Nori de furtună

Silvia se certase prima dată cu soțul ei când aleseră numele mânzului lor de o săptămână (pe mijlocul lui octombrie una din iepele lor de la „Pequeña Argentina” fatase).
- Am putea să-i spunem „Exocet”, zisese d-na Beller surâzând și socotind că iuțeala tatălui său – fost cal de curse – se va fi transmis odraslei.
Atunci Ariel se albise la față și o clipă o privise pe Silvia ca și când ar fi vrut să-i dea o palmă. Zâmbetul de pe fața ei pierise.
- Moartea e un lucru prea serios ca să glumești cu el, reușise soțul ei să răspundă când șocul se risipise.
- Bine că n-am spus „Little Boy” , încercase ea să glumească, stingherită de atitudinea lui neașteptată și ciudată. De câteva zile era ciudat, nu prea vorbea și părea că trece printr-o perioadă de înnegurat zbucium interior.
- O să-l botezăm Alaún, încheiase dl. Beller. E un nume de pasăre, într-un grai indian. Ceva asemănător păsării Phoenix. E un simbol drag inimii mele, spusese el sculându-se de lângă miniatura de căluț adormită. Apoi intrase în casă și ea rămăsese pradă unei intense frământări.
A doua zi, la servici, nu se putu gândi la altceva. Domnul Lacey era ocupat cu niște afaceri – se pare personale – din câte aflase, avea o întâlnire cu reprezentanții unei firme de detectivi particulari, și ea, având mai mult timp liber la dispoziție, navigă pe Internet și află o știre care ar fi putut da o explicație reacției lui.
Ariel veni acasă târziu și prost dispus. Silvia îi servi masa, în tăcere. Dar n-o putu răbda inima să-l vadă așa, înghițind cu noduri, fără să știe ce era în mintea lui.
- Dragul meu, începu ea timid, te văd așa de supărat de câtva timp și ... spune-mi și mie, ce te frământă?
- Nimic, răspunse el tamponându-și fruntea cu șervețelul. Doar că mă deranjează fățărnicia fără de margini a oamenilor.
Broboane mici de sudoare îi sclipeau pe obraz și Silvia își zise că ăsta era la el semnul suprem de agitație.
- Cine te-a supărat? La cine te referi? Are legătură cu ... asta?
Televizorul era reglat pe CNN și întâmplător, tocmai atunci se prezentau imagini de la evenimentul despre care tocmai aflase. La Londra avea loc zilele acelea o ceremonie de reconciliere , încheierea definitivă a războiului ce-i schimbase viața lui Ariel. Președintele Argentinei urca treptele Catedralei Sfântul Paul pentru a asista la ea.
- Dar, Ari, mi se pare un lucru extraordinar! exclamă Silvia.
- Nu e decât o sforărie politică. Domnul președinte n-o să piardă ocazia să aducă iarăși pe tapet problema suveranității. Totul se ia de la început, mereu și mereu. Þii minte, Sly, era o carte de Jules Verne , „De la Pământ la Lună”. Îți mai amintești ce s-a întâmplat atunci când astronauților improvizați le-a murit câinele?
- Da, l-au aruncat afară, în spațiu. Dar în absența unei alte gravități decât atracția dintre cele două obiecte – capsula și cadavrul, acesta s-a ținut după ei tot drumul.
- Exact. La fel se ține și idioțenia asta după noi, sau noi după ea, nu mai știu cum să zic. Nici un pic de respect pentru cei care au murit ... pentru părinții și fiii lor. Stinge televizorul. Haide să ne culcăm, spuse el scârbit.
Dar nu putură adormi imediat și ea întrebă la un moment dat, tulburată, intuind adevărata pricină a frământării lui:
- Te-ai gândit vreodată să iei legătura cu familiile acelora pe care i-ai ... Nu îndrăzni să pronunțe cuvântul.
- Ucis? Nu, niciodată. Cum aș putea să fac așa ceva? Nu, deși unii din foștii mei camarazi au făcut-o. Mi s-ar părea lipsit de ... decență. Și ce-ai vrea să le spun, continuă el, să mă prezint în vizită și să zic: „Salut, știți, eu sunt acela care acum 16 ani v-am ucis fiul; știți, acum îmi pare rău și vreau să ne împăcăm, aș vrea, pentru liniștea mea sufletească să mă iertați, ca să pot trăi fericit până la adânci bătrâneți. Adică să vă răsucesc cuțitul în rana care poate începuse să se cicatrizeze, pentru ca eu să-mi ușurez inima. Mă vezi pe mine făcând așa ceva?
- Dar tu nu ai vrut să-i omori pe amărâții aceia.
- Ba da, am vrut. Și încă cum! Nu ți-am spus că singurul lucru de care mi-a fost frică era să nu greșesc? În momentul în care pleci la război, fie că ești soldat, fie că ești general, o faci cu intenția expresă de a-ți ucide adversarul, fiindcă dorești să câștigi – oricât de puțin ai crede în moralitatea cauzei. Trebuie să-ți asumi asta, până la capăt. Altfel riști să cazi în ipocrizie.
Silvia oftă. Apoi murmură:
- Spaime și inhibiții. Ziceai de mine. Și tu ai o inhibiție. Asta nu e decât o inhibiție.
- Nu e o spaimă și nici o inhibiție. Dacă destinul m-ar pune față cu victimele mele, te asigur că nu m-aș teme – indiferent cu ce intenții mă vor fi abordat. Dar ca eu să mă duc peste ei – asta n-o să se întâmple. Niciodată.
Ea îl sărută pe frunte și îl înveli cu pătura. Se vârî și ea dedesubt și îi încolăci picioarele reci cu ale ei.
- Ascultă Ari, cum e cu pasărea Phoenix? Mi-ai spus că e un simbol drag inimii tale.
- O da, vezi tu, mai am și amintiri frumoase din partea aceea de lume ... și de viață. Înainte de a pleca la război, fiul meu vitreg mi-a dăruit un abțibild. Reprezenta exact o pasăre Phoenix. L-am lipit pe fuselajul avionului. Ca un fel de talisman. Pe atunci eram eroul și fratele lui mai mare.
Ea oftă din nou.
- Mai există?
- Ce, avionul sau abțibildul?
- Și unul și altul.
- Avionul pe care l-am pilotat eu e la „Muzeul Aviației Argentiniene”. Celălalt care a participat la prima misiune ... nu mai există. S-a făcut praf în timpul unei demonstrații aviatice lângă Buenos Aires.
- Și avionul tău mai are abțibildul?
- Nu știu, răspunse Ariel zâmbind sub efectul amintirii ... Cred că acum are gravată o fregată britanică.

Ceea ce mai rămăsese din anul ’98 avea să se lege cumva prin consecințe de acea noapte de la Snagov ce le reunise pe câteva din personajele noastre. Primul și cel mai direct afectat – în sensul pozitiv, dacă ne e îngăduit să spunem așa – fu Eduard Telinschi. Chiar de a doua zi, o părăsise pe Simina. Fără reproșuri ori explicații. Pur și simplu ... nu o mai vizitase. Îi era imposibil să mai răspundă ca un câine bine dresat la comenzile ei vulgare, după ce în acea noapte a nopților o strânsese în brațe pe prințesa din poveste ... prințesa blondă a tinereții lui și a viselor viitorului. O singură dată Simina îl întrebase motivul evidentei schimbări și el găsise soluția cea mai elegantă : minciuna. „Mama lui era grav bolnavă. Trebuia să fie zi de zi la căpătâiul ei”. Își cumpărase, de câtăva vreme o garsonieră vecină cu apartamentul Adei, în același bloc. Nu-și luase acolo toate lucrurile: doar strictul necesar. Și din nou mințise, de data asta față de mama lui: „Se mutase cu Simina. Nu, deocamdată n-o putea invita la ei. Va trece în fiecare zi pe la bătrâna lui mamă, sigur că da!”. Ca de obicei, voise să evite scandalul. Îi mințise pe cenzorii vieții lui; dar păstrase adevărul pentru sine. Fusese sincer în ceva: față de el însuși și față de ceea ce iubea.
Cât despre celălalt cuplu, cel ce putea spune adevărul lumii întregi fără vreo teamă, ei bine, Ariel și Silvia aveau să capete răspunsul – nu tocmai liniștitor după cum vom vedea – la o întrebare pe care și-au pus-o în noaptea de la Snagov.
Petrecerea de sfârșit de an, în fapt o recepție dată de primărie cu un prilej oarecare – ce căzuse chiar între Crăciun și Anul Nou îi reunise la hotel Hilton pe toți: cei doi Belleri, dl. Lacey și alte persoane din firmă, câțiva ambasadori chiar, și mulți politicieni și oameni de stat. Nu lipsi nici mai vechea și simpatica noastră cunoștință, d-na „senator” Tănase.
N-o mai văzuse de mult pe Silvia, în consecință ura ei fusese ca un pește pe uscat. Ardea de nerăbdare să „discute” cu verișoara ei, să-i împărtășească cele mai recente noutăți mondene. Ca și cum ultima lor întâlnire ar fi fost deosebit de cordială și de plăcută, Laura, profitând de absența momentană a d-lui Beller o „răpi” pe soția acestuia pentru câteva minute.
Zâmbind, o înștiință că aveau probabil „să se vadă mai des”; într-un fel vor fi ... vecini.
- Iulian Marcoș, prietenul nostru își construiește un pavilion de vânătoare la Prundu Snagovului. Înțeleg că terenul e chiar vis-a-vis de căsuța voastră, declară doamna senator pe un ton plin de emfază. Îți place vânătoarea, draga mea? continuă Laura sfidătoare. Sau Antahualpa ăla al tău nu știe să tragă cu pușca? făcu ea în fața figurii uimite a verișoarei ei. Ori te pomenești că ți-e milă de bietele animale? întrebă batjocoritoare. La noi în familie vânăm toți: eu, Răzvan, până și Dragoș – la zece ani e un vânător veritabil. Numai Ana-Maria zice că e scârbos să vezi sânge și cadavre. Ce zici, vii într-o zi cu noi?
În ciuda surprizei, desigur nu plăcute pe care i-o provocase vestea legată de senatorul Marcoș și a drăgălășeniei dintotdeauna a Laurei, Silvia nu se putu abține să nu zâmbească. Lecțiile de tir pe care Ariel le dădea de un timp lui Edi și Adei – conform promisiunii – și la care ea asista amuzată, îi aduseseră la suprafață câteva amintiri din studenție. Și-o aminti pe Laura prin anii mici de facultate. Făceau armata în aceleași zile – studentele din anul II și cele din anul I. Laura devenise „celebră” printr-o fază de un caraghioslâc fără margini. În cadrul unei aplicații, la comanda „culcat”, domnișoara se trântise pe spate, cu fața în sus, ca și când s-ar fi pregătit pentru făcut amor, nu pentru luptă. Fază care îl lăsase „paf” pentru câteva secunde pe subofițerul cu care făceau pregătirea. În fine, acesta, dezmeticindu-se, dăduse drumul unui potop de înjurături soldățești care o făcuseră pe Laura să se ducă glonț la papa-prodecanul să-i ceară să-i facă rost de scutire de armată.
Își mai aminti că nici Răzvan nu făcuse armata și imaginea consoartei sale stând culcată pe spate o determină să râdă încet. Și-o putea închipui cum arăta cu pușca la umăr.
- De ce râzi? o întrebă d-na Tănase contrariată de efectul neașteptat al vorbelor sale.
Dar Silvia se mulțumi să spună:
- O să vin într-o zi, Laura, să vă văd cum trageți, pe tine și pe soțul tău. Cred însă că o să-mi pun vestă antiglonț, ceea ce i-aș sfătui și pe prietenii voștri să facă.
Lăsând-o să-și rumege nedumerirea, se ridică și îl căută pe Ariel. Dar Laura nu se potolise. Ariel tocmai i-l prezenta Silviei pe ambasadorul Argentinei, când d-na Tănase, ce se afla ca din întâmplare prin preajmă, spuse în engleza ei plină de emfază:
- Doamna Beller e o admiratoare a Marii Britanii. Mă mir că s-a măritat cu un argentinian și nu cu un englez.
Atunci Silvia, cu o minunată prezență de spirit, răspunse:
- Oare nu e Argentina o Anglie a Americii de Sud?
Ariel se uită la Laura precum un elefant la un purice. El unul era gata-gata să-i dea o replică cu mult mai dură. Dar ceea ce spusese soția lui fusese suficient. Excelența sa păru încântat de compliment și îndată ce d-na Tănase se îndepărtă, zise privind lung după ea:
- Ce ființă! Te privește cu atâta condescendență și aduce vorba cu așa un dispreț despre „problemele lumii a treia”, încât te face să te simți un nimic; și bărbatul ei e la fel. Nu știu să se poarte. Parcă ei ar fi cine știe ce „mariposa rara ”.
- Dac-ar fi numai atât, oftă Silvia.
- Și chiar vă place Anglia, d-nă Beller?
- Da, deși n-am fost acolo niciodată. De când am cunoscut mai îndeaproape pe compatrioții dvs., pot să spun însă că iubesc Argentina din tot sufletul.
- Nu ne faceți o vizită?
- Oh, nu, din păcate nu pot suporta călătoria cu avionul.
- Păcat. Dar de fapt am impresia că dvs. nu sunteți din aceia care trebuie neapărat să vadă pentru a cunoaște. Cred că sunteți opusul doamnei de adineaori. Aceea e genul care doar vede.
Restul petrecerii fu banal. Familiile Tănase și Beller nu se mai intersectară. Silvia nu aduse vorba de senatorul Marcoș. Abia când fură în mașină ea își aminti de el și se posomorî. Când era lângă Ariel nu se temea, dar ... ce spusese Ada? La nunta ei. „Ai grijă, Crimhilda, dușmanii sunt pe aproape”.
- Parcă totul ar fi fost regizat, își permise acum să remarce. Pentru ce din toate terenurile din perimetrul lacului, idiotul ăla l-a ales tocmai pe ăsta? Nu-mi place de loc treaba.
- Ei și? răspunse Ariel. Ce ne pasă nouă?
- Mi-e frică.
- De doctorul Marcoș?
- Nu știu. Nu de o persoană anume. Percep ca o plasă de păianjen care se țese în jurul nostru. Mă simt ca și când cineva, în noapte, ar sta cu pușca ațintită spre casa noastră.
Ariel o privi. Avea o expresie de durere întipărită pe față. Opri mașina și îi cuprinse capul cu mâinile.
- Iubita mea, cum poți să-ți închipui că aș lăsa pe cineva, oricine ar fi el să se apropie de tine și să-ți facă rău?
- Știu, știu, dragul meu, răspunse ea repede și îl sărută fierbinte, ca și cum clipa asta ori fiecare clipă ar fi fost ultima.
- Știu, numai că ... să nu se strecoare cineva între noi. De asta mi-e teamă.
- Asta nu depinde decât de noi doi, dacă-l lăsăm sau nu. De mine și de tine. Și când problema e în grădina ta, înseamnă că e pe jumătate rezolvată, spuse el zâmbind și răsuci cheia.