În numele legii


În momentul prăbușirii, părintele Gabriel avusese o viziune. Se pare că dulăul turbat umbla într-adevăr slobod prin lume, în acel an poate mai nesățios ca în alții. Fatalitatea ori poate o logică ascunsă a lucrurilor – pe care Silvia, în scrupulozitatea ei matematică încercase s-o întrevadă în întâmplările vieții – făcuse ca în ceea ce o privea pe ea, direct sau indirect, răul să rodească tocmai acum. Ușoara vibrație inoculată cu ani în urmă avea să facă solida piatră să crape.
Să recapitulăm așadar faptele. O femeie o urăște pe alta și devine directoarea unui institut de proiectări la care cea de a doua e un modest slujbaș, victimă sigură în aparență. Apoi, între cei mari și tari apare un conflict de interese; din graba de a da lovitura de grație, fac o greșeală; provoacă o criză. Atunci victima se ridică de la pământ și le pune o piedică zdravănă. Fluviul își adunase apele; a urmat revărsarea și tot ceea ce era bolnav a fost despărțit de trunchiul sănătos. În consecință, se făcuse dreptate. Dar dreptatea înseamnă de multe ori suferință. Dacă n-ar fi existat ura Laurei, n-ar fi fost nici privatizarea. Și nici dreptatea ori suferința.
Suferința celor ieșiți în stradă a avut ca primordială cauză ura unei femei. Bătaia aripilor fluturelui a stârnit furtuna în Pacific. Și când ea a atins paroxismul, au reapărut pescuitorii în ape tulburi. De aceea spun că în anul de grație 99 a rodit floarea răului sădită cu mult timp în urmă. Dar n-a fost numai atât. Răul a răbufnit în toate direcțiile. După ce patru ani roata norocului se învârtise cu atâta îndărătnicie în partea opusă dușmanilor Silviei, se pare că în sfârșit și în mod neașteptat, totul urma să se schimbe. Când a fost în Anglia, viața ei s-a aflat într-un punct de maximum. În magazinul destinului o aștepta o perioadă de dureros regres. Dar cum totul în viață are un sens, acesta nu va fi decât puntea spre finalul Armaghedon. O revelație, o remodelare, o răscumpărare. Apoi bătălia finală pentru destinația finală.

Relațiile – oricum inamicale și tensionate – ale familiei Beller cu senatorul Marcoș aveau să se deterioreze abrupt. În cursul ultimei luni, domnul doctor atacase în presă deosebit de dur pe vecinul său și familia acestuia. În cazul ziarului Verbus, termenul „dur” se putea traduce de fapt prin grosolan, trivial, obscen. Firește, lăsa mult mai puțin ca prima dată să se întrevadă de cine era vorba; nu că experiența umilinței usturătoare de atunci îl făcuse mai prudent: el era imun la rușine. Dar probabil că cineva îi atrăsese atenția să schimbe armele. Așa cum evenimentele o dovediseră, cu Ariel Beller nu era de glumit și dr. Marcoș, în inconștiența lui putea prejudicia mult mai mult decât propria piele. Prin urmare bardul de la Snagov scria de data asta un soi de serial de ficțiune. Că personajul principal aducea ca înfățișare și evoluție cu Silvia Beller Aranda, lucrul ăsta nu-l pricepeau decât cei ce o cunoșteau îndeaproape. Dar astea erau simple mușcături de purice în comparație cu nesimțirea și lipsa de respect fățișă pe care o dovedea în realitate, în week-end-urile când erau nevoiți să-i suporte prezența. Bubuiturile bașilor ce se revărsau din boxele pavilionului de vânătoare le provocau dureri în piept; pe lac pluteau tot timpul norișori de benzină de la barca lui cu motor; apoi era și teroarea gloanțelor rătăcite. Mai nou, dl. doctor își luase un câine, un copoi de vânătoare care-l însoțea pretutindeni și căruia îi dădea drumul prin sat ca să se distreze văzând teroarea ce le-o inspira oamenilor. Într-o zi, Ariel avu o discuție în termeni destul de duri cu el: câinele îl tăvălise pe unul din copiii din sat; era chiar acel „gaucho” care îi amuzase cu costumația lui de carnaval pe proprietari în primul lor concediu aici.
Apoi se întâmplă acel ceva ce avea să declanșeze reacția în lanț de care vorbeam: o înlănțuire fatală de evenimente ce aveau să zdruncine din temelii existența Silviei, care părea că în ultimii ani își găsise echilibrul.
Fu iarăși vorba de moarte: moartea unei ființe dragi. În ultima sâmbătă a lui septembrie, Ionuț, băiețelul din vecini agresat de câinele doctorului Marcoș, se opri din fugă în fața lui Ariel, abia răsuflând; el era în grajd; tocmai îl mângâia pe Alaún.
- Dom’Ariel, țipă copilul, veniți repede, că doamnei Silvia i s-a făcut rău! L-au omorât pe Colț!
Alergând cât putu de repede, cu băiețelul pe urmele lui, o găsi pe Silvia pe aleea din față, cu câinele mort în brațe, în pragul unei înspăimântătoare crize de nervi. N-o văzuse niciodată cu chipul atât de palid și descompus, cu gura strâmbă; era desfigurată pur și simplu. Nici măcar în noaptea de la Belgrad nu fusese așa: ea făcea parte dintre aceia pe care suferința ființelor dragi îi afectează mult mai cumplit decât propria spaimă ori durere. Mai ales când asistă neputincioși la ea, fără s-o poată împiedica sau împărtăși.
Ceea ce află despre cum se petrecuseră lucrurile, află de la băiat, căci ei nu-i ieșeau din gâtlej decât hohote întretăiate și fraze incoerente. Băiatul fusese, ca și soția, martor la drama petrecută în puține minute. Silvia venise din sat unde fusese să cumpere ceva. Parcase mașina pe uliță, afară, căci intenționa să vină până acasă, să ia niște bani și să se întoarcă. Deschisese poarta și Colț îi ieșise în întâmpinare. De undeva din spate auzise ceva și întorsese capul: la câțiva metri, pe o alee ce venea din pădure, era parcat jeep-ul doctorului Marcoș. El era jos, în picioare; în clipa următoare Silvia văzuse copoiul cel maroniu venind spre ea în salturi mari și înghețase de spaimă; era destul de departe de mașină și n-avu timp nici să închidă poarta după ea. Nu putu nici să strige și crezu că dulăul va sări la ea, dar Colț îi apăru vitejește în față. De aici încolo, tragedia se consumă în câteva zeci de secunde. Silvia privi efectiv cum mica ei jăvruță e făcută praf de colții dulăului, de două ori mai mare ca el. Strigase, dar Ariel n-o putea auzi. Lui Ionuț îi fusese frică să intervină. Totul se petrecuse sub ochii lor îngroziți. Când dl. senator își chemă înapoi câinele, din Colț nu mai rămăsese decât o zdreanță însângerată.
Silvia se așezase jos și scâncea ca un copil. Atunci calmul lui Ariel dispăru într-o clipă. O furie răscolitoare îl făcu să o apuce de mână; o smuci spre mașină și spuse cu glasul întretăiat:
- Încotro s-au dus?
- Spre casă, răspunse ea printre lacrimi.
Se întâmplă uneori ca și cei mai cerebrali oameni să preia ștafeta mâniei. După cum știm, Ariel era o fire greu impresionabilă; nu dintr-o nepăsare nativă, ci fiindcă văzuse multe la viața lui și fusese mereu nevoit să-și stăpânească emoțiile. Dar reacția Silviei avu efectul unei scântei într-un rezervor de benzină. Se urcară în Tico-ul parcat în fața porții de intrare și el porni într-o cursă nebună, ridicând nori de praf.
Trebuie spus că pentru a ajunge la el acasă, dr. Marcoș era nevoit să o ia prin sat, apoi să iasă în șoseaua națională și de acolo, după ce mergea pe ea o porțiune, să o ia pe una din aleile pădurii-parc; Ariel însă o luase pe o scurtătură, un drum de țară ce tăia direct prin pădure, ocolind coada lacului. Îi ieșiră în față chiar aproape de vilă; Marcoș smuci volanul jeep-ului pentru a nu se tampona cu vecinii săi. Ariel frână atât de brusc, că Silvia se izbi cu capul de oglindă. Aproape înainte să se oprească, ea îl văzu deschizând portiera mașinii și sărind afară; coborî la rândul ei. Doctorul ieșise și el, ținând dulăul de lanț.
- Nemernicule, îl luă în primire Ariel înaintând spre ei, ce căutai în fața casei mele? Pentru ce ai dat drumul câinelui? Răspunde!
- Nu i-am dat drumul! Mi-a scăpat.
- Minți! Soția mea a văzut tot.
- Poate a visat azi-noapte! Închipuirile unei isterice!
Cum Ariel continua să înainteze spre el cu un rictus înfricoșător întipărit pe față, Marcoș se trase înapoi. Dulăul care stătea sluj se ridică pe toate labele și începu să latre. Stăpânul lui dădu un ordin scurt și lăsă din mână lanțul. Silvia se repezi înainte; câinele venea spre Ariel. Într-o fracțiune de secundă el scoase pistolul și ea, auzind detunătura, își duse mâna la ochi. Când îi deschise, câinele ateriză la picioarele d-lui Beller, împușcat în gât, mârâind agonic.
- Mi-ai omorât câinele, spuse Marcoș, uitându-se la Ariel ca și când nu i-ar fi venit să creadă. Astea-s maniere de pampas, presupun.
Până ca Silvia să apuce să zică ceva, ori să se bage între ei, ori să-l prindă pe Ariel de mână, pumnul lui țâșni înainte lovind cu zgomot sec și ea avu senzația că pentru o secundă se lipi realmente de capul namilei; abia apoi acesta căzu pe spate, grămadă, cu gura plină de sânge și scuipându-și măselele.
Scena se petrecuse sub ochii bodyguarzilor doctorului, chiar în fața vilei lui. Nici unul din ei însă nu îndrăznise să intervină.
- Dacă te mai legi vreodată, nemernicule, de mine, de soția mea, sau de țara în care m-am născut, să știi că următorul glonț e pentru tine, îl înștiință Ariel pe un ton asortat cu solemnitatea momentului.
Și aceste vorbe aveau să însemne pentru mulți sfârșitul liniștii.


Se întorseseră acasă într-o tăcere absolută. O singură dată Silvia vorbise și vorbele ce le rosti veneau din adâncul inimii:
- Bine i-ai făcut ! ... De-acum încolo au să ne lase în pace.
- N-au să ne lase, răspunse Ariel sumbru. Dacă ce s-a întâplat azi ajunge în presă, mă așteaptă vremuri grele, iar dacă scandalul se aude în Anglia, n-o să fie prea bine. Dar nu-mi pare rău. Nimeni și nimic pe lumea asta n-o să mă determine să mă comport ca un laș, mai ales când e vorba de tine.
Parcă mașina pe alee, înăuntrul curții, făcând să scârțâie pietrișul. Mâncară tot în tăcere, pe terasa din spate. Silvia abia se atinsese de ce era pe masă.
Apoi făcură dragoste. Nu pentru că momentul l-ar fi îndemnat pe Ariel la o după-amiază romantică. Dar știa cât de mare e puterea șocului și nevoia organismului de a avea o detentă în asemenea situații. Silvia se afla într-o astfel de stare și fără o descărcare imediată a cumplitei tensiuni acumulate ar fi rămas poate pentru toată viața cu o traumă psihică iremediabilă. Așa, momentul ar fi putut trece fără urmări.
Cât despre sumbrele previziuni ale lui Ariel, ele se materializară foarte curând. La nici trei zile de la întâmplare, știrea apăru în toate ziarele de scandal.
„Voinicul cu nume de detergent îl curăță pe senatorul Marcoș”.
„Bătut, amenințat și cu câinele-mpușcat”.
„Agresat în fața locuinței sale din Snagov, distinsul om politic, dr. Iulian Marcoș s-a ales cu o fractură facială și câțiva dinți rupți. Victima a fost spitalizată de urgență”.
„Străinii de la ACAB fac dreptate cu pumnul și cu pistolul”.
- Mie, dacă aș fi ziarist, mi-ar fi rușine să scriu așa ceva, spuse Silvia azvârlind ziarele pe biroul lui Ariel de la ei de acasă.
Dar acesta nu fu decât începutul. În zilele care urmară, în apartamentul lor din centru, ei doi, Christien Létrier și avocatul român al firmei încercară să stabilească un plan de apărare: doctorul Marcoș îl acționase pe Ariel în justiție.


În timp ce erau – ea și soțul ei – asaltați de presă în fața judecătoriei, Silvia îl văzu pe domnul senator, ieșind dintr-o mașină cu geamuri antiglonț, înconjurat din toate părțile de cele patru gorile ce-și arătau bicepșii prin tricourile negre.
Fusese „amenințat cu moartea”, nu-i așa, și ca orice om ce ține la viață, „îi era frică să umble neînsoțit” în fața d-lui Beller de la care nu se putea aștepta la dovezi de civilizație. O scârbă de neînvins o cuprinse în fața acestei mascarade regizate. Împrejurările îi aminteau de o alta, similară, petrecută cu zece ani în urmă: divorțul ei. Senatorul avea fața bandajată; și Paul avusese ochelari de soare ce-i ascundeau vânătăile făcute „pe comandă”. Pentru unul care pretindea că avusese o fractură facială, vorbea suspect de bine – asta dacă ne gândim la voce, nu la conținut.
Silvia asista pentru prima dată la un proces penal, și încă nu la unul obișnuit: ea era martor, iar soțul ei inculpat. Când președintele completului de judecată – un judecător tânăr, înalt, slab și brunet, îl numi „inculpat” pe Ariel, pe ea o podidiră lacrimile. Abia auzea cuvintele.
„ ... Ariel Beller Aranda ... născut pe 30 august 1954 ... în San Carlos de Bariloche, provincia Rio Negro – Argentina ... cetățean francez din 1985 ... rezident în România din 1992 ... domiciliat în ... General Manager la ...”
Auzea țăcănitul mașinii de scris electronice. Christien era lângă ea. Îi simți mâna, așezată prietenește și protector, pe umăr.
- O să fie totul bine, ai să vezi ...
- Domnule Beller, se auzi vocea judecătorului, înțelegeți suficient de bine româna pentru a răspunde în această limbă?
- Da, spuse Ariel.
- Semnați declarația.
Fără să știe de ce, ea avu impresia că percepe o oarecare simpatie în atitudinea și vorbele tânărului magistrat. Poate fiindcă citind conținând dosarului, înțelesese că Ariel nu se făcea vinovat, în fond, de nimic, sau poate că vâzând personajele în carne și oase înțelegea cât de mare era mizeria umană.
Conform codului penal românesc, Ariel „intra” la trei articole: 180, 205 și 193, cu alte cuvinte lovire, insultă și amenințare. În plus, senatorul se constituise și parte civilă: pretindea, ca daune morale și materiale nu mai puțin de un miliard de lei.
Fiind martoră în proces, Silvia fu nevoită să părăsească sala cât timp li se luau declarații celorlalți martori, cei ai „victimei”, cu alte cuvinte bodyguarzii doctorului care asistaseră la cele trei infracțiuni.
Silvia merse cu dl. Létrier afară; Ariel era asistat de un avocat român, specialist în drept penal. Se așezară pe una din băncile din curtea din spate a judecătoriei; aici erau feriți de ochi nedoriți și de urechi indiscrete.
- Nu te mai frământa, Silvia, spuse el încercând să o liniștească, există suficiente probe la dosar care atestă că agresiunea a fost nu numai provocată, ci provocată cu premeditare. În nici un caz soțul tău nu riscă pedeapsa cu închisoarea; cât despre pretențiile bănești ale idiotului ăla, chiar dacă va câștiga procesul, poți să fii sigură că instanța nu va acorda în nici un caz întreaga sumă.
- Nemernicul ăla pozează acum în victimă și erou, izbucni ea, ca și când ar fi vreo bravură în ce-a făcut. Iar justiția va fi de partea lui. Într-o societate bazată pe competiție distructivă, așa cum a spus Ariel, justiția nu mai e decât o reglare de conturi. Cel puțin asta e în cazul nostru.
„Probe la dosar că agresiunea a fost provocată”. Desigur, ea știa că există probe. Caricaturi puse în cutia poștală ori vârâte pe sub ușă; dăduse peste ele întâmplător în biroul lui Ariel ... articole din ziar în care se făceau referiri clare la ei ... dar nu atât de clare încât asumându-și-le să nu se expună unei ciopârțiri publice, unei scormoniri murdare prin trecutul lor ... Firește, nici unul nici altul nu se făcuseră vinovați de ceva rușinos ... dar ca să dovedești asta trebuia să te expui la ceva la fel de penibil ca un examen ginecologic public. Cu infailibilul său spirit de anticipație ce îl făcea un adversar atât de redutabil, Ariel intuise că aceasta era cursa pe care i-o întindeau Marcoș și cei ce-l manipulau din umbră; un soi de lovitură de rezervă, pe lângă cea scontată prin procesul propriu-zis. Hotărâse, împreună cu avocatul român și cu Silvia, să nu apeleze la probele respective ci doar la cele strict legate de ziua faptei. Infracțiunile fiind săvârșite, nu le rămânea decât să dovedească circumstanțele atenuante. Prețul plătit ar fi fost oricum mai mic așa.
Se ridicară. Era timpul să se întoarcă. Silvia fu chemată înăuntru; inima îi bătea așa de tare că abia putea vorbi. Își simțea sângele zvâcnind în urechi; auzea cu greutate.
- Veniți la pupitru, spuse președintele. Silvia Beller Aranda, născută în 1965, Development Manager la ACAB Industries, recapitulă el, e corect, da?
- Da.
- D-nă Beller, sunteți creștină ortodoxă?
- Da.
- Atunci puneți mâna dreaptă pe Biblie și repetați după mine: „Jur că voi spune adevărul și numai adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu”.
Silvia repetă ca un automat. În treacăt, se întrebă totuși ce căuta invocarea lui Dumnezeu în cacialmaua asta. Instinctiv se uită spre stânga, unde, în picioare, alături de avocatul său, Ariel aștepta. Privirile li se întâlniră și el îi zâmbi. Probabil că dacă un clarvăzător ar fi fost de față, ar fi văzut un intens efluviu de energie, ca o rază laser. O infinită declarație de dragoste fără cuvinte, dar alcătuită parcă din atomi materiali ...
- D-nă Beller, vă rog să vă uitați la mine, interveni președintele și ea se conformă; privi pupitrul din fața ei; cei trei ce reprezentau justiția, procurorul în stânga, cel ce i se adresa – judecătorul – în centru; grefiera, în dreapta. Soarta lui Ariel depindea de ei ... și poate de ce va spune ea acum.
- În ce relații sunteți cu partea vătămată?
- Sunt soția lui.
- Am întrebat cu partea vătămată, d-nă Beller, nu cu inculaptul.
Un mic cor de râsete se ridică din sală. Recunoscând poate, că în emoția ei, Silvia stabilise adevăratele părți în proces.
- Nu sunt în nici un fel de relații, d-le președinte, răspunse cea întrebată, amintindu-și ce discutase cu Ariel: să evite vreo alunecare a discuției spre pericolul de care au vorbit înainte.
- Vă rog să-mi relatați versiunea dvs. cu privire la faptele ce au precedat infracțiunea.
- La care infracțiune vă referiți?
- La cea de lovire.
Silvia povesti ce se întâmplase, începând cu momentul în care auzise dulăul venind în spatele ei și terminând cu cel în care Ariel îl împușcase. Totul mergea îngrozitor de încet; fiecare frază pe care o spunea, era reformulată de președinte și dictată grefierei. O transpirație rece începuse să-i curgă prin toți porii. Era o atmosferă înăbușitoare.
- D-nă Beller, ați afirmat că animalului i s-a dat drumul cu intenție. Totuși mi-ați spus că erați cu spatele când l-ați auzit venind.
- Da.
- Nu vi se pare o contradicție?
- Nicidecum. Dl. Marcoș își putea chema înapoi câinele oricând. Ceea ce a și făcut, dar după ce tragedia se consumase. În tot acest timp a stat și a privit.
- Credeți că soțul dvs. a împușcat câinele d-lui senator sub impulsul emoției provocate de moartea propriului cățel?
Silvia intui că aceeași întrebare i-o pusese și lui Ariel. Se uită spre el instinctiv.
- Vă rog să vă uitați la mine, d-nă Beller.
- Nu pot ghici ce-a fost în mintea altcuiva, d-le președinte. Pot doar să spun despre câine că venea spre soțul meu. Cred că a fost vorba despre o legitimă apărare.
- Ce legitimă apărare, d-le, sări Marcoș ca ars de acolo de unde stătea, eu am fost în legitimă apărare. Dumnealui venea spre mine să mă bată, ce-ați fi vrut să fac? De-aia am dat drumul câinelui.
- D-le senator, vă rog să vă stăpâniți și să nu vorbiți neîntrebat, i se adresă aspru președintele. Apoi se întoarse spre dreapta:
- D-le procuror, aveți întrebări pentru martoră?
Cel ce stătea în dreapta judecătorului se pregăti să pună întrebările. Când i se adresă, glasul era neutru și fără inflexiuni.
- Ați afirmat că dl. Beller l-a lovit pe dl. senator după ce dânsul a făcut o referire necuviincioasă la dvs. S-a mai întâmplat lucrul ăsta și în trecut, cu alte ocazii?
Ea îl privi lung. Era un individ scund – așa așezat cum era, capul lui abia depășea pupitrul. Avea ochi negri și mici, răuvoitori și un rictus al feței ce-ți dădea impresia că zâmbește tot timpul. I se păru, fără să fie sigură, că se uitase un moment spre dreapta, unde dr. Marcoș și avocatul său urmăreau procesul și toate simțurile ei intrară în alertă ... Cine îl pusese oare să conducă lucrurile pe făgașul ăsta? Era terenul minat pe care îi spusese Ariel că dacă intrau, erau pierduți. Își adună toată energia și se concentră să găsească un răspuns.
- Soțul meu l-a lovit după ce a făcut o referire necuviincioasă nu la mine, ci la țara lui de origine. În legătură cu asta, într-adevăr, dl. Marcoș a mai făcut referiri și în trecut.
Se pare că ăsta era singurul lucru care putea fi dovedit fără echivoc. Prin ceea ce spusese, Silvia nu numai că parase lovitura sub centură, dar și contraatacase eficient. Procesul lua o turnură la care Marcoș și ai săi nu se așteptaseră.
Câtă dreptate avusese Ariel! A fi pilot de război, sociolog și manager de investiții presupuneau o trăsătură comună: să înțelegi cu o clipă mai devreme ce se petrece în mintea celuilalt. Nici de data asta nu dăduse greș: dacă acuzarea reușea să dovedească că emoția și tulburarea lui în momentul lovirii erau alimentate de niște simple presupuneri, un soi de supărare de văcar pe sat, atunci ceea ce apărarea voia să folosească drept circumstanță atenuantă ar fi devenit într-adevăr, mai degrabă o circumstanță agravantă.
- Mai aveți întrebări, d-le procuror?
- Nu, spuse acesta, privind-o pe sub sprâncene pe martoră.
- Foarte bine, să trecem atunci mai departe. Domnule avocat, aveți să-i puneți întrebări d-nei Beller? se adresă judecătorul avocatului lui Ariel.
- Deocamdată nu.
- Dvs.? se întoarse el către avocatul d-lui Marcoș.
- Da.
- Vă rog.
- Ați afirmat că soțul dvs. l-a lovit pe dl. senator abia după ce acesta a proferat niște insulte. Atunci pentru ce ați pornit în acea cursă nebunească pentru a-l întâmpina?
Silvia se întoarse să-i răspundă, dar judecătorul interveni:
- Vă uitați la mine, d-nă. Răspundeți doar dacă eu încuviințez. Puteți răspunde.
- Da. Soțul meu a vrut să-i ceară o explicație.
- Nu i-o putea cere altădată?
- Pentru o asemenea faptă, explicația se cere pe loc.
- D-nă Beller, schimbă individul la 180 de grade subiectul, numele dvs. de fată era Silvia Linoiu, corect?
- Da, răspunse ea surprinsă.
- Este adevărat că în 1992 ați fost reținută de poliție pentru tulburarea liniștii publice?
Ea simți că i se taie picioarele. Sângele îi urcă în obraji; se sprijini de pupitru.
- Nu consider necesar să răspundeți, i se adresă președintele. Nu înțeleg unde vrea să ajungă domnul avocat. Nu d-na Beller este inculpata.
- D-le președinte, vorbi avocatul lui Marcoș, veți vedea imediat. Clientul meu a fost acuzat că a făcut niște referiri la d-na Beller ... vreau să demonstrez că acele referiri n-au fost chiar întâmplătoare și nejustificate.
Iată că ceva ce se întâmplase cu șapte ani în urmă venea să o lovească acum, exact la momentul oportun. Probabil că exista în toate o supremă ironie: sunt oameni care se porcăiesc, provoacă scandaluri unul după altul și totuși referințele lor sunt albe ca neaua. În ceea ce o privea pe ea, exista un act oficial: o vină dovedită. Obrazul ei rămânea pătat pentru totdeauna.
- Este adevărat, așadar, continuă avocatul simțindu-i tulburarea și trăgând cu ochiul spre Ariel, că ați agresat o femeie, după cum e arătat în declarația unei martore la scenă? E adevărat așa cum rezultă din propria dvs. declarație, că a fost vorba tot de impresia că ați fost insultată? Iată așadar, încheie el triumfător, că cel puțin sub un aspect, cei doi soți se potrivesc de minune. Amândoi dau cu pumnul când li se pare că au fost insultați. Iată așadar că d-na Beller nu întâmplător a fost numită de clientul meu așa cum a fost.
„Isterică” gândi Silvia și podul palmelor i se umezi. Ochii i se împăienjeneau. Voi să se ducă la locul ei și să se așeze. Înainte însă să apuce să schițeze vreun gest, auzi limpede și perfect controlat, glasul lui Ariel.
- Domnule președinte, pot să-i pun și eu o întrebare „victimei” în legătură cu acest aspect?
- Poftiți. Scurt și la obiect.
- Întocmai. Ceea ce a încercat să demonstreze domnul avocat are sens ca justificare pentru dl. Marcoș doar dacă dânsul cunoștea aceste lucruri la momentul când a spus ce a spus. Nu?
- Continuați, vă rog.
- Întrebarea mea este: d-le Marcoș, ați știut acele lucruri despre soția mea la acel moment?
- Bine-nțeles, domnule c-am știut, lătră dl. senator fără să miroasă capcana.
- De unde ați știut?
- M-am interesat la Poliție. Datele astea nu sunt secrete.
- Ei bine, onorată instanță, spuse Ariel întorcându-se către cei ce-l judecau, iată că dl. Marcoș a reușit – aducând în discuție acest subiect să dovedească un singur fapt: acela că familia mea a fost obiect de studiu pentru dumnealui. Cu alte cuvinte, să-și dovedească premeditarea și reaua-credință. D-le președinte, quod erat demonstrandum . Nu mai am alte întrebări.
Ridicându-și privirea, Silvia putea vedea efectul acestui „Exocet” al lui Ariel. Domnul judecător schiță un zâmbet dar și-l reprimă repede.
- Vă mulțumesc, d-le Beller. Asta e tot deocamdată, îi spuse Silviei și ea se îndreptă spre locul ei din sală.
Avocatul lui Ariel îl chemă la bară pe dr. Marcoș și îi puse câteva întrebări privind modul în care în trecut se legase de Ariel. Se putea observa că individul era din ce în ce mai nervos.
- Le-am dejucat planurile, șopti Christien Létrier. I-am pus în fața unei situații inedite. O să facă sigur o greșeală.
Silvia îl privi pe Marcoș. Era agitat și răspundea în stilul caracteristic, cu o mojicie abia stăpânită. Sau era și ăsta un plan prestabilit? Să-l facă pe Ariel să aibă din nou o ieșire, să-l provoace să se repeadă cu pumnii asupra lui? Cert e că idioțeniile pe care le spunea îl afundau tot mai rău.
- E adevărat că ați numit țara de baștină a d-lui Beller „iubitoare de fasciști”?
- Și ce dom’le, nu a fost așa? E cunoscut din istorie.
- Nu faptul istoric îl discutăm aici, ci intenția dvs. de a-l răni personal pe inculpat. Recunoașteți că ați spus despre compatrioții dânsului că „au sărit la bătaie fără să știe să se bată”?
- Ei și? izbucni dl. senator, toată lumea știe că au luat bătaie ca niște târfe!
Președintele pomeni ceva despre păstrarea bunei cuviințe ... Marcoș îi aruncă o privire lui Ariel.
Pe fața d-lui Beller nu se clintise nici un mușchi, dar abia își putea stăpâni un zâmbet de satisfacție: prin tot ce spunea, doctorul nu făcea nici de data asta decât să pledeze împotriva lui însuși. Poate că asta nu mai avea importanță, poate că zarurile erau oricum aruncate ... dar ...
La un moment dat, Silvia surprinse un triplu schimb de priviri: procurorul, avocatul lui Marcoș și doctorul însuși care întorsese capul. Îl văzu pe dl. senator plecând de la pupitru și revenind „în bancă” asemeni unui elev prost care a zbârcit-o la tablă. Avu un schimb de cuvinte șoptit cu avocatul ; acesta se ridică în picioare și propuse suspendarea ședinței.
- Clientul meu se simte rău; așa cum rezultă și din certificatul medical, nu are voie să se afle sub stres un timp atât de îndelungat.
- Idiotul ăsta e pur și simplu o marionetă trasă de sfori, nu se putu abține Christien să comenteze cu glas scăzut.
Avocatul lui Ariel fu de acord și Silvia îl auzi spunând ceva despre „instrumentarea probei cu înscrisuri”.
- Se referă la ziarul „Verbus”, o lămuri dl. Létrier, traducându-i sintagma.
Ședința luă sfârșit și ei se ridicară. Episodul numărul doi al telenovelei urma peste două săptămâni.
La timpul stabilit, iată-i din nou în aceeași formație, în aceeași sală ce acum nu mai era înăbușitoare – căci afară timpul se schimbase: era frig și ploua. De data asta în sală fu permis accesul presei – dar fără camere și aparate de fotografiat, doar cu pixul și carnetul de note. Silvia fu apucată de un acces brusc și chinuitor de vomă și când reveni în sală îl văzu pe Marcoș din nou la pupitru, răspunzând cu aceeași mulțumire de sine și aroganță.
„E un război al nervilor. E clar că vor să-l provoace pe Ariel. Ei n-au ce pierde. Nu Marcoș e inculpatul, în schimb Ari poate comite un act nesăbuit. Așa ar vrea ei”.
I se puse în față celebrul articol în care dl. senator îl făcea cu ou și cu oțet pe Ariel.
- Mi-am cerut scuze în numărul următor.
- Da. Un paragraf de două rânduri pe ultima pagină. Iar articolul denigrator cu litere de o șchioapă pe prima.
În ciuda urâțeniei morale de nedescris a tabloului, pe ansamblu avură loc și câteva scene electrizante, punctate de râsete și aplauze. Una fu legată de nevinovăția lui Ariel. Dacă primele două, insulta și lovirea erau evidente și fuseseră recunoscute de inculpat, nu la fel de întâmplă și cu a treia: amenințarea cu moartea.
- Din declarațiile tuturor martorilor rezultă același lucru.
- Nu. Citiți cu atenție declarația unuia dintre martorii acuzării: e singurul care a reținut exact ce am spus.
- ... Ați spus că dacă dl. senator se va mai lega pe viitor de familia dvs. va primi un glonț din partea dvs.. Nu e cât se poate de clar?
- Nu e decât o interpretare. Cea care i-a convenit d-lui senator. Eu n-am precizat că glonțul respectiv va fi în cap sau în inimă.
Cei din sală taxară replica cu hohote spontane. Marcoș se pregăti să sară ca un cățel, dar își primi porția:
- Îl pot asigura pe dl. senator că viața îi e în afară de orice pericol din partea mea. Dacă însă va mai continua ca și până acum, îi promit că va primi glonțul respectiv într-un loc unde pe noi bărbații ne doare foarte tare ... spuse el privindu-l fix pe dl. doctor care tropăia pe loc ca un cal, în timp ce „spectatorii”, savurând ceea ce părea o glumă, începură să-l aplaude.
Era într-adevăr, destul de greu de dovedit că cineva care avusese pistolul în mână într-un moment când era în culmea furiei – dacă ar fi avut intenții ucigașe, le-ar fi lăsat pe altădată mai degrabă decât să le pună în practică pe loc. Pricepea oare dobitocul ce ședea cu falca mai bandajată decât era cazul, împins și chemat înapoi ca un cățel de avocatul său – că pumnul acela îi salvase viața? Că Ariel preferase să-l lovească ieri decât să-l omoare mâine?
Oricum, fapta în sine, „amenințarea” rămânea, desigur: încadrarea juridică era aceeași, deși cu un conținut mai puțin grav. Chiar dacă nu cu moartea, amenințarea rămânea totuși amenințare. Dacă ar fi avut simțul umorului, stimabilul senator, care cheltuise zdravăn în ultimul timp cu paza și protecția domniei sale – și încă pentru ceva ce nu exista decât în mintea lui – ar fi menționat și asta în nota de plată pe care intenționa să i-o ofere „agresorului” spre decontare. Dar el nu avea nici simțul umorului, nici al ridicolulul sau al penibilului.
Administrarea probelor se terminase. Dezbaterile, de asemenea. Avocatul lui Marcoș enumeră articolele și pronunță suma. Apărătorul lui Ariel invocă articolul 73 . Ceea ce era de dovedit se dovedise: făptașul fusese de multă vreme hărțuit și provocat. Dacă sistemul de judecată ar fi fost cel american, mult mai de bun simț și mai în spiritul legii decât în litera ei strictă, și dacă ziariștii din sală ar fi fost jurați, Ariel ar fi fost cu siguranță achitat. Dar procesul se desfășura după codul de procedură românesc și conform acestuia președintele dăduse ultimul cuvânt inculpatului. Cele spuse de acesta aveau să răsune multă vreme în urechile și în amintirea celor ce ascultau.
„Am recunoscut că am acționat violent pentru a-mi apăra valorile la care țin cel mai mult ... Într-o situație normală, lucrul ăsta trebuia tranșat așa cum a încercat dl. senator s-o facă: pe calea legii. Numai că pe mine legea nu mă apără ca pe dânsul ... La dvs. în țară, legea nu e aceeași pentru toți din păcate: pe dl. senator îl apără infailibilul scut al imunității parlamentare, iar pentru ridicarea acesteia este după cum știți necesar un demers de cele mai multe ori imposibil – practic de făcut. Domnul senator s-a simțit lezat pentru că am folosit pumnul în locul legii. În viziunea dânsului, a fost o chestiune de onoare. În țara de unde vin și în altele din America de Sud, asemenea chestiuni se tranșau până nu de mult ca de la bărbat la bărbat, cu arma în mână. Cu alte cuvinte, onoarea se spăla în sânge, un obicei barbar dar cinstit, căci luptătorii aveau șanse egale. Văd că aici există obiceiul ca onoarea să se spele cu bani. Dl. senator își evaluează onoarea la un miliard de lei. Foarte bine ... D-le președinte, onorată instanță ... o să-i plătesc d-lui senator atât cât îmi cere. Dar cred că s-a dovedit că plătesc ceva ce nu există ...”
După pauză urmă cel mai important episod al procesului și ultimul: pronunțarea hotărârii. Punctul culminant și deznodământul. Când se ridicară cu toții în picioare și președintele luă cuvântul, inima Silviei încetă o clipă să mai bată. Tot sângele i se oprise în gât și simțea că se sufocă. Vocea celui ce vorbea era stăpânită de o ușor perceptibilă încordare, ca și cum ce ar fi spus ar fi contrazis propriile lui convingeri. Înainte de a se pronunța cuvintele, ea știu.
Ariel fusese găsit vinovat de toate învinuirile ce i se aduceau – doar că în loc de amenințarea cu moartea era vorba de cea cu vătămarea corporală. Circumstanțele atenuante dovedite de apărare fuseseră admise. „În numele legii”, dl. Beller era condamnat la plata unei amenzi de 15 milioane de lei și a cheltuielilor de judecată precum și a daunelor morale și materiale către senatorul Marcoș totalizând ridicola (față de pretențiile acestuia) sumă de 10 milioane. Onoarea d-lui doctor făcuse până la urmă cam cât roțile jeep-ului său.
Deși în primul minut după pronunțarea sentinței dumnealui declarase sus și tare că va face recurs, ulterior, sfătuit probabil de colegii săi de partid, ori poate atins de cuvintele lui Ariel cu privire la noțiunea de bărbăție, avea să renunțe „cavalerește” la orice pretenții materiale, anunțându-se mulțumit că „se făcuse dreptate”. Probabil că cei din umbră, mai deștepți decât el înțelegeau că imaginea lui de macho avusese și ar fi avut mult mai mult de suferit și odată cu ea, și obrazul lor politic.
Comedia se terminase. Silvia sfârșise prin a înțelege că Ariel tocmai fusese condamnat într-un proces penal. Nu-și dădea seama pe moment de toate implicațiile acestui fapt, dar intuia că vor fi.
- D-le Beller, i se adresă pentru ultima dată președintele. Aș vrea să vă pun, dacă îmi permiteți, o întrebare personală: este adevărat că ați participat, ca ofițer al armatei argentiniene la conflictul din 1982 din Atlanticul de Sud?
O tăcere uimită se lăsase în sală. Ariel îl cântări pe interlocutorul său cu privirea, apoi răspunse rece:
- Este adevărat.
- Așadar vorbele doctorului Marcoș aveau un dublu motiv să vă rănească personal. Vă mulțumesc, d-le Beller, pentru răspuns.
Cu asta ședința se declară închisă. Judecătorul îi ajunse din urmă pe Ariel și pe Silvia, pe culoar.
- Domnule, cred că nu mai e nevoie să spun că sunteți câștigătorul moral al procesului, i se adresă el. Vreau să vă spun însă că sunt impresionat de modul cum v-ați apărat cauza ...
- Vă mulțumesc, spuse Ariel cu răceală.
- Să știți că am citit multe despre dvs. pe Internet, insistă dl. președinte. Vă admir din tot sufletul, d-le Beller. Sunteți un adevărat erou.
Ariel îi adresă un surâs înghețat.
- Justiția dvs. m-a declarat infractor de drept comun. Nu pot fi și una și alta.
- Puteți face recurs în termen de zece zile.
- Domnule, răspunse Ariel, aflați că eu nu cred în justiția făcută de oameni. Singurele în care cred sunt justiția divină și cea pe care ți-o faci cu mâna ta. Bănuiesc că în împrejurările date, sunteți de acord cu mine. Și rostind aceste cuvinte, o luă pe scări, întorcându-i spatele.
- Ce-a vrut să spună, de ce e atât de supărat? o interpelă tânărul magistrat pe Silvia care rămăsese puțin în urmă.
- Că nu poți fi prieten și cu Dumnezeu și cu diavolul, răspunse ea.
Câteva zile mai târziu Ariel era destituit din funcția de General Manager la IREEN-ACAB; i se interzicea de asemenea orice funcție publică la ACAB Industries pe un număr oarecare de ani.