agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-09-14 | |
Închid ochii și, în negura pleoapelor, se perindă imagini și crâmpeie din scurta noastra viață împreună, din scurta noastră conviețuire care, din bobocul de trandafir care a răsărit mult prea devreme, s a metamorfozat într o plantă otrăvitoare care ne înveninează cu fiecare zi care trece. Și mai vad multe… foarte multe lacrimi, ale mele, văd durerea ta, pe care ai ținut o ascunsă în inimă, văd visele noastre spulberate, văd viitorul nostru care se îngustează atât de mult… Și deodată nu mai văd nimic… deschid ochii, dar pe retina mea nu se mai fixează nicio imagine, nimic, nimic… Iar sunetul, sunetul acela infernal îl aud tot mai tare… mă irită… mă subjugă… E un bocet ca de moarte, e un strigăt de durere și de ajutor… e glasul inimii mele care se frânge, căci ți o fagaduisem ție, dar tu mi ai dat o înapoi. Þi aș spune că a fost frumos, lângă tine, ți as spune că mi a fost bine…! Dacă cineva m ar întreba unde e raiul, i-aș spune fără să ezit că pentru mine raiul e în brațele tale, dar Dumnezeu m a pedepsit, m a alungat din rai, precum pe Adam și Eva, m a aruncat în fundul infernului, m a lasat să mă bucur de toate frumusețile vieții, dar nu mi a dat voie să ating nimic.
Viața noastră… a fost zbuciumată, a fost acoperită când de soare când de furtună, dar, soarele ne a ars prea mult, până când ne-am topit, iar furtuna… furtuna ne a aruncat departe unul de celălalt… departe, în lumi atât de depărtate… departe. Tu nu m ai înțeles pe mine, nu ai înțeles firea mea fragilă, care pentru a se apăra rănea, rănea totul în jurul ei. Te a rănit și pe tine… dar sângele care curgea, era și sângele meu. Tu n ai înțeles că eu aveam nevoie doar de tine, de vocea ta, de îmbrățișarea ta, că pentru astea aș fi putut muta munții din loc. Dar nu ai avut răbdare, te ai închis în tine și eu atunci m am simțit singură… tare singură. Þi am spus cuvinte care te au durut… dar nu ți ai dat seama ca acele cuvinte mă dureau și pe mine, mult mai mult,ele nu aveau alt scop decât acela de a ți atrage atenția, să ieși din tine, să ma privești în ochi și vezi iubirea care ți o purtam. Tu nu ai înțeles că sunt legată de multe lucruri, că sunt conservatoare, că atunci când am simțit că trebuia să le las undeva în urmă, să trec la o altă etapă, mă prindeam cu căngile sufletului de ele. Sunt gesturi și reacții instinctive… așa sunt eu. Nu era nevoie decât de o mângâiere a ta ca eu să pot să ma desprind de aceste lucruri… dar tu… nu mi ai dat o… vroiai ca eu să fac totul singură! Nu ai înțeles că au existat momente, fapte peste care eu nu puteam trece singură! Am avut nevoie de tine atunci, în ziua aceea fatidică, ziua aceea pe care tu mi o reproșezi de fiecare dată, ziua aceea pe care tu o numești „marea greșeală”, aveam atâta nevoie de tine… și tu nu ai fost lângă mine! A fost primul pas spre declin. Singurătatea mă sperie mai mult decât moartea! Acesta a fost darul pe care l am primit de la tine. Si totuși, mi am călcat pe suflet, pe pricipii, pe orgolii și te am iertat. De ce? Pentru că te iubeam, pentru că din ce declinul devenea tot mai adânc, cu atât eu te iubeam mai mult! Ai vrut să mi oferi o lume care nu era a mea, aș fi acceptat-o dacă nu mă forțai s o imprim în mine. Acesta a fost al doilea pas al căderii. Faptul că îți reproșam anumite lucruri, că ți ceream mai multă iubire, te a departat de mine și eu am simțit asta. Astfel, în jurul inimii mele a crescut o crustă de gheață. Atunci am început să nu te mai înțeleg, să nu mai simt ce ți dorești tu de la mine, să ți spun lucruri grele… Strigam atât de tare că te urăsc, și mi spuneam mie însămi că de la iubire la ură nu e decât un singur pas, dar stigătul acela era de iubire. Nu te uram pe tine, pe mine mă uram, pentru că nu aveam puterea să ți spun că te iubesc, că tu esți viața mea, că tu ești sarea și zahărul din gusturile mele. Nu te am urât nicio clipă pe tine, doar pe mine! Și mă urăsc… mă urăsc în continuare că par o vinovată în ochii tăi… în ochii tăi pe care i sărutam… în ochii ce mi spuneau că nimeni nu mă va mai privi în felul acela. Și suntem atât de departe… atât de departe… și tu mă acuzi că eu nu sunt lângă tine. Eu am fost lângă tine, sunt lângă tine, dar tu nu mă simți, și daca e așa, atunci ce rost mai are apropierea fizică… am fost lângă tine și m am simțit atât de singură… Tu nu mi auzeai glasul care ți cerea ajutor, tu nu priveai în ochii mei să vezi cum te rugau… ....................................................... Acum nu ne am mai rămas nimic… nimic… Noi nu suntem ca pasarea pheonix să reînviem din propria noastră cenușă… pentru că noi nu știm să ne iertăm cu adevărat greșelile! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate