Florentina era agitată. A doua zi urma să aibă inspecție, la școală.
Am călcat un șorțuleț, am călcat fundele și am pus-o să-mi țină degetele să pot face pampoanele. A făcut baie și i-am uscat părul, lung, negru și creț, cu feonul, apoi am pieptănat-o și am periat-o îndelung. Am mai stat amândoi în sufragerie și am citit: ea, „mituri și legende”, eu citeam despre porumbrlul călător.
M-am lăsat purtat de amintiri...
Am crescut porumbei călători când trăiam la bunicul meu, acasă. Fiecare dintre noi avea crescătoria lui, separată. La vârsta de șapte ani eram, alături de bătrânul, membru în asociația columbofilă. „Matca”, sau baza crescătoriei mele o aveam de la el. Tata agreia porumbeii din liniile belgiene, eu mergeam mai mult pe selecție, din varietățile crescute de mai multă vreme în România:”Regele”, „Þăranca”, „Coadă creață„. Porumbeii fumurei se numeau vineți, cei albaștri, guți, cei maronii cu fulgi mai închiși la culoare, pe aripi, trestii, adică asemănători trestiei, cei de aceeași culoare, dar fără desen pe aripi, cu două dungi cafenii, se numeau bujori.
În pragul fiecărei ierni porumbeii intrau în „văduvie”, adică îi desperecheam, întrucât puii scoși pe timpul iernii nu ieșeau buni zburători în competiții iar eu doream ca genitorii să fie puternici și sănătoși în primăvară. La sfârșitul lunii februarie îi împerecheam după dorință, ținându-i în cuști separate, pe perechi. Când porumbița urma să ouă îi lăsam liberi și ei își construiau cuibul.
Când îi trimeteam la concursuri, mai ales perechile cu puii mici, veneau foarte repede, de pe distanțe scurte de câteva sute de km. De regulă, zburau fără oprire, uneori făcând o scurtă haltă pentrua bea apă.
Era în prag de iarnă și desperecheasem porumbeii dar, din greșeală, am uitat un mascul cu perechea lui în adăpostul destinat iernării femelelor. Mi-am dat seama târziu. Porumbița trestie, cu perechea ei, un vânăt frumos și mândru, cu cap berbecat și gene groase și albe, scoseseră doi pui. Prima noapte de ger a omorât unul dintre puiiar celălalt, cu câteva tuleie pe corpul golaș suferea de frig.
Am luat puiul în casă și am despărțit părinții.Puiul s-a dovedit a fi o porumbiță de culoare deschisă, un maroniu spre gălbui. Am botezat-o Limona. O hrăneam dându-i boabe în cioc, una câte una, până a învățat să mănânce singură. Þineam boabele la înmuiat în apă cu lapte și îi dădeam boabe dintre buzele mele, ca și când ar fi primit boabele din ciocul părinților, regurgitate din gușă.
Când eram acasă era tot timpul în preajma mea pentru că era liberă, iar când îi era foame mă lovea cu aripile peste picior.
Până în primăvară, Limona a crescut și zbura prin casă. Când intram în cameră zbura spre mine și mi se așeza pe umăr sau pe cap. Toată iarna i-am dat vitamine și calciu. Avea o osatură perfectă, cu aripile la lungimea cozii și cu treisprezece pene în coadă. Al doilea rând de pene de sub aripi, voltele, erau pline și crescute armonios. Când am împerecheat adulții i-am dat și ei drumul. Nu avea vârsta de împerechere dar nici prea mică nu era. În fiecare dimineață făceam antrenamente de zbor cu porumbeii. Aveam o trestie de bambus, mufată până la șase metri lungime, în vârful căreia aveam prinsă o eșarfă roșie, de mătase, pe care o agitam. Stolul compact, format din peste o sută de porumbei, se rotea, în zbor, la înălțime mare, în jurul casei. După două ore de zbor lăsam prăjina jos și „sportivii”coborau. Limona nu se apropia de alți oameni dar atunci când mă vedea, chiar din înaltul cerului, strângea aripile pe lângă corp și se lăsa să cadă în picaj până la câțiva metri de sol, apoi deschidea brusc aripile și frâna căderea, apoi, cu o fâlfâială scurtă mi se așeza pe umăr și mă ciugulea de buze sau de ureche.
Joia mergeam la ședințe la asociația columbofilă. Limona mergea pe umărul meu până la stația de tramvai și apoi, când urcam în tramvai, zbura paralel cu acesta. Aveam de mers patru stații și la fiecare oprire în stație, Limona aștepta pe câte un stâlp să vadă dacă voi coborâ. La coborâre mi se așeza din nou pe umăr, urmându-ne drumul, pe jos.
Oamenii mai în vârstă, colegi de asociație, râdeau de mine pentru că Limona asista la ședințe stând pe masă în fața mea.
-Ce-i bă, micule, ți-ai adus întăriri? Vrei să afle și gălbejita ta strategii de concurs?
Se apropia momentul primului zbor cu puii.
Limona avea să plece cu ceilalți colegi de generație, ceva mai mari ca ea, cu un autovehicol special amenajat, la prima ei cursă. Lansarea era de la Snagov.
-Ia-ți adio de la lămâia ta! Fă o poză cu ea că asta nu mai ajunge acasă!
Limona a venit între primii cincuizeci clasați dar nu era obosită, dar nici nu a ocupat un loc meritoriu. Același lucru s-a întâmplat la fiecare etapă până la Rădăuți. Atunci Limona s-a clasat în primii zece veniți, cucerind un nesperat loc patru, dovedind că este o „fondistă” tenace.
Peste două săptămâni urma etapa cea mai grea, zborul de la Varșovia până acasă. Porumbeii erau transportați cu avionul și lansarea avea loc chiar pe aeroport, întro pauză între zborulș avioanelor. Eu am participat cu cinci8sprezece porumbei. De acum porumbeii erau considerați adulți și antrenați. Limona se împerechease cu un băiat frumos, de culoare albastră. Și aveau pui de aproape trei săptămâni. Perechea ei a rămas acasă iar ea urma să plece la concurs. Seara am dus porumbeii la locul de îmbarcare. Peste inelele personale, ce atestau țara de origine, asociația, anul nașterii și numărul matricol, s-au aplicat niște ștraifuri de tablă subțire de cupru, pe care era imprimat un alt număr, de control. Când porumbelul ajungea acasă deesprindeam acea „plombă”, o rulam să poată intra întrun ceas speciala și, în mod automat, se înregistra pe bandă de hârtie, ziua, ora, minutul și secunda la care a fost marcată sosirea. Aveam emoții mari. Era prima competiție internațională la care participam, eu cu porumbeii mei.
Glumind, colegii i-au pus Limonei o ștampilă pe coadă „să nu se piardă, piciule și să nu greșească țara!”, apoi au introdus-o în cușca de transport.
Am aflat că după lansare, pe aeroportul din Varșovia, a fost o furtună mare. Limona cu ceilalți competitori trebuiau să treacă Munții Tatra și apoi Carp+ații.
Pericole nenumărate existau pe tot parcursul, linii de curent, de joasă și înaltă tensiune, curenți de aer, păsări de pradă, vânători și alți oameni.
Limona a sosit alături de numai zece dintre porumbeii mei, în total unsprezece dij cincisprezece. Pentru doi dintre cei care nu au ajuns am primit inelele prin poștă, din Ucraina.
La ședința ce a urmat am dus ceasurile de cronometraj la verificarea sigiliilor și la omologarea rezultatelor. Bănuiam că Limona a sosit prima dintre cei peste o mie de porumbei lansați. După însemnările noastre, neoficiale, Limona venise cu nouă ore înaintea celui deal doilea clasat.
S-a încheiat verificarea și omologarea rezultatelor.
Limona era prima! Nimeni nu înțelegea ce traseu a urmat. Stolul uriaș fusese ridicat de un curent ascendent și purtat spre Ucraina. După calcule, cu harta în față, măsurând cu curbimetrele s-a ajuns la concluzia unanimă că Limona, campioana, a urmat un traseu aproape ideal, traversând cele două lanțuri muntuoase numai prin trecători urmând apoi cursa numai la mică înălțime....
-Tati, mi-e somn! Mă culci?
-Hai la culcare!
-Te rog să-mi spui o poveste pe care să o faci acum, pe loc!
-Iar? Mi-ai mai cerut odată, demult, chestia asta dar atunci erai foarte mică.