Trei ani încheiați a stat Benone la pandaimos, of, urcă, mamă-n deal la cruce, să vezi duba cum mă duce, asta după ce-și făcuse mâna vânzând chilipiruri turcești sub formă de ghiuluri din aur calp pe la turiștii și gașperii prostiți de minte și luați de cap cu vorbe repezite și meșteșugite și jurăminte pe cât de neadevărate, pe atât de credule, că bietul om, după ce-a mâncat numai din tingiri de tablă și doar terciuri, carcalete din zeamă de orz și pâine nedospită din făină de arpacaș, a ajuns acasă pe la asfințit, neras, slab, înfometat și cu gaură-n plămâni, spre bucuria dascălului când l-a văzut la fel de galben precum turta de ceară, că uite-așa se mai ivește o ocazie să facă fie o euharistie cu dumicați de pâine și vin roșu abia sfințit, fie o panahidă pentru pomenirea celui decedat, cât să-și umple și el burta și să duhnească a șliboviță unsoroasă și dezlegătoare de limbi și de păcate. Of, când mai vii, mamă, la mine, să-mi dai o lamă în pâine, că doar Benone al meu a cunoscut și cum viața are și părțile ei întunecate și pline de venin, dar și cum zidurile sunt totdeauna fie prea lungi, fie prea înalte, iar zilele cum nu au șir și nici capăt, căci lăsase acasă mândrețe de femeie coaptă și cu chef de trai în prisosință, cu fitil la pufarină, că abia o îndestula el, deși cu mari cazne și doar dacă era cu stomacul ghiftuit de vin aspru și roșu cum e asfințitul, când fulgeră. Nu l-au mai recunoscut scarleții, nici sfârtecarii, dar nici vechii tovarăși de pahar, lindinoșii, gherțoii, japcăii, jumărarii și machitorii de profesie, căci omului îi mai trebuia doar costum de brad și să fie pus pe năsălie, că-n rest avea toate bucuriile și toate i se citeau în obrajii scofâlciți și de culoarea capacului de la raclă, e-e-hei, gropare, deschide mormântul, să ies din groap-afară, a-a-aoleo, că s-a lăsat cu o bucurie nebună printre rablagiții mahalalei, căci toți își ziceau ce față o să facă bietul amărât când o da cu ochii de mândrețe de femeie care nu numai că l-a așteptat cu drăgostenie nețărmurită, dar l-a și purtat tot timpul în gând, cu infinită tandrețe, căci ce altă dovadă mai bună avea bietul Benone decât cele două cărți poștale scrise de geamgiu, cu creionul chimic, și dictate de Marița lui, în lacrimi, disperare și suspine. Căci și biata matracucă a răbdat câteva luni în singurătate, fără mângăiere și fără desfătarea care atât de mult potolește negurile minții și domolește fierbințeala din inimă, asta până când s-a apucat să-și deșire scoica cu toți colivarii, precum vădanele sau fetele nemăritate, în repezeală, pe sub acoperișuri sau direct în patul cald și primitor care-l aștepta, tulburat și plin de mohoreală, pe Benone al meu să-și ispășească isprava prin zidurile umede ala bahaosului care-i adusese atâta mucegai în oasele pieptului. Aoleo, draga nenii, căci cu privirea umedă l-a întâmpinat soțioara, toată mirosind a levănțică, cu carnea doldora de pofte, cu vorbe pline de dulceață, catifelate și înțelegătoare, cu masă plină de fripturi trecute prin mirodenii și alte prafuri iuți sau pișcătoare,cât să uite aerul stătut al ocnei, că numai într-o săptămână s-a pus Benone pe picioare, și-a dezlegat limba și s-a-mbujorat ușor, cum floarea de zarzăr, în aprilie, ba chiar a-nceput să colinde birturile, dar și vechile locuri de promenadă, testând terenul și luându-se la schimbat de replici cu veneticii locului și amintindu-și vechile rânduieli de înșelăciune cu inele din metal fad și mincinos. Dar asta până în ziua în care i-a venit soacra pe cap, aducându-i la ușă doi mucoși, unul de două veri și altul de țâță, că se săturase biata cotoroanță să aibă grija și să le stea de petrecanie, când ea abia că-și mai ducea zilele, așa că toată prostimea s-a minunat și s-a hlizit de fața prelungă și mirată până la prostie făcută de Benone al meu după o așa întâmplare, că și acum se întreabă, a-a-aoleo, că nu știu cu ce ți-am greșit și de ce m-ai părăsit, a-a-a, draga nenii, dragă.