agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-10-11 | |
În prim plan, o fîșie lată de iarbă. Verdele mohorît al gramineelor pișcate de brumă, sub care solul întărit a înghițit galeriile sigilate ale furnicilor, cîte o carapace mumificată în humus, elitre putrezind între rizomi, amprenta unei șerpuiri de rîmă. Firele dese sunt pudrate cu praf incolor, care le accentuează nemișcarea și coloritul tern. Maidanul e întretăiat de poteci înguste, de-abia schițate în iarbă, ca dîrele neregulate de pași care au trasat dungi în covorul ierbii, lăsînd la vedere pămîntul cafeniu-sumbru. Dincolo de cărare, hașura verde e estompată spre cenușiu, ajungînd ca spre fundal, vălurită în coline domoale să se dilueze în albastrul palid al orizontului. Plantez în peisaj doar trei arbori. Chiar în colțul din dreapta, un castan mare, maiestuos aproape desfrunzit, doar cîteva frunzele palmate arămii atîrnînd, la capătul crengilor, ca liliecii în poduri, cu scoarța de un negru incert virînd spre brun. În stînga, doi pruni tineri care nu au apucat să rodească, cu trunchiuri firave, paralele și ramurile sterpe, ridicate ca un pămătuf spre cer.
-Cum, scrii încă cu un creion !? se miră Adelina. Hai, mai înțeleg să folosești un creion mecanic, un pix cu bilă sau chiar un stilou desuet cu pompiță pentru cerneală...dar creion? Nu-i un creion obișnuit. Este un koh-i-noor duritatea 3 B, hexagonal, lăcuit în ocru, care avea la capăt, cînd era nou, o radieră albă. Banda îngustă din alamă care înconjurau cilindrul gumei și literele minuscule încrustate în carnea lemnului sunt aurii. Muchiile stau într-un balans stabil între degete în timp ce mîna aleargă pe hîrtie, lăsînd în urmă ghirlande de litere moi. Dacă trec dosul palmei peste pagina scrisă, albul hîrtiei se colorează în gri-delicat, iar literele lucesc vesele. N-am nevoie de gumă, s-a consumat demult și am rupt capătul de alamă lăsînd ciotul gol, ornat în pauzele din inspirație cu mușcături clențănite din incisivi. Cînd vreau să șterg vreun cuvînt sau chiar un rînd întreg, ciupesc din miezul moale al unei pîini o îmbucătură, o frămînt între degete pînă devine plastică și frec cu ea hîrtia. Adelina nu înțelege nimic din voluptatea scrisului. Îmi citește cu greutate cuvintele, pretinde că scriu ilizibil deși fiecare curbură a literelor se leagă de următoarea, astfel încît dacă tragi de codița lui "t" sau de bucla lui "f" tot rîndul se deșiră și poți amesteca firicele negre în minte, scuipînd apoi altă frază. Nemaivorbind de miros și gust. Dacă prizezi capătul cu mina bine ascuțită, aroma rășinii de brad răzbate prin coaja vopselii, distinct ca sunetul unei sirene în ceață. Pe coală, sub limbă, urmele negre au gustul insipid al diamantelor brute, un fascicul de lumină dulce difuzat prin acreala subterană. În dreapta peisajului, așez personajul A, un biped alfa, hominid, tînăr, de sex feminin. -Asta e prea de tot, izbucnește Adelina, e fals, pretențios, fără noimă....peisajul treacă-meargă, l-ai închegat la modul convențional, dar ideea asta sefe de doi bani e o tîmpenie! Tac. Pentru Adelina, orice iasă din tipare e bulshit. Numai florile colorate clar, petală cu petală, norii desenați precis, dealul-deal, rîul-rîu, păsările zburînd convențional, iepurași albi fugîrindu-se prin iarba crudă smălțuită cu nu-mă-uita, copii zîmbind fericiți, pui drăgălași de animale, cu blana pufoasă, Ea îndrăgostită de El și iubindu-se fericiți pînă cînd, veșnic tineri vor poza pe coperta lucioasă a cărții sau dimpotrivă Ea suferind că El a părăsit-o, un mînz zburdînd pe o pajiște, din nou convențională, o ceașcă de cafea, un măr, o...stop! Din partea opusă a tăpșanului se apropie personajul B. Are sexul incert, e înalt, cu osatura maiestuoasă și cu o mască pîcloasă, ca o năframă din funigei argintii, acoperindu-i fața. Îl înzestrez cu două brațe musculoase, tatuate cu mov, un piept larg, cu mușchii pectorali, reliefați sub tunica cenușie din solzi deși, așezați ca penele de pe gîtul unui fazan. B tace timid, în timp ce A își arcuiește coapsele, e aproape goală, cu pielea lucind arămie sub tunica de leopard, cu una din gheare atîrnînd pe umăr și alta ca o pafta la brîu palmele ei ridică un ciorchine greu, cu boabele întunecate și... -Doamne ce clișee aiurea poți scrie! Nu puteai spune și tu, normal: o femeie, în picioare...în fața ei privind-o cu admirație, un bărbat solid și misterios! ...își umezește buzele cu limba ei violacee, are grații de pisică lipăind într-un castron, reminiscențele boabelor de grîu cu reverberații de miere din flori sălbatice și toarce: " Niciodată nu m-am simțit atît de singură...o potîrniche pierdută în lan e mai aproape de oameni decît mine!" Personajul B face un gest larg, bicepșii îi tresaltă în lumina tremurătoare de octombrie și o muscă mare, întunecată cu aripi de mătase verzuie, zburînd fără zgomot, aterizează pe capătul creionului koh-i-noor. Vîrful bine ascuțit pune hotărît . și , Musca își freacă piciorușele, suge un atom de miere, holbîndu-se nepăsătoare spre pagină, cormoran hidos pe un catarg de goeletă aurie. Dau s-o prind cu mîna căuș, dar îmi scapă și, după două-trei loopinguri se încîlcește bîzîind în perdea. O prind într-un fald și o strivesc de geam în timp ce Adelina mă privește scîrbită cum șterg pata, mustind verde, cu poala perdelei. A și B s-au ascuns. Lovesc toba foii cu creionul, țip muțește, cotrobăi în spatele castanului, dar au dispărut amîndoi, ca o rază dizolvată într-un șip cu cerneală. În peisajul gol, se aude rîsul Adelinei, batjocoritor. Are strungăreață, dinții ca perlele, cu infime nereguralități pe smalț, iar cînd rîde, printre gingiile roze, limba ei ascuțită face sîc-sîc, fraiere! Nu e corect, toate posesoarele de strungăreață ar trebui ostracizate în livresc și obligate la muțenie deplină, măcar trei ore pe zi. Noaptea pot vorbi în somn, șoapte indecente, bîrfe zemoase cu prietenele, care la rîndul lor să povestească cine cu cine de ce și unde. Să se învețe minte altădată să mai rîdă de koh-i-noor, de literele cu talie de antracit, sau de spumoasa conversație dintre mine și personajele mele. -Ce-i, te-ai supărat? Nu mai scrii? Umărul ei cald se proptește de al meu, părul ei castaniu dospește arome de vară și fîn uscat, gura molfăind chewing-gum cu gust de lămîie. Răsuflă cald și-mi spune serioasă: -Hai, continuă, ai început bine...deși mi-ar fi plăcut ca-n povestire să fie mai- iunie-iulie sau august, să nu plouă, dar nici cald-cald, ea să poarte o rochie alb-crem și o pălărie florentină cu boruri mari, știi, modelul acela mereu trendi, din dantelă... -Asta ți-ar plăcea? o întreb curios. -Firește, prostule..dar nu cred că poți scrie asta, n-ai brumă de talent...șuieră ea și de data asta scoate limba umedă, trandafirie, de-a binelea, de parcă mi-ar gusta în aer mirosul de șoarece de bibliotecă spintecat de frică. Nu știu ce urmează să fac. Știu ce trebuie să fac. Trimit pe pagină un tractor. Sau mai bine un compactor cu radieră. Să tragă o brazdă lată de-a lungul pajiștii. În urma lui va rămîne o fîșie roșie ca o bucată de carne jupuită de piele. Am s-o îmbrîncesc pe Adelina în mîzga sîngerie, ea se va zbate fără vlagă, roșul îi va încleșta brațele, umerii, genunchii, gleznele, fiindcă pe pagină eu sunt stăpînul, pot face să plouă, să ningă, să șuiere vîntul, macii și spicele să plesnească în soare. Lutul imaginației o trage la fund, Adelina palpită ca un piept de porumbel, se sperie, gîfîie, amintirile ei frumos colorate pîlpîie și...mi se face milă, o scot din brazda roșie, trăgînd-o încet, de plete ca magicianul iepurele din joben și o așez grijuliu pe o pagină imaculată. Scot din vîrful koh-i-noorului soare, întind sub el nisipul auriu de plajă egeeană și fac o coloană de marmură fără capitel pe care o așez rebegită de roșul intens. Adelina se usucă în cuptorul razelor, amforă mișcătoare, iar eu mă întorc la peisajul tern, mohorît de toamnă. O fîșie de iarbă verde-mohorît. Trei copaci în prim plan. Un castan cu frunze rare,atinse de brumă, doi pruni subțiri, fără frunze sau fructe. O brazdă roșie. Adelina plînge cu lacrimi de grafit. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate