Gellert așeză delicat, cu două degete, paharul gol pe tăblia mesei. Cu stînga apucă mînerul carafei din sticlă și umplu paharele pînă aproape de buză cu vinul ruginiu, amărui, cu aromă de fructe. Își frecă fruntea arsă de soare, cu dosul palmei, își netezi părul cărunt, tuns scurt și oftă:
-Bea dragă, e marfă naturală, fără conservanți, l-am primit de la un maistru care a lucrat pe vremuri cu mine, acum e pensionar și are cîțiva butuci pe lîngă casă, și în fiecare an îmi dă doi-trei litri pentru degustare!
Băusem destul, dar i-am făcut pe plac și am luat încă o dușcă.
-Știi ce nu pricep eu din curva asta de viață? Bine, nu înțeleg multe, dar cel mai tare mă nedumerește de ce se chinuie natura să tot nască minuni în timp ce noi continuăm să-i batjocorim frumusețile!?
Ochiul drept, cu irisul de un albastru pur, ca și porțelanul de Meissen era fix, inert și mai mare decît stîngul. Mi-a fost întotdeauna jenă să-l întreb dacă era așa din naștere sau în urma unui accident nefericit. Un lucru era clar, chiar și așa, cu jumătate de privire, de fapt pentru lentila teodolitului nu avea nevoie decît de singur ochi ager, n-am cunoscut, pe o rază de o mie de kilometri, topometru mai bun decît el .
Mi-am aprins o țigară, urmărit de reproșul ochiului bun, dar deși nu scăpa ocazia să-mi spună "dă-le dracului de țigări că te otrăvești" de data asta n-a zis nimic.
-Ce te frămîntă Feri-baci? l-am întrebat suflînd fumul, discret, într-o parte.
A golit paharul, plescăind apreciativ:
-Bun vin, se simte aroma naturală de strugure, fiindcă e luat bob cu bob de pe ciorchine și stors manual...contează și butoiul, fiindcă vinul e ca femeia frumoasă, dacă-l îngrijești cu atenție te recompensează cu dragoste...Ce mă frămîntă? E mult de povestit, da' dacă ai răbdare, mai am o carafă de vin, tot din ăsta, de butuc...
M-am ridicat și am aruncat mucul afară, pe pămîntul ars de secetă. Baraca, așezată la marginea drumului nou croit, se pierdea ca un punct neînsemnat în necuprinsul cîmpiei, înconjurată doar de umbrele mătăhăloase ale mastodonților cu membre și colți din oțel.
M-am întors și l-am privit curios.
-Povestește-mi, avem timp destul!
Ochiul sănătos a clipit amuzat.
-Tu ai destul, la mine se apropie securea de trunchi...deși pot să mă laud că m-am descurcat destul de bine pînă acum și am lăsat cîte ceva în urmă. Anu' trecut însă am pățit o chestie incredibilă!
Își turnă încă jumătate de pahar, privind întrebător spre al meu încă plin. L-am refuzat și a continuat, articulînd moale dar clar:
-Afurisită lucrare! Un drum forestier, la dracu' n praznic, nici cu tancu' n-ajungeai acolo..Normal că mi l-au repartizat mie, cu tot cu dirigenția de șantier, că doar cine-i fraieru' să se bage-n așa ceva?
-Las' că îți place să fi provocat...
-Tîrla Oii îi zice locului, o vale îngustă care șerpuiește prin pădure, pe lîngă un pîrîu secat, un afluent mic al Mureșului, îl puteai trece din doi pași...și-o sălbăticie, de rămîneai cu gura căscată. Am început măsurătorile și-n două săptămîni traseul era deja marcat. Vremea era frumoasă, deși vara era pe sfîrșite, lucrul mergea ață, oamenii și utilajele munceau cu spor și înaitam cîte jumătate de kilometru pe zi. Cu cazarea ne descurcam bine, nu a trebuit să cărăm barăcile acolo sus, fiindcă găsisem o cabană goală a ocolului silvic și ne gospodăream singuri.În fiecare sîmbătă, cumpăram un porc și-l tăiam să avem mîncare caldă pentru toată săptămîna. Ciudată specie de purcei au acolo, negri, cu botul lung și ascuțit, umblă prin pădure ca gliganii, dar au carnea dulce fiindcă-s îngrășați cu jir și ghindă.
Sorbi încă o gură de vin și zîmbi:
-În rest, regim de austeritate: muieri nu erau decît jos, în satele împrăștiate de-a lungul Mureșului, iar băutură doar un pahar cu vin de căciulă, duminica sau cînd încheiam un tronson. Cînd am dat de piatră dură, granit curat, am chemat artificierii ca să dinamiteze stînca. Ca să consolidez acostamentul a trebuit să băgăm excavatoarele-n coastă. Mi se rupea inima, văzînd cum cad în prăpastie brazii ăia ca niște coloane de templu grecesc, vechi de sute de ani, adevărate minuni ale naturii și se umple valea de praf și fum de dinamită, dar n-aveam altă soluție decît să tăiem în carnea muntelui...Am făcut și niște poze, le am pe aici pe undeva, ca să-mi aduc aminte cum era pădurea, înainte de a intra noi cu șenilele în gura aia de rai!
Am răsfoit teancul de fotografii, în timp ce el a continuat:
-În noiembrie s-a apucat să plouă, la început mocănește, apoi a venit o rupere de nori cum rar am mai văzut. Valea s-a umflat pînă la nivelul rambleului, utilajele s-au împotmolit în noroiul adus de torente pînă la șenile, doar printr-un noroc chior n-a murit nimeni, cînd s-a năruit un versant peste noi. Trei zile au cărat camioanele piatra și lutul prăbușit peste axul drumului. Cînd s-au oprit ploile am reluat lucrul și la începutul lui decembrie eram pe terminate, nu mai aveam decît vreo șapte sute de metri pînă la capătul traseului stabilit prin contract, cu beneficiarul. Era o vreme nemapomenit de călduroasă, oamenii munceau în cămașă ca vara, doar pe culmi picase o pospăială grunjoasă, care s-a topit repede. Într-o sîmbătă, a venit sus, ca să vadă stadiul lucrărilor, Luncan, directorul antreprizei. L-am plimbat pe tot traseul, lucrasem impecabil, în patul drumului piatra spartă era cilindrată și compactată țais, ca masa, acostamentele consolidate perfect, cu bornele kilometrice marcate frumos cu vopsea albă și roșie, lucru ca la carte.
"Domnu' Gellert, felicitări, mi-a spus el, ai fost eficient, așa cum te știam de obicei! Cred că înainte de Crăciun, facem recepția, nu?."
Se bucura șmecherul că devansasem termenul, probabil că spera și la o gratificație grasă.
" Da, mai avem un tronson pînă la kilometrul 16 + 250, dar cred că trebuie făcută o modificare în proiect!"
Știi și tu cît se burzuluiesc antreprenorii cînd aud de așa ceva: cheltuieli suplimentare, depășiri de deviz, întîrzieri, și-alte belele!
" De ce, m-a întrebat el, care-i problema?"
L-am dus acolo, ca să vadă cu ochii lui că nu umblu cu cioace. Situația era complicată: în dreapta era valea, o prăpastie cît un bloc cu zece etaje, în stînga coasta abruptă inaccesibilă, iar în față defileul, un zid de granit masiv prin care nu se putea strecura decît o bicicletă. S-a uitat nemulțumit pe proiect, a buchisit planșa cu varianta ocolitoare propusă de mine și a ridicat din umeri:
" Nu înțeleg, de ce propui bucla asta, în loc să păstrezi traseul rectiliniu și mai scurt?"
" Veniți să vedeți" i-am spus. Am lăsat jeepul și am urcat poteca îngustă pînă cînd am ajuns aici...
A căutat o fotografie în teanc și mi-a întins-o. Părea ireală: în căldarea dintre culmile întunecate se întindea o livadă cu sute de cireși în floare, o ninsoare trandafirie care contrasta cu asprimea rece a piscurilor împădurite și duritatea stîncilor care o mărgineau.
-Extraordinar, am spus, n-am mai văzut așa ceva!
-Păi nu degeaba îi spunea locului Poiana Zînelor! Da' s-a dus dracului toată minunăția, kaput..numai în poze a rămas!
Și-a turnat încă un pahar de vin și l-a băut setos:
-Luncan n-a fost așa impresionat ca tine. S-a învîrtit un minut pe-acolo și m-a luat la rost.
" Domnu', Gellert ești drumar bătrîn, ce dracu'... la ce bun să ocolești... bagi dinamită în defileu și tai traseul drept, așa cum a stabilit inițial proiectantul!"
Atunci mi-a sărit țandăra:
"Dom'le, dumneata ești tîmpit? Poiana e o rezervație de cireși sălbatici nu poți s-o tai croind drumul pe aici...și chiar dacă prin absurd, cei de la Direcția Mediului își dau acordul, e o crimă să distrugi așa ceva! "
Șmecherul, cred că s-a amuzat de-a binelea în sinea lui! A scos din mapă o hîrtie și a fluturat-o triumfător:
" Acordul? Uite-l aici, cu toate ștampilele legale! Ești un mare naiv, nea Gellert,de ce crezi că a plătit italianul să facem drum pe-aici? Să aibe pe unde circula oile și caprele? Aș, păi mascalzone produce mobilă de lux, nu mozzarela! Iar lemnul de cireș e valută forte în Italia!"
-Urîtă treabă, am șoptit, văzînd cum ochiul sănătos i se întunecă și sclipește umed.
-Stai să vezi cum s-a terminat...Luni, Luncan a venit din nou, împreună cu beneficiarul, ca să supravegheze, personal, dinamitarea. Înainte de a a aprinde amorsele, am făcut poza pe care ai văzut-o...Da, cireșii ăia au înflorit atunci, a doua oară în mijlocul lui decembrie, de parcă ar fu vrut să se împotrivească distrugerii, din toate puterile lor!
Ca să fie sigur că sparge integral peretele defileului, a dat ordin artificierilor să pună o încărcătură întreită față de cît era normal. Bubuitura s-a repercutat în toată valea, iar cînd s-a împrăștiat tot fumul și praful ne-am repezit toți într-acolo. Explozia spulberase stîncile, dar dincolo de ele poteca dispărea într-un hău fără fund. Merita să le vezi mutrele , cînd au văzut că poiana dispăruse ca prin farmec, de parcă toată livada, cu cireșii înfloriți se înălțase la cer. Dumnezeu nu bate cu bîta!
Mai tîrziu cînd am chemat un geolog ca să facă o evaluare, am înțeles ce se întîmplase de fapt. Sub enflorismentul de granit dur se afla un strat de calcar friabil. Cînd explozia a rupt roca dură, șocul a dislocat și calcarul friabil, corodat de pînza freatică de desubt și toată falia, pe o întindere de trei hectare s-a prăbușit în gol. Italianul a început să-și muște pumnii de ciudă, iar Luncan cît e el de solid, a pălit și s-a muiat ca o cîrpă.
"Ne-am dus dracului, domnule Gellert, a bolborosit el, nu mai dă macaronaru' un sfanț pe lucrare!"
" Aiurea, am spus, terminăm drumul la kilometru 16 plus 250 și signor Lemn-Tănase ne plătește lucrarea realizată...cred că nu-i convine să-l tîrîm prin tribunale sau să-l caute comisarii de la Fisc la furnir!"
Am terminat lucrarea la termen și ne-am încasat banii integral. De fapt drumul nu e inutil, fiindcă leagă tronsonul Arad-Deva cu drumul județean 66 A. Circulă pe el mocanii cu turmele și moțoganii cu carele încărcate cu ciubere.Partea frumoasă a poveștii este că ultima dată cînd am trecut pe acolo, în caldera artificială s-a format un iezer mărișor de toată frumusețea. Am făcut un memoriu ca să fie cartografiat și denumit pe hărți"lacul Cireșu". Peisajul e nemaipomenit și mă bate gîndul să obțin prin concesiune pentru nouăzeci de ani de la Ocolul Silvic un teren acolo, să-mi fac o căbănuță unde să-mi petrec verile cînd ies la pensie. Poate plantez și niște cireși, de ce nu!?