Insula vrăjită

În autocarul cu care mergeau spre Vârșeț, Silvia dormise tot drumul. Un somn de plumb după o noapte sub cerul liber. Dormise prin primejdia morții. Din Vârșeț până la frontieră luaseră o ocazie. James Cassidy îi așteptase ca un câine credincios cu mașina la vamă, toată noaptea. Îl dusese pe dl. Muncan și se întorsese. Firește că nu i-au spus adevărul. Nu că el n-ar fi înțeles. Dar nu voiau să-l pună să mintă, dacă altcineva l-ar fi întrebat.
Dormiră o noapte în Timișoara, ca și la ducere. Dar Silvia nu avea liniște.
„ ... Omul în sutană neagră ajunse în vârful dealului pietros. Privi spre apus și văzu cerul luminat brusc în roșu, ca într-o mare de sânge. O forță cumplită ce venea din el și de pretutindeni îl făcu să se arunce în hăul de dedesubt. Mai apucă să vadă stâncile întunecate venind spre el, apoi simți durerea explodând.”
Silvia se trezi ca și când ea ar fi simțit acea durere.
- Ariel! Ariel! Ariel! țipă sfâșietor.
- Ce-i? Ce s-a-ntâmplat? se trezi el speriat.
Acesta fu tot somnul din acea noapte; nici unul nu mai dormi până la ziuă. Plecară spre București, pe un alt itinerar.
Când trecură de Orșova, ea avu o dorință cumplită să îl vadă pe nea Gabi. Îl rugă pe Ari să se abată pe drumul ce ducea la mânăstirea dintre dealuri. El însă răspunse, pentru prima dată egoist:
- Nu mai am putere, Sly. Sunt nedormit de două nopți. Flăcăul ăsta – spuse arătându-l pe șofer – nu mai poate nici el. Tot ce vreau e să ajungem mai repede acasă. Mâine vin cei de la Orylux să semnăm contractul. Trebuie să am cât de cât mintea limpede și să apuc să mă uit pe documentație. Mergem altădată. Oricând.
Și ea, cu inima strânsă, fu nevoită să recunoască că avea dreptate. Ajunseră la București pe înserat, frânți de oboseală. Silvia deschise calculatorul. O așteptau două mesaje pe căsuța personală. Unul mai recent, altul mai vechi. Începu cu cel mai vechi. Era o scrisoare de la Edi prin care îi certa că nu-i spuseseră și lui de ce și unde pleacă. Ar fi vrut să meargă poate și el. Totul se petrecuse atât de în grabă că Silvia nici nu le spusese prietenilor ei unde se duc. Al doilea era de la Ada. Un text scurt o anunța să o sune îndată ce se va fi întors: nea Gabi avusese un accident.


Timp de trei zile, Silvia nu mâncă și aproape nu dormi. Închisă în camera ei – în casa copilăriei – se ruga tot timpul. Nu putea concepe ca un om atât de bun să moară. Nu, n-ar fi putut să îndure. O singură dată îl chemase pe Ariel și îi ceruse să se roage împreună. Apoi veniseră și prietenii lor, Ada și Edi, și stabiliră ce aveau de făcut.
Nea Gabi zăcuse un timp la mănăstire, în chilia lui. Fusese în comă și aparent fără șanse de supraviețuire. Plecase în acea seară după apă proaspătă la un izvor din vârful dealului. Fusese găsit în prăpastie și scos cu greu de confrații lui. N-ar fi avut rost să-l mai ducă la spital la Turnu Severin, gândiseră. N-ar fi suportat drumul. Îl întinseseră pe pat așteptând moartea. Dar ea nu se hotărâse. Nu murise în noaptea aceea, nici în cea următoare și nici în cele ce aveau să vină. O miraculoasă forță îl ținea pe linia de plutire. Dar nici nu era mai bine. Părea cufundat într-un somn adânc. Medicul care îl consultase nu-i dăduse șanse de supraviețuire mai mari de o zi-două și iată că trecuse o săptămână. Se afla acum internat și sub atentă supraveghere.
Hotărâră să meargă toți trei, ea, Ada și Edi. Ariel era prins din toate părțile și nu-i putea însoți. Plecară cu trenul ; nici unul nu se simțea în stare să conducă atâta drum.
Se pare că rugăciunile Silviei fuseseră ascultate. Dumnezeu se îndurase de ei toți. De nea Gabi și de cei care îl iubeau. Chiar cu câteva ore înainte ca ei să ajungă, bunul călugăr deschise ochii.


Rămas singur, Ariel făcu într-o zi un drum până la Snagov. Primise un apel telefonic. De la cineva din sat, omul care se ocupa cu paza domeniului în lipsa stăpânilor.
Vila de vis-a-vis, „pavilionul de vânătoare” fusese inaugurat în cadrul unei petreceri monstruoase, frizând orgia. Muzica bubuise toată noaptea cu intensități apocaliptice. Nimeni nu închisese ochii. La ziuă se urcaseră beți în jeepurile lor și goniseră nebunește pe ulițele satului și pe aleile din pădure; dacă Doamne-ferește, vreun copil ori animal s-ar fi aflat la ora aia afară, în calea lor, ar fi fost spulberat. În fața proprietății lui Ariel se opriseră, se dăduseră jos și râseseră.
- Și iată ce am găsit. A fost băgată pe sub poartă. Dar nu atunci. Au făcut-o fără să vadă nimeni.
Ariel luă hârtia și o studie cu calm. Apoi o împături și o băgă în buzunarul de la piept.
- Să nu-i pomenești nimic d-nei Beller. Mulțumesc că m-ai chemat, nea Niculae, spuse punându-i o mână pe umăr credinciosului prieten.
Þăranul clătină din cap întunecat.
- Dacă mergeți să-i cereți socoteală ticălosului, o să spună că nu el a pus-o.
- Deocamdată nici n-o s-o fac. Dar am rugămintea ca înainte de a veni aici eu și soția mea, d-ta să faci o verificare ca acum. Orice găsești, îmi dai mie personal.
- Bineînțeles. Doar n-o să las ca o doamnă așa drăguță ca d-na Silvia să vadă asemenea măscări. Doamne-ajută! spuse omul și își făcu cruce.
Un câine alb veni și i se gudură lui Ariel printre picioare.
- Colț, fii cuminte, Colț. Șezi.
Se aciuise de câtva timp, venit nu se știe de unde, și Silvia îl adoptase imediat. Deși nu exista nici o asemănare fizică cu bătrânul ei Grivei, mort de mulți ani, și ciudata jăvruță corcită – jumătate maidanez, jumătate terrier, ea transferase asupra acesteia din urmă întreaga afecțiune din copilărie.
Celularul țârâi și Ariel răspunse. Ascultă câteva zeci de secunde, apoi îl închise. Privirea lui nu-și schimbă expresia. Dar buzele păliseră.
- Trebuie să mă întorc la București, spuse.


Erau în tren. Se înserase ; Ada și Edi moțăiau, victime ale acelui gen de oboseală ce urmează după o emoție intensă ; ea privea în imensitatea nopții. Se apropiau de Videle. „Sunt singură cu gândurile mele, își spuse. Și ceea ce a spus el nu-mi dă pace. O pereche de ochi ce abia se mai vedeau dintre bandaje și ghipsuri. O voce. Atât mai rămăsese din nea Gabi. O voce limpede, coerentă și perfect normală ca a unui om sănătos”.
„Există o forță contrarie, care se opune vieții, de când ne naștem, spusese el. Când ești undeva, în mulțime, într-o ambianță obișnuită, nu-ți dai seama de ea; ea se manifestă, dar n-o sesizezi ca lucru în sine. Te poate face să-ți lovești semenul, să-ți înjuri nevasta, ori să-l vorbești de rău pe vecinul tău. Dar aici, aici când ești singur în vârful muntelui, în imensitatea asta fără limite, înconjurat de curățenie și pietate, atunci ea devine materială. O forță nemiloasă, oarbă, de neîndurat. Neavând cum să te îndemne la păcat, încearcă să te distrugă. Să te anihileze fizic”.
Fusese, cândva, în tinerețe îndemnat s-o ia în râs, s-o batjocorească și în puținătatea minții lui de atunci îi căzuse pradă. Pe atunci era preot abia hirotonisit și în capul său era o varză ideologică. Credea cu tărie în Dumnezeu și în forța binelui, dar pe cele întunecate și nevăzute le trata cu indiferența și necredința ateismului științific. Abia după ce magicianul acela pe care îl crezuse un șarlatan îl făcuse să se dezbrace până la piele sub privirile consternate ale întregului sat – înțelesese. Cu o târzie și amară înțelepciune, înțelesese. Și acum, în ziua când aflase că va rămâne paralizat tot restul vieții de la brâu în jos, fusese gata să cedeze iar. Să cedeze unei ispite peste puterile lui. O ușoară smucitură l-ar fi salvat de toate. O simplă deconectare de la perfuzia ce îl ținea în viață. Sinuciderea. Un cumplit păcat. Cât de ușor era să treci în partea cealaltă. Atunci se rugase cu o fervoare disperată și nu cedase. În nopțile acelea îl simțise pe Dumnezeu. Alături de el. Căutările lui avuseseră răspuns. Un răspuns total. Îl căutase și Îl chemase ca atunci, demult, când – copil fiind, crezuse că El este în altarul bisericii, unde știa că n-ai voie să intri. Își amintea și acum ca și când ar fi fost ieri. Se strecurase acolo pe furiș, într-o zi, după ce slujba se terminase. Și văzuse cu gândul ceea ce ochii nu puteau să vadă.
„Și ce-ai văzut atunci, nea Gabi, când te-ai uitat dincolo de Dunăre? Atunci când ai căzut?”
„Am văzut un câine turbat umblând slobod prin lume. Am văzut ceva cumplit, fetițo ...”
În Gara de Nord, acolo unde se termină toate călătoriile, luară un taxi. Șoferul ținea aparatul de radio deschis; tocmai se transmiteau știrile de la ora 22. Silvia asculta din ce în ce mai atentă; prietenii ei o văzură schimbându-se la față, dar puseră lucrul pe seama oboselii. Când ajunse în dreptul blocului unde locuiau, o luă la fugă, împiedicându-se aproape pe scări. Nu mai avu răbdare să aștepte liftul, chemat pe undeva pe sus de altcineva.
- Ariel! Ariel! Þipă ea gâfâind din pragul ușii. Ariel, „Miroslav Hașici” a fost bombardat noaptea trecută! O rachetă a lovit din greșeală secția de producție. Am auzit la radio.
Se uită la el și din privirea lui mohorâtă înțelese că el știa.
- N-a fost nici o greșeală. Domnul Lacey a avut o convorbire de o jumătate de oră cu comandantul forțelor aliate. A fost întrebat dacă dorește să fie scos institutul de pe lista obiectivelor – țintă. El a spus inițial „da”, apoi s-a răzgândit ... A spus că interesele țării lui care sunt și ale alianței ... sunt mai presus de interesele companiei ... știi, în acest sistem imoral, el a dat dovadă de moralitate ...
Silvia îl privi fără să înțeleagă dacă în ultimele cuvinte era o ironie lugubră sau dacă vorbea serios.
- ... Știi, continuă el, în toate astea a fost și o parte bună. Un final fericit, dacă se poate spune așa. În noaptea aceea nu s-a aflat nimeni în curte. Oamenii au crezut în cuvântul nostru ... și n-au mai venit. Acum ar fi fost morți. Nu plânge, Silvia ... Nu plânge ...


Venise luna iunie; vara își intrase pe deplin în drepturi și războiul se terminase. România nu câstigase mai nimic, nici pe plan politic, nici economic, cel puțin pe moment. “Iubesc trădarea dar urăsc pe trădători “ se adeverise încă o dată ...
Bolnavă săptămâni la rând după noaptea acelui drum cu trenul la capătul căruia o așteptase năucitoarea veste, d-na Beller se restabili deplin abia acum. O viroză respiratorie cu complicații pulmonare și renale o țintuise la pat, în puterea suferinței și a medicamentelor.
Era imposibil ca otrava acumulată în atâtea teribile încercări să nu își facă efectul. Era și un refuz, un refugiu, o sustragere de la o situație din care n-avea curajul să iasă. Atunci încolțise prima oară undeva în mintea ei, deocamdată vagă și îndepărtată, ideea desprinderii definitive de ACAB Industries. În această stare, ajungeau la ea tot felul de vești contradictorii. Trase un chiot zdravăn de bucurie când auzi că un Sea Harrier fusese doborât în apropierea Belgradului – știre infirmată imediat de NATO; retrăi acea noapte sub cerul liber aflând că Mircea Muncan se întorsese teafăr acasă; podul pe care îl apăraseră atunci căzuse victimă distrugerii într-o noapte cu ploaie și furtună, când oamenii stătuseră în casele lor. Apoi veni în sfârșit o veste ce fu un soi de compensație la eforturile lor eșuate: află că uzinele de automobile „Zastava” din Kraguievaț, bombardate furibund la începutul războiului, fuseseră „cruțate” în cele din urmă, când se auzi că „Fiat” avea de gând să le cumpere. Omologul lui Sir William de la concernul italian nu fusese atât de „moral” și „principial” ...


Întotdeauna după o criză adâncă urmează o perioadă de regenerare. E o revanșă a vieții, a vitalității din om, o forță de nebănuit. E dacă vreți acceptarea, asimilarea unei situații pe care nu poți s-o schimbi. Ariel o observă într-o zi pe Silvia, mângâind absorbită petalele unei flori în timp ce îi punea apă. Era atâta uitare în acel gest, atâta candoare copilărească! Și totuși nu era decât prefigurarea unei bucurii adânci, prevestirea unei vindecări profunde pe care viața urma să i-o dăruiască pe neașteptate. Și deși Ariel avea să joace un rol crucial în această regăsire de sine, nici măcar el n-avea habar la acel moment de asta. Când urmează să ți se întâmple ceva rău ai premoniții; când în creuzetul vieții se naște ceva bun, și atunci ai o stare specială. Ești fericit și nu știi de ce. Peste câteva zile urmau să plece în concediu. Destinația acelei veri era Saint-Malo, unde ACAB avea o vilă de vacanță ...
„Nu pot să nu te duc în orașul de la care și-au luat numele Malvinele”, spusese el odată râzând.
Străbătură din nou un sfert de Europă cu mașina, ca să ajungă în Franța. Se opriră o noapte la Paris, în vechiul lui apartament, cel în care locuise cu ani în urmă cu Monique și cu fiica lui. Silvia fu adânc tulburată, atingând lucrurile cu un fel de pioșenie. Când veniseră anul trecut la Paris stătuseră în altă parte, într-un apartament al companiei.
A doua zi, lăsând în urmă dealurile Normandiei, ajunseră în orașul vestiților corsari de odinioară. Vizitară muzeul Wax și muzeul de istorie al orașului, catedrala și vechile hale. Se plimbară pe străzile înguste din centrul medieval ce-i amintiră Silviei de Sighișoara și de Sibiu. Apoi merseră în portul turistic și inima ei începu să bată cu putere.
O navă pleca în cursă chiar atunci. Era o ambarcațiune rapidă cu o curioasă formă aero și hidrodinamică având o scobitură în partea din față, ca o gură de rechin. Silvia recunoscu imediat genul: un catamaran. Știa încotro se ducea. Știa că traversa Canalul Mânecii și ajungea undeva pe coasta Angliei, la Portsmouth, Southampton ori Plymouth. Știa că ea niciodată nu se va afla pe acea navă. Motivele erau de mult clare. Acum odată în plus, ele erau și mai profunde, mai implacabile. Se întoarse cu fața spre soțul ei și așa cum stătea cu părul în bătaia vântului, el o învălui într-o privire pătrunzătoare. Înțelese el oare în acea clipă durerea din inima ei? Încrâncenarea din acel „niciodată”? Probabil că ceva se propagă de la unul la altul, căci el întrebă brusc:
- Ascultă Sly ... ce-ar fi să dăm o fugă până în Anglia? Ea rămase o clipă năucită, ca și când ar fi primit o lovitură în moalele capului.
Apoi izbucni cu o vehemență neașteptată:
- Ascultă, Ariel, crezi că după tot ce s-a întâmplat ... eu aș mai putea merge acolo? După ce am văzut cu ochii mei tot ce-am văzut?
El zâmbi, mirat de părtinirea ei.
- Dacă te referi la ce-am trăit acolo ... și Franța a fost la fel de implicată. Cu francezii n-ai nimic, am observat.
- Franța mi-a fost dintotdeauna indiferentă. Nu te poate răni cineva care ți-e indiferent. Nu în felul ăsta. Ori în altele. Dar nu-i vorba de asta ... Am făcut o promisiune ... de mult. La moartea cuiva. Eu nu-mi calc niciodată promisiunile. Eu nu fac compromisuri morale! încheie ea aproape plângând.
Se uită în jur și își dădu seama că ridicase tonul și că lumea îi privea.
- Nu, Ari, eu n-am să pun acolo piciorul niciodată, vorbi ea încet.
Uneori, în mod inconștient, ne opunem vieții din simpla obișnuită de a fi în defensivă mereu; pentru asta luăm în brațe cele mai lăudabile principii. Dorințele reprimate se prefac în inhibiții și puterea lor devine teribilă.
„Și eu am spus nu demult niciodată. Atunci când am crezut că n-o să pot păși vreodată pe pământul Britaniei. Atunci când am crezut că o reconciliere adevărată era imposibilă”, gândi Ariel.
Apoi în acea noapte de la Belgrad a înțeles multe. A înțeles că nu există niciodată ...
Nu spuse nimic. Dar a doua zi veniră din nou în port.
- Va să zică nu vrei să mergi la Portsmouth.
- Nu.
- Foarte bine. Atunci, ce-ai spune de o călătorie până în insulele Normande? Se uită la ea pe furiș, ca nu cumva sclipirea ochilor să-l trădeze. Dar ea nu reacționă și așa cum el sperase – căzu în capcană cu ochii închiși.
- Bine, spuse Silvia privindu-l fără să bănuiască ceva. Dacă nu sunt prea departe și ne putem întoarce într-o zi, ... nu văd de ce n-am merge.
- Ești sigură? o mai întrebă el odată.
- Da, răspunse ea surprinsă de insistența lui, nu mi-e chiar așa frică de un drum pe apă.
Pâcla din mintea ei se dovedi aliatul intențiilor lui Ariel. Silvia nu-și puse vreo întrebare nici la controlul documentelor și bagajelor – închipuindu-și că așa e la orice călătorie pe mare, nici când soțul ei, cunoscându-l pe reprezentantul companiei de navigație, o băgase prin față, punându-și farmecele la bătaie și zâmbind cu toți dinții în timp ce i-o prezenta:
- Ma femme, Sylvie ...
- Madame Beller, ..., omagiile mele, răspunse omul cu o plecăciune plină de venerație.
- Au fost partenerii noștri în câteva afaceri pe când eram la Bel-Air, îi explicase Ariel.
Și iată-i așezați pe elegantele fotolii de piele, cu un suc în față, în super-elegantul salon first class al catamaranului „Condorul”. Îndreptându-se spre destinația Guernsey, una din cele trei „Insule Normande” principale.
Tot timpul călătoriei, care durase cam 50 de minute, priviseră marea pe ferestre; Ariel zâmbise tot timpul enigmatic și satisfăcut. Silvia se simți ușor enervată de zâmbetul lui, dar nici acum nu bănui nimic.
Se învârteau de ceva vreme prin capitala insulei, St. Pierre’s Port privind mulțimea iahturilor de agrement și zidurile cenușii ale vechii biserici a orașului, când Ariel spuse:
- Ei, ce zici, dacă tot suntem aici, dăm o fugă până la Londra? Via Portsmouth, desigur.
- Þi-am mai spus de o mie de ori, eu nu pun piciorul pe pământ britanic.
- Draga mea ... ne aflăm pe pământ britanic de cel puțin o jumătate de oră.
Ea își desprinse brațul de sub al lui și îl privi fix.
- Ce spui? bolborosi ca unul căzut din lună.
- Dacă nu mă crezi, uite-te colo, ce caută steagul Marii Britanii?
Ea îl privea cu o expresie imposibil de redat prin cuvinte. Cam așa se uitase la el când pe 1 aprilie se spălase pe dinți cu crema lui de ras. Bineînțeles că își amintea acum! Doar citise „Oamenii Mării”. Bineînțeles că știa că Channel Islands – cum le spun englezii sunt ceea ce numesc vecinii lor „Insulele Normande”, care în ciuda imediatei proximități cu Franța aparțin Angliei!
Și el continua să zâmbească, cu aerul unuia ce tocmai a spus o glumă grozavă.
- Ai putut ... ai putut să-mi faci mie una ca asta?
- Draga mea, râse el încet, nu mi-am închipuit că ești atât de ignorantă în ceea ce privește geografia Marii Britanii ... Silvia, spuse de data asta serios, nu te puteam lăsa să refuzi darul ... darul vieții. Trebuia să te fac să-l accepți. Deși știam că nici o pledoarie nu-ți putea înfrânge încăpățânarea.
- Și principiile mele?
- Principiile nu pot sta în fața vieții. Tu ai spus-o. Ai uitat?
Nu, nu uitase, dar acum era prea supărată ca să mai spună ceva. Era pusă în fața faptului împlinit. Sacrificiul fiind deja făcut, n-avea nici un rost acum să se opună dorinței soțului ei; așa că peste o altă jumătate de oră erau din nou îmbarcați, de astă dată cu destinația Portsmouth. Dar supărarea nu-i trecuse. Nu-i adresă o vorbă lui Ariel cât timp dură traversarea. Stătu cu capul în mâini, ca și când ar fi avut rău de mare. Abia după ce, ocolind insula Wight și lăsând-o în stânga, în urmă, „Condorul” încetini, ea urcă pe punte; începeau să se vadă țărmurile din Hampshire; insula Hayling, apoi plajele, cheiul și clădirile din Southsea. Pământul prindea contur în lumina asfințitului. Nava pătrunse prin strâmtoarea ce desparte cele două peninsule gemene, Gosport și Portsmouth și ea atunci se trezi ca dintr-un vis: înțelese că toate acestea se petreceau în realitate. Ceea ce i se deschidea înainte pe magnificul drum de ape era pământul Angliei. Era insula vrăjită din imaginile copilăriei.



Dacă cineva i-ar fi spus Silviei că ce se întâmpla acum era o întâlnire programată de mult în înlănțuirea destinului, un popas obligatoriu în drumul spre destinația finală, poate că ar fi zâmbit cu neîncredere.
Și totuși era în logica neștiută a vieții ca ea și Anglia să se întâlnească în sfârșit; tot ce fusese influență exterioară, potrivnică, putuse abia să întârzie lucrul ăsta cu câțiva ani, dar nimeni, nici o voință, oricât de întunecată, nu putea ține veșnic timpul în loc. Chiar de-ar fi fost și numai simpla atracție între cel ce dorește și obiectul dorinței. Întotdeauna între asemenea părți se creează un fel de gravitație și ele se întâlnesc până la urmă.
Și mai era și altceva : o ironie neagră, un comic absurd al situației. Ca răspuns la refuzul lui Sir William de a-i da viza cu 5 ani în urmă, ea se afla acum, întrucâtva ilegal pe pământul țării lui. Închipuindu-și expresia feței acestuia în clipa în care ar afla noutatea, Silvia fu apucată de un hohot de râs amar.
În curând însă, un fapt avea să o tulbure adânc și faptul se lega chiar de Sir William. Printr-o stranie întâmplare, dădură peste mormântul fiului său.


Insula vrăjită se dovedi capricioasă; ca și când ceva în armonia lucrurilor ar fi fost tulburat de prezența celor doi vizitatori (așa gândi Silvia), vremea se schimbase. De două zile era ceață și burnița. Erau cazați la o pensiune în Southsea. Printre picăturile de ploaie vizitaseră docul istoric și cea mai celebră navă cu pânze a tuturor timpurilor. Nava amiralului Nelson, învingătorul de la Trafalgar. His Majesty Ship Victory. Făcură un tur (cu ghid) prin interiorul navei – superb restaurat și conservat; văzură punțile de tragere, cabina căpitanului și infirmeria. Silviei aproape că nu-i venea să creadă că efectiv pășea pe puntea navei care participase la bătălie, despre care citise atâtea lucruri și care-i înflăcărase imaginația ... Când ajunseră din nou la locul unde căzuse amiralul sub gloanțele dușmanilor, în ciuda solemnității momentului, ea surâse. Își amintise de butada cu doamna americană*. Se părea că englezii nu erau prea mândri de inteligența fraților lor transatlantici.
Vizitaseră pe urmă muzeul memorial Charles Dickens și apoi trecuseră în partea cealaltă a golfului în care se afla portul, în Gosport. Se plimbaseră prin Falkland Gardens, un parc comemorativ amenajat în memoria celor ce muriseră în război. Ariel știa că din Portsmouth plecaseră multe din navele Task Force-i. Cu câteva luni în urmă i s-ar fi părut un sacrilegiu să calce pe aceste dale de piatră. De când trăise, mai neajutorat ca foștii lui dușmani de odinioară spaima morții venind din ceruri, înțelesese că nu există emoție de neîmpărtășit ori vină de neispășit. „Vină”, desigur, la modul figurat.
În seara aceea, amândoi fuseseră nervoși și agitați și se ciondăniseră încontinuu. A doua zi ea se sculă prost dispusă. Ceața acoperea marea și avea o senzație de amețeală și durere de oase.
Se plimbară pe High Street și după ce trecură de Biserica Garnizoanei, ea o luă înainte. Ajunseră la o piețișoară și de acolo apucară pe străzi laterale, tot mai înguste. Ea mergea la întâmplare, dar ca și cum totul i-ar fi fost familiar. La un moment dat, Ariel, curios și amuzat de bosumflarea ei, întrebase:
- Căutăm ceva, Sly?
Găsiră un mic spațiu verde îngrădit. Înăuntrul lui era un monument.
- Pare o piatră comemorativă, spuse Ariel.
Ea se apropie și citi cu glas tare inscripția:
„Nimeni nu intră cu spada în Imperiul Britanic. Pașaportul este singurul document valabil. Celor care au uitat asta, băieții noștri le-au împrospătat memoria. Chiar dacă unii au plătit cu viața.
Celor ce au murit în război sau ca urmare a lui, recunoștință veșnică.
În memoria lui Clive Lacey, petty officer pe HMS ..., mort în 1984; placă așezată de tatăl său William Lacey cu sprijinul comunității din Portsmouth.”
- Știai? îl întrebă ea, abia articulând cuvintele, pe Ariel.
El însă părea la fel de surprins.
- Nu, bineînțeles că nu! Cum aș fi putut să știu?
Silvia avea senzația că primise o palmă, ca și când cuvintele de pe placa de marmură ar fi făcut aluzie la ei doi, ca și când întâmplarea prin care descoperiseră monumentul ar fi fost un semn și un afront.
Întorși la hotel, ea căzuse într-o tăcere încrâncenată. Făcuse tot felul de boroboațe în starea aceea: vărsase sticla cu spirt pe jos; răscolise geanta de voiaj căutându-și eșarfa, ca să constate că o avea la gât. Apoi izbucni într-un plâns sfâșietor și se trânti pe pat.
- Ce-i cu tine Silvia, de ce n-ai liniște? Ce s-a întâmplat?
- Mâine plecăm, vreau să plecăm negreșit!
- Bine, dar ce s-a întâmplat?
Ea își șterse lacrimile și se liniști, epuizată de atâta plâns.
- Tu nu vezi că nu suntem bineveniți aici?
- De ce spui asta? o întrebă el surprins.
- Am intrat cu spada în Imperiul Britanic. Nici unul din noi n-avea dreptul să fie aici. Am comis un act de violență împotriva Marii Britanii, spuse ea încet.
- Asta poate fi valabil în cazul meu, răspunse el calm.
- Și în cazul meu; tu cel puțin ai fost silit să-l faci; al meu a fost benevol.
- Tu? Cum așa?
Ea îl privi cu infinită dragoste, cu o duioșie ardentă și cumva disperată. Îi mângâie părul răzlețit pe frunte și spuse:
- Am participat și eu în gând la misiunile tale. Am fost o muscă ce s-a așezat pe umărul tău în cabina de pilotaj. Un pescăruș care a însoțit escadrila voastră. Am fost acolo, cu tine. Am trăit aceleași emoții. M-am bucurat odată cu voi. Am făcut aceleași lucruri. Sunt la fel de vinovată sau de nevinovată ca și tine.
- Cândva am crezut că voi muri dacă voi pune vreodată piciorul pe acest pământ, spuse el gânditor. Acum știu că aș fi murit atunci ... pe pod, dacă destinul ar fi vrut să mor. Viața are logică, Silvia. Nici unul dintre noi nu e vinovat, fiindcă în inima noastră n-a fost ură.
- Ba da, în inima mea a fost și este.
- Dar este și iubire.
- Se poate să fie și una și alta?
- Se poate. Aceleași sentimente ambivalente le am și eu față de țara mea, Argentina. Să începem cu ura, continuă el. Pentru ce o urăști? Mă refer la Anglia.
- Þi-am mai spus. Pentru ce au făcut fiii ei.
- Nu, acela era un pretext. Pe mine mă interesează motivul, motivul profund.
- Pentru mai multe lucruri. Știi ... ea a fugit tot timpul de mine. Mi s-a sustras. Mereu și mereu. La fel ca și viața.
- Nu cumva fuga a fost reciprocă?
- La început nu. Așa cred, cel puțin. Apoi ... apoi a fost faptul că tatăl meu se află aici. Departe de suferința celor pe care i-a lăsat singuri. În sfârșit, pe urmă a venit povestea cu d-na Maxim ... și ... faptul că pământul ăsta a fost pângărit. Pentru mine. De ochii și pașii celor care mă urăsc ...
Își aminti de durerea ascuțită din inima ei când Laura îi povestise cum fusese tratată „ca o regină”. Aceeași durere o resimți acum, atât de adânc încât i se schimbă expresia feței.
- Bine, destul, spuse Ariel, curmând legătura nevăzută a suferinței. Am înțeles. Acum spune-mi, de ce o iubești?
La auzul cuvântului magic, inima i se încălzi brusc și crisparea de adineaori dispăru. Se duse la geam și el o luă în brațe, din spate.
- De ce o iubesc? murmură ea. O iubesc pur și simplu ... E ceva ce s-a născut odată cu mine.
- Atunci înseamnă că ai triumfat asupra vieții. Dacă poți iubi ceea ce te-a rănit înseamnă că n-ai fost niciodată înfrântă.
Cât de mult poate conta o simplă declarație de dragoste! E adevărat că atunci când mărturisește iubirea, spiritul omului se unifică cu apa, cu cerul și pământul și se prelungește până la infinit.
- Ia privește înspre apus, zise Ari.
Pământul e la fel de sensibil ca o ființă vie; cel puțin așa susține teoria câmpurilor energetice. Coincidență sau nu, întreg cerul se luminase la asfințit. Ceața se destrămase și soarele zâmbea. O formațiune ciudată de nori părea că se ridică din mare. Părea ca o fecioară cu plete de spumă, pe un cal alb ce urca încet.
- Poate că pe Laura au tratat-o ca pe o regină câțiva englezi slugarnici, spuse Ariel, dar pentru tine, însăși Zeița Britannia a apărut să-ți ureze bun-venit.
*

În trenul care-i ducea la Londra, Silvia fredona veselă. Îi făcuse lui Ariel o listă întreagă cu obiectivele pe care voia să le vadă.
- Draga mea, n-avem decât trei zile la dispoziție. Știi, și tu că marți trebuie să fiu la Paris. Crezi că o să înțelegem ceva din atâta du-te-vino ?
- Nu știu și nici nu-mi pasă. Important e că vom fi acolo. Până una alta să te gândești cum îi păcălim la hotel. Eu n-am actele tocmai în regulă.
- Iubito, spuse el privind-o și zâmbind, ai viza Schengen pe pașaport și ești soția unui cetățean francez. În plus ești d-na Beller. Ai auzit vreodată de Ariel Beller, manager la ACAB Industries ?
Ea se porni pe râs.
- Cu șmecheria ta de gaucho, ai fi în stare s-o păcălești și pe regina Angliei !
Se cazară la hotelul Savoy : apartamentul lor avea o splendidă vedere spre Tamisa, Acul Cleopatrei și Grădina Embankment.
- De aici putem merge pe jos în Piața Trafalgar, spuse Silvia ; o luăm pe Strand ; trecem de Adelphi Theatre, apoi de intresecția cu Pall Mall East și am ajuns. Pe urmă ne cumpărăm un travelcard și ne plimbăm cu toate autobuzele. Ariel îi admira uimit dezinvoltura și spiritul de orientare.
- Nu s-ar zice că vii aici pentru prima oară, spuse el zâmbind.
- M-am plimbat de atâtea ori în închipuire prin orașul ăsta că nici nu mai știu ! exclamă ea.
În fața columnei lui Nelson, Silvia își permise să ofteze, pradă amintirilor. Nu era oare o împlinire postumă a unei dorințe în acest rendez-vous ? Simțea o căldură puternică în piept care-i alunga oboseala, de parcă ar fi avut două inimi. Mintea înregistra fiecare amănunt, ca și când altcineva vedea acum prin ochii ei. Stătea acolo, în picioare – om liber și egal între egali, fără stigmatul rușinii pe pașaport. Și înțelese că de fapt nu-și trădase nici o promisiune. D-na Maxim putea să odihnească liniștită. Îi făcuse dreptate.
A doua zi se plimbară cu celebrele autobuze roșii „Routemaster”.
- Ei vezi, spuse Silvia, de-aia iubesc eu Londra. Fiindcă e un oraș popular. Un oraș unde sunt atâtea mijloace de transport și unde nu e o rușine să mergi cu așa ceva – cum a început să se considere pe la noi. Mă refer la snobii de la București.
Nu se opriră să viziteze nici un muzeu. Voiau să ia contact cu spiritul orașului, să-i simtă pulsul. Să observe și să trăiască. Restul îl știau din cărți și albume.
Au hoinărit prin magazinele din West End și s-au delectat în Hyde Park la „Colțul vorbitorului”; s-au plimbat cu vaporașul pe Tamisa. Ultima zi o rezervară suburbiilor romantice și pline de istorie. Înserarea îi prinse la Hampsted Heath și cum stăteau pe iarbă, privind spre oraș la puzderia de luminițe ce începeau să se distingă pe fondul tot mai întunecat, ea spuse deodată.
- Aș vrea să-mi cunosc tatăl.
Pentru prima dată gândul ăsta îi venise simplu și sincer, fără furie, fără resentimente, fără reproș.
- Poate că atunci inima mea ar fi întreagă ... Știi, măcar dacă aș putea să-l simt în mine; să avem un gând comun, o trăire, un sentiment: una din luminițele acelea e cu siguranță căminul lui. Cred că telepatia ar trebui să existe între ființe care au același sânge. Tu nu crezi?
- De unde știi că tatăl tău s-a stabilit în Londra?
- Nu știu ... așa îmi închipui.
- Nu te-a căutat niciodată?
- Mama mi-a dat de înțeles în testamentul ei că a făcut așa încât să nu ne poată găsi.
- Ei bine, poate că nu e chiar așa greu să-i dăm de urmă. Avem în anturajul nostru persoana cea mai avizată să ne poată da o mână de ajutor.
- Cine?
- Sir William, cine altul? A lucrat mulți ani în diplomație și are antene peste tot.
- Parcă n-aș vrea să apelez la el.
- O să apelez eu, atunci.
- Dar cum? Îl abordezi pur și simplu la servici?
- Nu, o să-i pun problema într-un cadru mai intim. Îl invit la Snagov. Să zicem, la ziua mea.
- Bine, ne-am înțeles, replică Silvia brusc înveselită.
Nu le mai rămânea decât să-și ia la revedere de la Londra; mâine aveau să fie la Paris. Întorși în oraș, se plimbară pe chei până târziu. La un moment dat, în timp ce traversau un pod de cale ferată din apropierea hotelului, Silvia tresări violent și privi instinctiv cerul; ai fi zis că a fost electrocutată, așa fusese șocul de adineauri. Se prinse cu mâna de balustrada podului.
- Te-ai speriat? strigă Ariel. Nu e decât un tren care vine!
... Va trece mult timp până va mai putea sta pe un pod fără ca inima ei s-o ia razna. Dar n-a fost numai atât. A avut o viziune. Scurtă, fulgerătoare. O imagine dintr-un film de război, probabil. Ceva agățat de neuronii ei cândva a fost acum scuipat afară.
„Blitzkrieg-ul. Londra anului 1940. Un băiețel care înaintează printr-un morman de dărâmături.”
Aceasta fusese viziunea. Ce conexiuni stranii stabilește creierul uneori! Tulburarea îi trecuse pe deplin când, o oră mai târziu, se afla în brațele lui Ariel.
- Fetiță rea ce ești, o tachină el, poate că tocmai am conceput un cetățean britanic.
- Ei ași! zise ea împrumutând expresia preferată a Adei, cred că o să fie un româno-argentinian. Sau cel mai probabil n-o să fie nimic. Nu e „lună plină”, râse ea.
Se înveliră cu cearceaful și tăcură amândoi. Apoi ea îl mângâie tandru și zise:
- Îți mulțumesc.
- Pentru ce?
- Pentru darul tău. Pentru faptul că m-ai adus aici. A fost darul cel mai frumos pe care mi-l putea face cineva.
Ariel zâmbi.
- A fost un dar pentru amândoi. Era absurd, nu-i așa, să fim angajații unei firme pe jumătate britanice și să nu fi fost în Anglia, măcar în vacanță.
- Ascultă Ari ... voiam să te întreb un lucru: cât face un transatlantic până în Argentina?
- Ai vrea să mergi? întrebă el, surprins și amuzat.
- O, da! Foarte mult!
- Ei bine, navele din Task Force au făcut vreo două săptămâni până în insule. Probabil că o navă de pasageri face ceva mai puțin.
- Două săptămâni dus, două săptămâni întors, oftă ea căscând. Până acolo și înapoi mi se termină concediul!


* Se spune că o doamnă americană, explicându-i-se de către ghid semnificația plăcii comemorative, ar fi zis:
„Nu-i de mirare că amiralul a căzut aici, și eu era gata-gata să mă împiedic de ea și să cad.”