Spre seară, am primit vizita a două tinere. Spre surprinderea mea, nu purtau pe piept nicio literă, ceea ce m-a intrigat. Nimic din chipurile albăstrii, ce mă întâmpinaseră prima dată la porțile Împărăției. Am rămas surprins studiindu-le fizionomia și îmbrăcămintea. Una dintre ele purta o rochie de brocart, pe care erau țesute într-o devălmășie - care nu supăra, totuși, ochiul – soarele, flori de măr și cais, trandafiri japonezi, luna, anemone, stoluri de rândunici, crini imperiali, aștrii heliaci, mici catarge de vânt unduind, bancuri de pești exotici ce inundau retina cu șerpuirea siajului lor. Ori fâșii de peisaj invernal, amintindu-mi de jocurile copilăriei. Chipul îi era de o frumusețe ce îmi topise sufletul pe loc. La multe sute de grade. Cred că, dacă mi l-aș fi putut smulge din piept, s-ar fi prelins ca o lavă purpurie prin celula mea umilă. Cealaltă, prin întruchiparea ei nu vădea o ființă asemenea celor pe care le părăsisem pe treptele lui Martin, aventurându-mă în prizonieratul acesta nefast. Părul îi era desprins dintr-o pleiadă de stele argintate. Cu o coadă ca o cometă. Chipul îi era un amalgam de intarsii. Avea ochii parcă sculptați, sub care se ascundeau două semințe de mac. Mi-am amintit că romanii credeau că floarea de mac poate vindeca rănile sufletești provocate de dragoste, dar și că la vechii greci ea era considerată simbolul somnului adânc și al morții. Hypnos și Thanatos erau, de altfel, reprezentați având pe cap coronițe de mac sau ținând în mâini flori de mac. Obrajii păreau două jumătăți de lună plină. Buzele șerpuiau aidoma unei curgeri timide de apă, izvor tinerel de munte. Genele păreau desprinse din penajul unui păun fantastic. Trupul, o cascadă de un albastru celest. Brațele și picioarele aveau forma și legănarea unor liane înverzite și a trunchiurilor de brad aromitor. Ca o hamadriadă apărută din basme. Probabil că ea a fost cea care a sesizat clipa mea de nedumerire, căci, imediat, ciudatul hribid de elemente naturale fasonate pe un trup uman mi-a spus cu un glas cât se poate de pământesc: „Noi suntem cele mai înalte în grad aici, în Împărăția cuvintelor. Eu sunt Personificarea. Iar ea este Metafora. Le vei cunoaște și pe celelalte surate ale noastre în periplul tău literar: Sinecdoca, Litota, Comparația, Aliterația. Te vei întâlni cu noi de două ori pe zi. Dimineața, când îți vom aduce hrana de care ai nevoie ca să reziști, precum și manuscrisele pe care trebuie să le copiezi. Și seara, când ne vom îngriji din nou de dieta ta și vom recupera manuscrisele la care ai lucrat o zi întreagă”. Starea mea de biped cu gândul mereu la îndestularea pântecului m-a îmboldit să le întreb de ce primesc hrană doar de două ori pe zi. Și le-am spus cu un ușor zâmbet pe buzele-mi arse: „La prânz voi mânca litere și voi bea din călimara cu cerneală de aur?”. Metafora mi-a pus degetele pe buze și mi-a mai zis doar atât: „Superbia ta nu își are locul în lumea noastră pură! Uite, de mâine vei începe cu acest manuscris. O dată pe zi, la ora prânzului, ai voie să te plimbi puțin prin grădina din spatele Bibliotecii”. Mi-au lăsat pe masă un pergament aproape exfoliat de ridurile vremii ce îl frământaseră. Lângă el au așezat o farfurie cu o hrană ce mi se părea ca miros și culoare destul de îndoielnică. După ce au ieșit, am desfăcut febril pergamentul. Mă miram cum dintr-odată, eu, cel care voiam să vând pentru o doză cărțile cumpărate cu drag de Ruxi, abia așteptam să văd ce manuscris voi avea de mâine ca tovarăș în lungul drum al recluziunii. Era „Epopeea lui Ghilgameș”. Am vârât lacom lingura în farfuria ce-mi stătea în față ca un marsupiu de porțelan și am gustat din mâncare. Nu mai mâncasem niciodată așa ceva! Avea un gust nemaiîntâlnit de bun. Și sățios. Chiar dacă acea mâncare nu lăsa să plutească prin ungherele camerei vreun miros ademenitor. Am adormit într-un târziu, așteptând ca de mâine dimineață, când îmi vor fi aduse și uneltele de scris, să mă apuc să frunzăresc timpul rămas până la eliberarea mea din acea închisoare. Dimineața ce a urmat a însemnat și începutul patimilor mele. Fiindcă aveam în față o călimară enormă. Plină cu un amestec de chinoroz și spumă aurită. Iar penița cu care crisograful Domițian trebuia să aștearnă literele pe manuscris era una imensă. Asemenea unei sulițe. Colile de hârtie erau de cea mai bună calitate. Hârtie bristol. Pe care am început cu mișcări timide să scriu titlul epopeii străvechi. Știam că nu erau admise greșelile sau ștersăturile. Personificarea mă anunțase cu glasul ei cabrat în aer ca un diez major că orice greșeală sau ștersătură adaugă o nouă zi pe răbojul prizonieratului meu. Așa că m-am înhămat cu răbdare, tacticos, atent până la detaliu, cu o acribie de care nu dădusem dovadă nicicând. Am reîntâlnit, altfel, zi după zi, personaje pe care le îndrăgisem în copilărie. Sau eroi cu care dorisem să mă identific, mai târziu, tânăr fiind. Povești de dragoste și ură. De deznădejde și de bucurie necenzurată. Anna Karenina, Muc cel Mic, Ionuț Jder, Ema Bovary, Ali Baba, Robinson Crusoe, D’Artagnan și prietenii lui de aventură, David Copperfield, eroii homerici. Și mulți. Mulți alții. Cu fiecare zi ce trecea înțelegeam mai deplin sensul acelui prizonierat și scopul final al pedepsei de a fi unul dintre crisografii acelei Împărății. Trebuia să simt din nou importanța cărților. Să înțeleg ce gest cumplit făceam atunci când voiam să înstrăinez pe câțiva bănuți efortul unor generații de scriitori, care au gândit, visat și creat pentru noi, cei ce îi vom urma. Dar, odată cu acest sentiment nou pentru mine, simțeam dorința ascunsă a unei introiecții. Care să îmi permită să pătrund în lumea eroilor mei. Să le pot schimba destinul. Măcar acelora care au suferit pe nedrept. Pentru care viața a fost o cărare strâmtă și plină de mărăcini. Aș fi vrut atât de mult ca Anna Karenina să-și fi putut materializa iubirea pentru contele Vronski. Sau Ionuț Jder să nu fi pierdut idealul dragostei lui adolescentine, jupânița Nasta. Dar mi-am dat seama că rolul meu era doar de a transpune fidel ceea ce alții au istovit în cuptoarele și retortele tainice ale cuvintelor. Ce mult ar fi însemnat pentru mine să-mi fie și Ruxi alături! Să stăm amândoi în cămăruța aceea și să ne bucurăm de rodul muncii mâinilor mele. Mă gândeam la ea în fiecare zi, când pășeam printre rondurile de flori geometric aranjate din grădina Bibliotecii și, cu cât treceau zilele, simțeam că singurătatea duce sufletul la neantizare. Priveam cu un sentiment de vinovăție florile. Căci mă îndepărtasem de mult de simbolul lor ca ofrandă ce se cuvine ființelor dragi. Florile din grădina Bibliotecii luau, probabil, din această cauză, în imaginația mea de prizonier al singurătății forme și denumiri nemaiîntâlnite. Flori-arteziene implorând cerul să se scufunde în ele. Flori-îngeri, palide, cerate, cu luciul stearinei. Flori-demoni cu pistilul sălbatic, întunecat, mirosind a sălbăticie macerată. Flori-săbii ce îți sfâșiau cu mirosul lor mucoasa olfactivă, penetrând-o sângeros. Flori-cruci ca cele ce se ofilesc pe mormintele părăsite și triste. Flori-capcană ce te prind în mirajul culorilor lor, anesteziindu-ți simțurile. Flori-rictus cu petalele dezvelind mandibule de semințe roș-albăstrii ca niște dinți de carnasier feroce. Flori-rumeguș de stele. Flori-canioane de lumină. Flori de gheață, flori de jar, flori-cumpănă, flori-crisalide, flori fanate, cu inima îndoită de uscăciune. Flori-mame și flori-surori. Flori cum nu mai văzusem eu niciodată până atunci.
Nici nu știu cum trecuseră zilele a trei ani împliniți. Până într-o dimineață, când m-am trezit cu o durere puternică de cap. Simțeam că îmi plesnesc venele asemenea cercurilor unui butoi prea plin, gata să dea pe dinafară. Personificarea și Metafora m-au privit cu îngrijorare, căci cred că aveam o spaimă teribilă în priviri. Am auzit cum se sfătuiesc și Metafora a spus: „Trebuie să-l ducem urgent la Corectorul de serviciu! Numai el poate descoperi cauza acestei stări ciudate!”.