Legături de sânge


Se pare că domnul senator Tănase pășise cu stângul în mileniul trei și dacă pe parcurs lucrurile luară o neașteptată turnură, fericită, el puse asta, ca întotdeauna pe seama calităților sale incontestabile.
Da, începutul anului fu nefast. Vântul cel rău porni să bată chiar în locul în care se simțea cel mai în elementul său: în Parlament. Vajnicul tribun se trezi combătut cu vehemență de cum deschidea gura; fiecare cuvânt îi era răstălmăcit. Mai nou, comisia ce discuta o lege propusă de domnia sa (în fapt o lovitură îndrăzneață ce ar fi făcut anumite afaceri să prospere) i se întoarse brusc împotrivă, fără nici un motiv aparent. Faptul că președintele comisiei era partener de afaceri și bun prieten cu Iosif Marcu, patronul de la Marcon Construct Brașov și finanțatorul campaniei electorale a unui partid de opoziție nu părea să-i spună nimic senatorului Tănase, după cum habar n-avea că acesta era tatăl Adei Telinschi ori că respectiva persoană avea vreo legătură cu familia lui. Laura tăcuse mâlc în ceea ce privea nu prea plăcuta lor întrevedere, preferând să aștepte momentul propice răzbunării. Moment care se consumase prin „expulzarea” fostului soț al Adei de la Muzeu.
Dar să ne întoarcem la domnul Răzvan Tănase. Se părea că undeva, în umbră, mai exista și un alt trăgător ascuns care, precum la jocurile video te umple de sânge și îți mănâncă din „vieți”, fără ca tu să ai măcar idee unde se află. Pe la începutul anului d-nului senator îi dispărură misterios din câteva conturi bancare niște sume oarecare. Totul catalogat în regulă, ca și când cineva s-ar fi folosit de cardul lui electronic.
Cum era și firesc, bănuielile căzură mai întâi asupra scumpei lui jumătăți. O discuție nu tocmai amiabilă avu loc între cei doi soți, mai ales că dl. senator găsise în garderoba acesteia câteva piese de colecție nou-nouțe pe care nu-și amintea să le fi văzut anterior. Faptul că d-na Tănase se jura că habar n-avea cine i le trimisese prin poștă nu avu deloc darul să însenineze relațiile conjugale, iar el se liniști doar în aparență. Până însă să se convingă fără tăgadă de unde proveneau și să apuce să cerceteze în amănunțime, aceste hemoragii financiare încetară la fel de brusc precum apăruseră. În schimb, vântul începu să bată din cu totul altă direcție. De câtăva vreme, soția lui primea telefoane și scrisori în care i se povesteau cu lux de amănunte infidelitățile d-lui Tănase. Deoarece voia cu orice preț să-și păstreze reputația de „doamnă de fier”, Laura hotărî să tranșeze afacerea cu propriile mâini. Cum însă în materie de bătaie nu prea avea alte talente în afara de tupeul de a da prima, se alese destul de repede din partea presupusei rivale – o secretară mai tânără cu vreo zece ani decât ea – cu o coafură la stilul smuls și un machiaj roz-vânăt sub un ochi. Cu următoarea „amantă”, o ziaristă de vreo 45 de ani, dar care prin ținută și siluetă o concura cu succes, avu ceva mai mult noroc: reuși să-i sfâșie minijupul înainte de a primi direct la nară corespunzătoarea cantitate de spray paralizant.
Văzând că afacerea îi scapă de sub control, Laura recurse atunci la „cavaleria” grea. Își chemă gorilele și vru să le trimită pe teren. Dar spre marea ei furie, acestea se comportară neașteptat:
- Nu, fusese răspunsul.
- Nu? Cum adică?
- Ne pare rău, dar pe doamna X și pe domnișoara Y le protejează niște persoane foarte importante. Nu putem acționa decât cu ordinul expres al d-lui senator.
Vânătă de furie, Doamna de Fier își vărsă atunci veninul asupra soțului ei, ocărându-l în fel și chip și – dacă e să dăm crezare zvonurilor – folosindu-și unghiile din plin. În tot cazul, Răzvan Tănase simțise o nevoie cruntă de a-i administra neveste-sii un toc de bătaie zdravăn. În ziua aceea el avu o revelație, ca și când atunci, după atâția ani ar fi văzut-o pentru prima dată cu adevărat. Se îngrășase și începuse să semene cu defuncta ei mamă. Da, era urâtă, mai urâtă chiar ca Silvia Linoiu, cea de care râsese toată viața.
„Aia cel puțin are clasă. Trebuie să recunosc, dacă vreau măcar acum în ceasul al doisprezecelea să fiu sincer”.
Cândva, în prima lor tinerețe, Laura îl atrăsese prin răutatea ei rece, rafinată și statornică. Apoi răutatea i se maturizase odată cu ea, își pierduse savoarea, devenise trivială, vulgară, comună.
Din acea zi în mintea lui Răzvan, până atunci fidelă jugului matrimonial, încolțise un gând: poate că era într-adevăr, timpul să-și caute o amantă. Era un experiment nou, inedit și excitant. Era tânăr, abia împlinise 35 de ani și viața îi dăruise până atunci tot ce-și dorise. De ce n-ar experimenta și asta? Firește, căutase s-o împace cu vorbe meșteșugite pe dezlănțuita de nevastă-sa. Era prețul liniștii conjugate. Dar, de ceva vreme își gusta adevărata fericire în brațele iubitei sale, o franțuzoaică. Fiecare clipă petrecută avea gustul aventurii, iar faptul că exotica frumusețe era și o pertinentă femeie de afaceri îl făcea să se considere extrem de norocos. Devenise consiliera lui. Recent îl convinsese să riște o lovitură îndrăzneață care avea să aducă în timp venituri colosale. Senatorul Tănase constată că în fond, îi plăcea riscul. Nu fusese oare viața, întotdeauna de partea lui? Ce mai conta că făcuse un împrumut fraudulos – nu primul de altfel – la o bancă unde avea amici de încredere?
În acea stare de orbire în care îl aruncaseră demonul orgoliului și credința propriei invulnerabilități ajunsese să nu mai țină cont de nici un avertisment. Lucrurile puteau merge, în exterior cât se poate de rău; el era total absorbit de satisfacțiile intime.
Pe la începutul primăverii, la o vânătoare de rațe prin bălțile dimprejurul Bucureștiului, un vechi prieten ținu să-l prevină.
- Ceva e la mijloc, băiete, ceva necurat. Cineva te lucrează. Ai grijă.
Îi povesti ceea ce auzise de la niște foști parteneri de afaceri ai lui Răzvan, acum deveniți suspicioși împotriva lui.
- Se scurg informații.
Un foc de armă întrerupse discuția, apoi domnul senator își încărcă din nou pușca.
- Drace! Iar am scăpat-o, spuse. Rața pe care o ochise părea că își bate joc de nepriceperea lui. Ratase patru încărcături până atunci.
Se întoarse spre bătrânul său amic și îl bătu pe umăr.
- Nu pot face nimic împotriva mea. Sunt prea puternic.
„Nu s-a născut încă omul care să mă doboare. Apoi e imposibil să fi aflat. Bătrânul se înșeală. N-am spus nimic, în afara celor care sunt băgați în afacere până-n gât și care n-ar avea tupeul să „sufle”, gândi. Nu-și aminti că trimisese cândva un anumit e-mail pe o anumită adresă la o anumită dată. Și chiar dacă și-ar fi amintit, tot n-ar fi făcut vreo legătură. Nici Paul Colceru nu făcuse. Se părea că nici unul dintre ei n-auziseră de pirateria informatică. Totul era ca cineva să-ți cunoască adresa de mail.
Rața care îl păcălise de patru ori se întoarse și ateriză pe lac. Al cincilea foc fu cu noroc: o nimeri în sfârșit.
- Ei vezi? zise el sfidător. Eu am totdeauna ultimul cuvânt. Prietenul lui clătină din cap a neîncredere. El rânji prostește.
Câteva ore mai târziu gemea satisfăcut în brațele amantei sale. După ce el plecă, ea făcu un duș, apoi se îmbrăcă și ieși. Trebuia să dea un telefon. Din prudență folosea un telefon public, unul internațional. Introduse cartela și formă numărul.
- A mușcat momeala, spuse și ochii ei verzi sclipiră îndată ce auzi glasul de la capătul celălalt. Obrajii i se îmbujorară.
- Oare nu ți-am cerut prea mult, Isabelle? întrebă acea voce, o voce de bărbat.
Ea oftă.
- Știi bine că m-am oferit voluntar pentru misiunea asta. Știi bine că pentru tine aș face orice ... așa cum aș fi făcut-o pentru Monique, adăugă ea repede. Așa cum e de datoria mea s-o fac pentru cel ce a fost soțul surorii mele.
„Pe cine încerc să mint?”
- În afară de asta, adăugă chicotind, dl. senator nu e întru totul lipsit de farmec ... în momentele intime. Păcat că e doar un exemplar tipic de escroc. N-are nici măcar noblețea mafioților. Un ordinar.
Redeveni serioasă.
- Lanzamos , căpitane? Îl putem face zob dintr-o singură lovitură.
Bărbatul de la capătul firului nu răspunse imediat.
- Nu, hotărî el. Am luat doar ținta și am testat un pic armamentul. Deocamdată aștept. Iar tu te poți retrage. Rolul tău s-a terminat. Ea aproape că nu auzi ultimele cuvinte.
- Aștepți? Ce anume?
- Habar n-am, Isabelle. Cred că aștept ... un semn.
- De la EA? întrebă gâtuit.
- Da. Aștept să-și aleagă partea. În definitiv fiecare trebuie să-și urce propriul munte. Până la capăt.


Când Silvia primi vestea cea mare, în primul moment nu se putu bucura. Îi trebui un timp să-și pună gândurile rele în cui, să treacă peste această neașteptată barieră psihologică. Prima persoană care împărtăși cu ea bucuria fu Ada.
- Flerul meu e infailibil, să știi! spusese aceasta ținând-o încă în brațe pe fericita mămică. Tu nu ai toane decât când ești însărcinată. Te cunosc de acum.
Și pomeni ceva despre cearta lor recentă cu Casian ca și despre o întâmplare din trecut când între ele două relațiile fuseseră reci din pricina lui Edi. Amintindu-și evenimentele ce urmaseră atunci, Silvia se posomorî.
- Știi, spuse, mi-am dorit copilul ăsta ca o nebună. Și acum mi-e atât de frică, Ada! Mi-e atât de frică ca totul să nu se repete !
Ada o mângâie și zise ferm :
- Ai să-ți duci „misiunea” la bun sfârșit. Atâta timp cât sunt eu în viață, voi veghea asupra ta. Când îi scrii lui Ariel?
- M-am hotărât să nu-i scriu, Ada.
- Poftim? Cum adică?
- E bine, răspunse Silvia roșind, ia-o ca pe o superstiție. Poate că dacă nu i-aș fi spus nimic atunci ... Și apoi mai e și altceva. Poate că am și eu mândria mea de femeie. Dacă va vrea să se întoarcă la mine, nu vreau s-o facă doar pentru copilul pe care-l port în pântece.
- Silvia, zise încet prietena ei, nu repeta greșeala mea. Nu-i lua lui Ariel dreptul de a ști că e tată. E rândul meu acum să te opresc să repeți o greșeală a trecutului.
- ... În fine, veni răspunsul, după un moment de ezitare, o să-i spun să zicem, când voi fi prin luna a șaptea. Atunci cred că nu se mai poate întâmpla nimic. Nimic rău, adică. Contrariată de o asemenea judecată, Ada își scutură părul.
Iar Silvia rămase pe gânduri. Copilul ei! De câte ori în visele ei nu-l văzuse aievea, jucându-se, crescând, trecând prin etapele vieții, în timp ce ea și Ariel îl vor veghea cu afectuoasă grijă ca doi îngeri păzitori. Se imaginase îmbătrânind frumos alături de soțul și fiul ei (nu se gândea că ar mai putea avea o fiică de când avusese acea revelație înspăimântătoare a primului ei copil). Imaginea lui Ariel o umplu de lumină, o lumină lăuntrică, intensă și blândă. Era amprenta solară a iubirii lor, niciodată în pericol să se stingă cu totul. Căci mai avea, atât de vie în inima ei, speranța unei oricât de îndepărtate reconcilieri. Atâta timp cât doi oameni trăiesc, vânturile îi pot aduna din nou de pe mările destinului. Nu se întâmplase la fel cu Ada și cu Edi? De câteva săptămâni se mutaseră împreună și cine îi vedea ar fi zis că sunt proaspeți însurăței, iar nu soți divorțați cum erau – încă – din punctul de vedere al buletinului.
- Și ia ziceți, oameni buni, îi tachinase într-o zi Silvia, însoțindu-i la o plimbare, pe când fericitul eveniment? Nu de alta, dar să pun banii deoparte.
Ada îi dăduse drumul brațului lui Edi și îl privise amuzată și tandră.
- Ei, deocamdată nu m-a cerut. De altfel, Edi e acum în perioada de probă (râse). Trebuie să facă dovada că merită să-l reangajez definitiv.
Și Silvia fusese și ea fericită, ca și când ar fi fost o parte a cuplului. De la o vreme, începu să se gândească tot mai insistent la un lucru. O idee ce prindea în mintea ei, tot mai mult contur. Va avea un copil, dar ea își cunoștea ambii părinți? Ideea originii ei, a tatălui pierdut îi revenise după ce, în acea zi urâtă când se certase cu Sir William, pierduse orice speranță de a mai afla adevărul. Ultima mazilire a lui Jigodel însă o făcuse să ia în considerare o posibilă pistă nouă. Dosarul de securitate al mamei ei! Era sigură că avea unul. De aici trebuia plecat. Își aminti, ca prin ceață, acea întâmplare de demult, când bătrâna cu bale la gură îi strigase niște vorbe în doi peri și cu multe subînțelesuri. Cum de nu se gândise la asta mai de mult?


Vântul schimbării bătea prin blocul ACAB. „Predarea puterii” urma să aibă loc luna viitoare. Se întocmeau rapoarte, se re-inventariau bunurile. Domnea un aer de plecare. „Sir” William Lacey se plimba de-a lungul culoarelor pustii. Etajele destinate reprezentanței aveau să rămână, firește, ocupate de ai lor. Doar cele aparținând fostului IREEN-ACAB urmau să-și schimbe locatarii.
Și-l aminti pe Roger Villiers declarând cu năduf că el unul de-abia aștepta să se întoarcă în Anglia și lăsând la o parte obișnuita lui seriozitate, zâmbi ca un puștan.
„Pe amicul nostru l-au speriat, se pare, cele câteva șuturi pe care le-a luat la spinare când cu greva”.
Redeveni serios și oftă. Cu siguranță că el fusese cel ce greșise. În afaceri, sentimentele n-au ce căuta – iată o frază pe care o spusese altora de zeci de ori. Sentimentele – ori stările sufletești. Ca de exemplu mânia. Iar el, implacabilul, imparțialul și scrupulosul William Lacey, se lăsase împins de mânie după scena aceea în care Silvia Beller îl acuzase că n-a învățat nimic la moartea propriului său fiu. Voise să facă o dreptate nemiloasă, o justiție neîndurătoare. Uitase că scopul unei firme e profitul, nu pedeapsa. Uitase că se află pe nisipuri mișcătoare.
„Toate astea s-au sfârșit”.
Era dezamăgit și obosit. Intenționa să se retragă din afaceri – de data asta definitiv. Avea să intre iarăși în diplomație. O slujbă onorabilă la Ambasada Marii Britanii din București.
„Mai am un singur rost pe lumea asta, înainte de moarte. De aceea rămân aici. Până la capăt.”


Când Silviei i se aduse dosarul mamei sale, nu rămase prea uimită recunoscând scrisul și semnătura mamei Laurei puse pe o declarație datând din anii ’70. Paula Linoiu – mama Silviei – era numită „cadru incompetent, element ostil intereselor partidului” și din toate propozițiile cumnatei sale răzbătea un venin care o făcea, chiar după atâția ani, pe Silvia să se cutremure. Fără să vrea își aminti ce îi spusese acel bioterapeut.
„Cineva? O persoană matură a cărei ură v-a influențat dezvoltarea la nivelul câmpurilor subtile”.
Trebui să-și adune toată voința ca să parcurgă dosarul mai departe. Găsi o altă declarație a unui individ – pe vremea aceea șofer la ambasada Marii Britanii, care fusese însărcinat să-i ducă un pachet din partea unui om de afaceri britanic, d-nei Paula Livadaru, profesoară la școala ... din București. Acolo i se spusese că acea persoană nu lucrează în școală (mama Silviei își schimbase numele după divorț). Dar o altă profesoară (ghici cine?) o chemase pe mama ei spunând că ea este. D-na Linoiu declarase că e o eroare, o coincidență de nume și totul se oprise aici. Mai era anexată la dosar o declarație a unei oarecare Anca Rădulescu, profesoară la Titu – orașul în care mama ei fusese repartizată după ce terminase liceul pedagogic. Doamna în cauză îi fusese colegă și afirma că nu știe nimic compromițător despre tovarășa Paula Linoiu și vorbea despre ea în cuvinte foarte frumoase.
Silvia se hotărî să-i facă o vizită. Spera să mai fie în viață și să mai stea la respectiva adresă.


Programul la firmă se terminase. În acea zi, Sir William încheiase un contract ferm cu TelinConstruct pentru ridicarea unei cabane de lemn cu un etaj la Vama Veche. Mai discutase și altele cu frumoasa manageră blondă care își încordase urechile la maximum pentru a înțelege dicția britanicului său interlocutor. La un moment dat apăruse Silvia Beller și bătrânul tresărise când o văzuse.
- Ce dracu’ caută ăsta aici? o întrebă Silvia fără menajamente pe prietena și partenera ei îndată ce fură singure.
- Sir William este clientul nostru și în viitor poate – asociat într-o afacere. O să-ți spun, dar nu chiar acum. E un plan de-al meu.
Silvia o privi lung.
- Tu pui ceva la cale.
- Ei și? Mintea mea e plină de lucruri din astea oculte.
Edi intră în birou și Ada îl luă în primire:
- Azi mergem undeva!
- Toți trei? întrebă el.
- Nu, doar noi doi. Pe „ei doi” îi lăsăm acasă, zise arătând spre Silvia.
În mașină, ea se așeză la volan. De obicei când mergeau împreună se întâmpla invers și Edi întrebă:
- Tu vrei să-mi faci o surpriză, Ada?
- Poate că da, poate că nu.
- Ce-s enigmele astea?
- Poate că vreau să fiu în rol de „zâna cea bună”. Cea care-ți îndeplinește o dorință.
Uimit, el își puse centura.
Ieșiră în Ștefan cel Mare și făcură la dreapta spre Televiziune. Văzând că nu se opresc la Parcul Herăstrău ci o iau înainte spre șosea, Edi întrebă:
- Dar unde mergem?
- Ai răbdare. Ai să vezi.
Cotiră spre Pădurea Băneasa și trecură de parcul amenajat. Ajunși în dreptul Grădinii Zoologice, o luară pe o potecă de căruță, vis-a-vis de pădure, de partea cealaltă a șoselei. Ada opri mașina. Coborâră.
Dincolo de liziera subțire de salcâmi, până la linia orizontului se întindea o câmpie verde, necultivată. În depărtare se zăreau, abia conturate, depozitele fabricii de mobilă din Pipera. Cât vedeai cu ochii, iarba abia răsărită unduia în bătaia caldă a vântului. În stânga, dincolo de drumul de căruță răsărise un modern cartier de vile. Dar terenul din fața lor era liber și te încânta să-l cuprinzi cu privirea.
- Ce e aici? întrebă Edi, din ce în ce mai surprins. Inima începuse să-i bată mai tare fără să știe de ce.
- Aici va fi Muzeul Tuturor Românilor, răspunse Ada și lumina i se reflecta jucăuș în ochii albaștri. Muzeul Românilor de Pretutindeni, repetă ea.
Cum Edi o privea cu ochii împăienjeniți de lacrimi, ea îi luă mâna.
- Poate că nu va fi fost ca în visul tău, dragul meu, dar cred că într-un fel e mult mai mult. N-o să fie o aripă a Muzeului Etnografic Român, ci un muzeu în aer liber de sine stătător.
El privi înainte și prin forța imaginației, câmpia se populă cu case, totul prinse contur și materialitate. Vedea totul aievea.
- Aici vor fi gospodăriile din Basarabia și Nordul Bucovinei. Dincolo, cele din Maramureșul Voievodal. Aici vom așeza casele de aromâni de la sud de Dunăre. Dincoace va fi replica unui sat din valea Timocului ...
- Iar acolo, preluă Ada ștafeta, acolo va fi un centru de studii, cercetare și afaceri. Și un parc tematic despre meșteșuguri și tradiții. Un hotel pentru turiștii străini. O sală de spectacole ...
- Dar crezi că vom putea face toate astea noi singuri?
- În nici un caz. Nici măcar nu putem cumpăra terenul.
- Și atunci?
- Am putea apela la un credit ipotecar.
- Ce-i aia?
- Adică garantăm cu terenul pe care-l cumpărăm. În timp, ceea ce construim pe el va recupera împrumutul.
- Nu-mi place ideea.
- Nici mie. Ar fi și altă posibilitate. Am găsit pe cineva dornic să ne ajute. Mai precis cineva care ne va ajuta să găsim persoane ce vor investi în proiect.
- Da? Pe cine?
Edi nu-și putea închipui pe altcineva care să subscrie la visul lui după atâția ani de zbatere și eforturi inutile.
- Sir William a promis că ne va pune în legătură cu niște oameni de afaceri din Commonwealth-ul Britanic. Români care au emigrat în Australia și Canada cu ani în urmă și care ajungând acolo persoane cu avere și influență vor să facă ceva pentru țară. Sunt convinsă că exemplul lor va servi și altora. Îndată ce obținem aprobările și finanțarea demarăm lucrările.
Edi îi luă mâna și rămaseră așa tăcuți, un timp, privind câmpia.
- Știi, spuse, n-am vrut asta doar pentru mine. Adică, vreau să spun, nu e doar o ambiție profesională, ceva prin care să arăt lumii cât sunt eu de ...
- Dragul meu, îl întrerupse Ada, crezi că e nevoie să-mi explici mie asta? Crezi că eu care te cunosc de o viață, nu știu?
- Am vrut ca fiecare om din neamul ăsta să se regăsească pe sine în acest loc. Să-și înțeleagă identitatea, să-și simtă rădăcina. Am vrut ca fiecare frunză să simtă copacul, întregul.
- Oh, oftă Ada, merită generația asta de oameni ingrați și înguști și gata să se vândă pentru o nimica toată, atâta efort și sacrificiu?
- Merită. Măcar de dragul celor puțini care sunt altfel. Dar mai cu seamă merită cei care au fost înaintea noastră. Cei care acum nu mai sunt. Și ce vor veni. Copiii, nepoții și strănepoții. După alte momente de tăcere, Edi vorbi din nou:
- Cred că i-o datorez în primul rând bunicului meu. Þi-am spus vreodată povestea lui?
- Da. Mi-ai spus că a murit în anul când s-a cedat Bucovina. În ’41 parcă. Masacrul de la Lunca, când rușii i-au urmărit prin pădure pe cei care voiau să treacă Prutul ca să se refugieze în România.
Bunicul lui Eduard Telinschi fusese un patriot cunoscut în regiunea Cernăuților, pictor, poet și profesor. Amintirea celor întâmplate și povestite în copilărie îl transfigurase pe nepotul care retrăia acum epopeea lui.
- Dar despre bunica mea ți-am spus? Cum a reușit acea femeie de 22 de ani, cu un copil mic în brațe – tatăl meu – să fugă laolaltă cu alții – tot mai împuținați de gloanțe – cu bandiții aceia călări pe urmele lor? Cum după ce bunicul meu a rămas ca răstignit cu fața la un copac, cu sângele și viața scurgându-i-se din trup, ea a luat copilul – ca pe o ștafetă a vieții și ca și când de-acum ar fi avut două inimi în piept, a găsit puterea să alerge, să înoate și să-și salveze fiul și să se salveze și ea? Și știi cum a fost în final? M-a impresionat adânc acel ultim episod pe care mi l-a povestit când eram mic. Când epuizată și rănită la rândul ei a ajuns pe malul românesc, la gardul ce delimita granița a crezut că niciodată nu va mai reuși acest ultim pas, că nu va reuși să-l sară. Atunci grănicerii români i-au ajutat pe ea și pe ceilalți – puținii ce ajunseseră la liman – să treacă dincolo. La fel am simțit până nu demult și eu – că niciodată picioarele nu mă vor ajuta să sar acest din urmă gard. Dar o zână blondă mi-a întins mâna ...


Casa bătrânei profesoare pensionare era o mică bijuterie. Aducea mult ca atmosferă cu cea a Silviei, cu căminul copilăriei ei. Poate că într-un mic orășel de provincie bunul gust nu era o piesă de muzeu atât de rară. Cât despre micuța doamnă care le pofti pe cele două tinere femei înăuntru (Silvia o rugase pe Ada s-o însoțească), prestanța și distincția ei nealterate de vârstă te duceau cu gândul la acei dascăli de modă veche, acei adevărați cultivatori de suflete pe care elevii îi respectau și îi iubeau cu mult după ce încetau să mai fie elevi și copii.
Când d-na Rădulescu află cine erau vizitatoarele, o îmbrățișă cu emoție pe fiica celei care-i fusese tânără colegă de catedră cu atâția ani în urmă. Silvia luase cu ea „testamentul” mamei ei. I-l întinse bătrânei și aceasta, după ce îl parcurse rapid, întrebă, ghicind ce era în inima interlocutoarei sale.
- E vorba despre tatăl tău, nu-i așa? Ei bine, scrisoarea asta nu spune adevărul decât pe jumătate. Bătrâna îi aruncă o privire scurtă Adei.
- Puteți să-mi spuneți, n-am secrete față de prietena mea. De aceea suntem aici, spuse Silvia.
Se așezară în jurul unei mese rotunde de stejar și povestea începu să se depene. Vorbitoarea părea că se întorsese, subjugată de propria-i evocare, într-un trecut de care o despărțeau mai bine de 35 de ani.
- Mama ta s-a căsătorit foarte tânără, draga mea, ca și tine (Silvia îi povestise pe scurt viața ei), mai tânără chiar, aproape imediat ce a terminat liceul. A fost o dragoste mare care însă s-a sfârșit la fel de brusc precum începuse. Soțul mamei tale a plecat într-o deplasare în străinătate și i-a telefonat într-o zi că nu se mai întoarce; iar ea s-a trezit o femeie singură la nici 20 de ani.
„Soțul mamei mele?” gândi Silvia simțind că i se oprește inima. Așadar bărbatul din poză nu era tatăl ei?
- Era teribil de dezorientată și nu știa încotro s-o apuce, continuă Anca Rădulescu. Era studentă în anul II la f.f. la București, la limba engleză, dar ea nu-și întâlnea colegii decât în sesiuni, iar aici, la școala din Titu, unde fusese repartizată ca învățătoare după terminarea liceului, n-avea un mediu de tineri de vârsta ei, unde cu siguranță și-ar fi regăsit echilibrul. Eu mă duceam pe atunci în fiecare vară cu fetele mele la mare (aveam o gazdă în Constanța) și văzând-o așa, în starea în care era, i-am propus să vină cu noi (în fiecare an stăteam la mare aproape cât era vacanța de lungă). Odată ajunși cu toții la Constanța, mamei tale – printr-un concurs de împrejurări – i s-a propus o colaborare de o vară la Radiovacanța, ca traducătoare, ceva în genul ăsta.
Bătrâna profesoară făcu o pauză; o privi lung pe Silvia și continuă povestirea.
... Acolo mama ei cunoscuse un om de afaceri englez care venise cu anumite treburi în România. Ea – 20 de ani și părăsită de soț – el – 32 și văduv – cu un copil de patru ani în Anglia.
„Anglia”. Pe moment cuvântul nu rezonă în mintea ei, ca și cum n-ar fi avut semnificație.
- A fost o dragoste la prima vedere. În starea ei de tulburare și vulnerabilitate – nici nu ne-am mirat când ne-a povestit. Am sfătuit-o să fie prudentă, căci lucrurile puteau să nu fie așa cum par. În plus, relațiile cu străinii erau foarte periculoase pe atunci – dacă aveai de gând să rămâi în țară. Oricum, cert este că în septembrie, când am plecat acasă, dragostea lor prinsese rod. Mama ta era însărcinată. Te aflai în pântecele ei.
Fu un moment de tăcere absolută. Pendula din perete bătu de ora două. Ada fu prima care reuși să-și înghită nodul din gât.
- Și pe urmă? întrebă ea. Pe urmă când tatăl Silviei a aflat, s-au despărțit, nu?
- Nu chiar. Se pare că acel bărbat i-a propus să o ia cu el în Anglia, dar n-a pronunțat cuvântul „căsătorie”. Cu alte cuvinte, i-a propus să plece ca angajată la firma sa – și evident, ca amantă. În Occident, concubinajul, mai ales între doi oameni care avuseseră în trecutul apropiat o experiență dureroasă, era o instituție socială onorabilă atâta timp cât persoanele nu erau – știu și eu – oameni politici sau cine știe ce alte persoane publice și probabil – era în general privit ca o perioadă de probă înaintea căsătoriei.
La noi însă, mai ales atunci, prin anii ’60, asta era ceva de neconceput și o asemenea propunere era privită mai degrabă ca o insultă decât ca o cerere preliminară într-o viitoare căsătorie. Iată cum diferențele de mentalitate pot duce la o ruptură ireparabilă ... Dar n-a fost numai asta, reluă bătrâna, privind-o pe Silvia care, albă ca varul, sorbea întruna din paharul cu apă într-un ritm mașinal. Cred că mama ta s-a gândit și la fratele ei, la consecințele care ar fi fost ...
- Și pe urmă? reuși ea să vorbească.
- Pe urmă Paula s-a transferat la București la aceeași școală cu soția fratelui. Între timp obținuse, bineînțeles, hotărârea de divorț. Era tânără și foarte frumoasă și mulți bărbați îi făceau curte insistent, sub ochii cumnatei – mătușa ta – care turba de gelozie. În acei ani veneam des la reciclări în București, așa că am avut ocazia să le reîntâlnesc pe amândouă. Oricum , de-a lungul vremii, femeia aceea a amenințat-o tot timpul, ba că îi face raport la inspectorat pentru imoralitate ori că preda la clasă limba engleză într-un mod care le trezește copiilor admirația pentru capitalismul putred, ba că o reclamă la partid că întreține relații cu străinii ... știi, se pare că tatăl tău a încercat să ia legătura cu Paula prin intermediul ...
- Știu, spuse Silvia. Am citit cu atenție dosarul. Un singur lucru aș vrea să mai știu. Își ridică ochii și o privi pe d-na Rădulescu. Credeți că mătușa mea – și apoi fiica ei, Laura – au făcut tot ce au făcut știind cine eram eu?
- O nu, scumpa mea, nu, în nici un caz n-au știut. Or fi fost poate niște vagi bănuieli. Crâmpeie de fantezie și crâmpeie de intuiție și foarte, foarte multă ranchiună. Atâta tot. Dar adevărul nu l-au știut niciodată.

Pe drumul spre București, la un moment dat, Silviei i se făcu rău. Ada opri mașina.
- Doamne, Silvia ... Ar fi trebuit să ne gândim la copil. Nu era momentul să mergem acum. Incearcă să nu te mai gândești ...
Cât timp fuseseră în casa fostei colege a mamei ei, șocul îi menținuse tinerei femei o stare de calm aparent. Dar acum izbucni :
- Să nu mă gândesc la ce ?! Că sunt o fiică bastardă și un om fără identitate ? Că până și nașterea mi-a fost furată ? Că totul în viața mea, de la-nceput până la sfârșit, a fost fals și minciună, iar fanteziile mele de copil nu erau altceva decât glasul sângelui ? Pentru ce mi s-au întâmplat toate astea mie ? Răspunde ! Pentru ce ?
- Silvia, tu de fapt ridici acum trei probleme diferite. Dacă Ariel ar fi aici ți-ar spune că există o logică a vieții în toate trei, iar eu te asigur că așa și este : și în faptul că te-ai născut aici, și în cel că tatăl tău e englez și în acela că adevărul ți s-a dezvăluit abia acum.
- Cum a putut mama mea să-mi ascundă adevărul ? Pentru ce nu mi l-a spus până la capăt ? Marele secret, secretul nașterii mele ! Mai bine păzit ca dosarele clasificate ale Scotland Yardului.
- Nu cred că nu știi care e răspunsul. Nu cred că tu în locul ei ai fi procedat altfel.
- Ca să mă protejeze? Ca și cum mi-ar fi dat prin cap să-l spun în gura mare!
- Aveai deja handicapul „tatălui” transfug, lucru pe care mama ta nu l-ar fi putut ascunde. Pentru ce-ți mai trebuia un handicap și mai mare, de două ori mai mare ? Și apoi mai era și altceva. În mod sigur mama ta s-a temut că – trecând peste orice – tu l-ai fi căutat într-un fel sau altul. Doar de la ea ai moștenit curiozitatea cunoașterii, iar dincolo de moștenire era iubirea ta, iubirea ta pentru ...
Se uită la Silvia, văzu cum furia i se topise pe chip, prefăcându-se într-o amărăciune ce-i frângea inima :
- Îți dai seama, murmură ea, îți dai seama ce izvor de putere ar fi fost pentru mine în acei ani, când viața m-a pus la încercare atât de crunt ?
- Așa a și fost, numai că tu nu l-ai conștientizat. N-a venit din ceva exterior. Puterea a fost în tine. În tine și cu tine, întotdeauna. Putere fără aroganța puterii.
- Ba da, a fost și aroganță.
- Atâta câtă a fost, a fost ... sinceră. Spontană. Nativă. Dacă ți-ai fi cultivat-o știind atunci ceea ce știi acum, nu cred că ai fi supraviețuit moral așa cum ai făcut-o.
- De ce, chiar crezi că am luat ceva de la tatăl meu ? Vezi tu în mine nesățiosul buldog britanic ? ... Știi, așa i-am spus lui Sir Wiiliam, atunci când ne-am certat, recunoscu ea pe jumătate amuzată, pe jumătate tristă. L-am acuzat atunci de multe lucruri pentru care nu era vinovat personal. Atunci cred că i-am pus în cârcă toate relele pe care le-au săvârșit compatrioții lui de la cucerirea normandă încoace. După propriile mele teorii, și eu sunt la fel de vinovată ca și el.
- Ei da, iată, asta se leagă : momentul adevărului a venit și ca „pedeapsă” pentru ce-ai spus atunci, spuse Ada privind-o lung. Cât despre chestia cu buldogul britanic, știi bine că n-am mai cunoscut pe cineva cu tenacitatea și îndârjirea ta, pe care Ariel le considera pe bună dreptate neromânești. În cazul tău s-au canalizat pe un făgaș bun. Știu ce-o să spui – o să spui despre ceea ce a cauzat ruptura voastră. Cred că până la urmă și asta e o dovadă de putere: să nu vrei să ripostezi cu arme improprii. Puterea stâncii care rezistă, nu a fulgerului care lovește.
- Poate. Deși cândva n-am avut nici măcar asta. Tot ce-mi mai doresc e să-mi duc misiunea la bun sfârșit. Vreau să-mi aduc pe lume copilul. În fine, întrevederea de azi n-a rezolvat mai nimic. Doamna Rădulescu nu și-a amintit numele tatălui meu, nici firma pentru care lucra.
- Putem face investigații. Îți promit că mă ocup eu. Îți promit că într-un fel sau altul vom afla adevărul.
Numai că înainte ca Silvia să pornească spre el având-o pe Ada ca ghid, pe subteranele și neștiutele căi, adevărul începuse deja să vină el însuși spre ea.


Examinându-și gândurile în profunzime, Silvia încercă să înțeleagă dacă ceea ce aflase în chip atât de neașteptat schimbase ceva în relația ei cu Ariel, ori în sentimentele pe care le avea pentru patria lui de origine. Ori în raporturile ei cu cei apropiați, din propria ei țară unde se născuse, ori în vreo altă privință. Răspunsul fu în mod clar: nu.
Pe drumul de întoarcere din acea vizită a revelațiilor se autointitulase în fața Adei „om fără identitate”. Înțelegea acum că lucrul era fals. Într-una din nopțile imediat următoare avusese un vis straniu.
... Era mic copil. Se întorcea acasă, în satul acela cu case simetrice, între dealurile sterpe de la marginea mării, pline de pietre de pe vremea celților. Aici se născuse. Aproape ajunsese la răscrucea de lângă sat. Atunci un bărbat îi tăiase calea. Silueta lui întuneca soarele.
- Sir William! exclamase ea surprinsă, recunoscându-l.
- Stai! Unde te duci, vorbise bărbatul la rândul lui.
- Acasă, răspunsese ea.
- Nu poți să mergi mai departe. Nimeni nu intră în Imperiul Britanic fără pașaport. Unde ți-e pașaportul?
Și fetița, împotriva oricărei logici, începuse să se scobească prin buzunare. În cele din urmă întorsese palmele ca și când ar fi fost prinsă în tramvai fără bilet și recunoscuse sincer:
- N-am pașaport.
- Atunci nu poți să treci mai departe. Înțelegi, eu am o responsabilitate. Și Silvia simțise prin vis o durere ce-i răscolea inima și îi usca plămânii, o durere agonică pe care în starea de trezie nu-și amintea să o fi simțit vreodată. Și în vis, fetița crescuse și se făcuse mare, se transformase în Silvia cea de acum.
- Și dacă pentru tine aș putea, să zicem, să fac o excepție, vorbise bărbatul în continuare, pentru copilul pe care-l porți în pântece n-aș putea în nici un caz. Fiul unui argentinian zurbagiu și bătăuș. Înțelegi ... e vorba despre ... imagine. Nu vreau argentinieni zurbagii pe pământurile mele. Voi argentinienii săriți la bătaie fără să știți să vă bateți.
- Știm să ne batem, ripostase ea furioasă și asumându-și în acea clipă apartenența la acel „voi” . Am să ți-o dovedesc când ai să te aștepți mai puțin, bătrân încrezut.
În clipa aceea se iscase un cataclism cumplit și pământul îi fusese smuls de sub picioare și devenise lichid, un ocean de apă clocotitor, o apă ce curgea cu o viteză amețitoare și o îndepărta de insula ce o alungase și care devenise un punct în imensitate și apoi nu se mai văzuse deloc și fusese purtată așa de vârtejuri până când la un moment dat oceanul se topise în niște ape albastre, de o incredibilă profunzime și ea eșuase pe un țărm alb și strălucitor ca argintul. Și după ce vomase valuri și valuri de fiere se liniști și lacrimile care curgeau râuri din ochi se opriseră brusc ca o ploaie de vară. Și când se ridicase amețită și se desprinsese din îmbrățișarea pământului, văzuse un bărbat blond, cu trăsăturile lui Ariel care îi ieșise în întâmpinare. Și ea alergase spre el, împleticindu-se, cu copilul în brațe, copil care deja se născuse în visul ei.
- Vreau acasă, vreau acasă, strigase ea, repezindu-se în brațele lui. M-am rătăcit printre gânduri, nu mai știu unde e „acasă” și nici cine sunt eu.
Bărbatul o mângâiase, ușor distant, dar nu neafectuos, și îi spusese:
- Ești acasă. Ai ajuns acasă. Iar tu ești Silvia Beller Aranda, mama fiului meu. Casa lui este și casa ta.
Și inima ei se liniștise, deși nu tălmăcise și nici nu căutase tâlcul ultimelor cuvinte. Se trezise și văzuse că pătase cearceafurile: vomase prin somn. Încă sub impresia visului, luase încet-încet cunoștință de valorile lumii reale. Dar o idee îi stăruia în minte: acea identitate de care devenise în vis conștientă nu i-o mai putea fura nimeni.