeleg că eu sunt un nevinovat, o victimă ca și ei. Nu pricep că de vină este societatea care întreține grădina zoologică și care ar fi trebuit să repare balustrada gropii unde era ținut Biju și unde am căzut eu, sau unde ar fi putut cădea oricare altul, de pildă neglijentul de director sau, mă rog, cei care fac politica acolo, la societate. Mi se face frică. Dar mă consolez cu gândul că m-am regăsit, că am ajuns acasă. Nu știu dacă am îmbătrânit, însă, de la un timp încoace, ajung devreme acasă. Nevastă-mea, cu ciudă: - O să-l întreb pe unde-mi umblă! Soacră-mea, cu înțelepciune: - Și ce, crezi că o să-ți spună?! Mortul nu recunoaște nici să-l pici cu ceară că este mort! - Trebuie să stau de vorbă cu el. O să încerc să-l schimb. Soacră-mea, cu aer de mare filosof: - Să n-avem pretenția de a schimba lumea, noi, naivii! Soția, plângând de necaz: - Să mă înșele, după atâția ani de căsnicie! Și eu care credeam că mă iubește... Sunt aici, în groapa cu ursul!, urlu eu, nu la curve, așa cum cred „unele” persoane... Am soarta lui Biju, captiv în propria-mi libertate. Sunt aici, în groapa cu ursul, să învăț să prețuiesc libertatea. Fiindcă numai în captivitate prețuiești, într-adevăr, libertatea. De la restaurantul din parc, răzbate muzica: „Și-așa-mi vine câteodată, să-mi dau soacra-n judecată”. Dumnezeu, când a dat omului gândire, i-a pus destinul în propriile sale mâini!, filozofează prietenul meu, Nimeni. -Of! Groapa asta în care sunt captiv! Simt că-mi ies din minți. O să dau în judecată societatea de administrare a parcului. Sau... Ce mai, o să dau pe toată lumea în judecată. Să fiu mai sigur că nu scapă nici unul. Mă judec cu toți. Și cu tine, și cu tine. Nici măcar tu nu scapi. - Mai știu o poveste, încearcă Nimeni să mă țină treaz. Tot cu... Nu vrei s-o asculți? Dragă Cineva, nu...? - Ești un drăguț. Mulțumesc, ești drăguț. - Hai, nu fi rău... - Altă dată, poate. Înțelege și tu, mi-a pierit tot cheful de a asculta povești. - Te înțeleg. Te las acum. Te las. Știu pe cineva care și-a păstrat simțul umorului până în ultimele clipe ale vieții sale. Dar câți dintre oameni pot fi îngeri? Să moară cu zâmbetul pe buze! De când aștept, singur în groapă (mă iertați, nu singur, ci cu noul meu prieten, Biju), am impresia că mi s-au dezvoltat nebănuite capacități paranormale. Uitați, stau în groapă, pe șezut, și privesc ca la televizor. Prin fața ochilor mi se derulează scene reale, decupate din realitate și proiectate pe un perete zidit din cărămidă: vii, dinamice, firești. E suficient să închid ochii, ca și când aș acționa un buton, și cadrul se schimbă. Și tot așa, până ce mă stabilesc la o anumită „emisiune televizată”, care să-mi placă. Apăs pe butonul-pleoape. Nimeresc la o emisiune intitulată „Nu știe stânga ce face dreapta”. Nuuu, ce emisiune?!, mai degrabă pare o piesă de teatru burlescă. Reală ca viața. Atât de reală, însă, încât nu poate fi viața. Dacă nu cumva viața ca farsă, în care noi suntem victime. O reporteră, după ce prezintă un caz de neglijență ieșit din comun, în care doi părinți iresponsabili au plecat în vizită la niște vecini, lăsându-și cei cinci copii închiși în casă, de au luat foc de la o lumânare și s-au făcut scrum, se întreabă, ca o "dobi", dacă, în legătură cu cazul, să mai spună și altceva, mult mai senzațional, sau nu. Se tot lamentează, ca o dobitoacă: Nu știu dacă să vă spun sau nu. Să vă spun sau nu... Lumea chefuiește. Se aude clar, de la terasa restaurantului: „Și-așa-mi vine câteodată, să-mi dau soacra-n judecată”. Mai degrabă aș da în judecată societatea de administrare a domeniului public, pentru privare de libertate. Că soacră-mea n-are nici o vină. O fi chiar îngrijorată că, încă, n-am ajuns acasă. - De ce nu zici ceva?, mă întreabă Nimeni. - Ce ai vrea să auzi?, îi răspund eu. - Ceva hazliu. Să mai schimbăm tonul. Că știi cum e: prin gânduri negre, oamenii își pregătesc, prematur, moartea! Uite și la Biju: cât e de puternic, dar, în lipsa libertății, puterea lui nu face două parale! Fidelă condiției sale de dobi, reportera spune: oamenii aceia erau atât de săraci, încât, atunci când pisica a fătat, copiii, tot nesupravegheați fiind, au mâncat mâții. Da, copiii au mâncat mâții de vii. În secolul douăzeci și unu, cinci copii morți de foame au mâncat niște mâți vii. Și dobi a spus-o. A spus-o, cu mare cruzime! De parcă noi n-am fi știut. De parcă voi n-ați ști. De parcă Ei n-ar vedea. „Fiecare să se descurce cum poate, zice și Președintele. Cine e vinovat? Cine e vinovat că poporul face foamea? Guvernul? Nu, nu. Noi suntem vinovați. Și nu pentru că recurgem la fapte disperate. Ci pentru că nu știm să ne manifestăm. Nu avem curajul de a o spune răspicat și de a o face: adică de a-i apuca pe toți acei neisprăviți, miniștri, baroni locali, de turul pantalonilor și de a le face vânt din spate, prin votul nostru, la urne. -E greu de băgat la cap? Când sistemul e putred, cetățeanul tinde să-și facă singur dreptate... Or, țara n-are nevoie de violențe, are nevoie de pace, pentru a se dezvolta, e de părere Nimeni. „Cei care critică și dau sfaturi sunt oameni care au condus, până acum, numai musafiri până la lift!”, se bagă în seamă un înalt funcționar al statului. - Lasă-l, dragă, o consolează soacră-mea pe fiică-sa. Ia aminte, draga mea: plăcerile înalță trupul pentru ca, în cele din urmă, să dea cu trupul de pământ. Ai răbdare, o să vină vremea să-l culegi os cu os, pe bărbat, de pe drumuri. Nevastă-mea îi zice mirată: - Mamă, ce ai, nu te simți bine?! - Realitatea se află în gânduri: suntem un popor luat ostatic de o șleahtă politică; oamenii se comportă ca și când s-ar urî unii pe alții; suntem o turmă de animale manipulate de o armată de ticăloși; un sistem ticălos și corupt; mineriade, constată prietenul Nimeni. Din afara gropii vine muzică; manele. Se aude din ce în ce mai tare: „Stau în birt și chefuiesc. La nimic nu mă gândesc. Câteodată sparg pahare. Inimioara rău mă doare. Sparg pahar după pahar. Să-mi mai treacă de amar”. O știre de senzație face ocolul târgului; în urma unui regretabil incident, un cetățean a petrecut o noapte întreagă, captiv în groapa ursului de la grădina zoologică. Senzațional e, însă, faptul că a doua zi, îngrijitorii au găsit rolurile inversate între cele două ființe: bărbatul dormea în cușcă împăcat cu soarta, în timp ce ursul, sprijinit pe labele de dinapoi, scotea revoltat răgete, cu privirea orientată în sus, spre cerul senin. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate