Weekend la Dover – 2010

Vineri

M-am dat jos din autobuz și trag în piept aerul sărat în timp ce urechile mi se obișnuiesc cu plânsetul percărușilor. Undeva în spatele pistei pe care e parcat autocarul Eurolines cu care am venit de la Paris, văd scris cu litere enorme: Calais 9.
¿A quien estamos esperando? îl întreb de jos pe șoferul spaniol care ne-a adus până aici, și care acum își trage sufletul în cabina sa situată la “parterul” vehicului etajat. E un tip simpatic, uscățiv, exact așa cum mi l-aș putea imagina peste veacuri, pe nemuritorul Don Quijote. Deși nu s-a luptat la propriu cu morile de vânt (echivalate modern de două imense parcuri eoliene pe care le-am străbătut în drum) acest domn simpatic ne-a dat emoții undeva pe peage (autostradă cu taxă) când la un punct de plată a acelei taxe a blocat coada de mașini timp de zece minute, încercând zadarnic să-și scoată cardul din automat. În Franța, totul sau aproape totul este automatizat, intervenția unui operator uman făcându-se doar în cazuri de excepție.
Iată, primesc și răspunsul. Așteptăm un călător întârziat care se îmbarcă de aici, de la Calais, și care a coborât dintr-o mașină cu valizele în mână. Ne urcăm cu toții la loc în autobuz și pornim, pomenindu-ne după scurtă vreme într-o parcare mare, în stânga unei clădiri scunde pe care scrie „Poliția de frontieră”. Ne încolonăm și ne prezentăm pe rând în fața ofițerilor vamali britanici care ne controlează la pașapoarte și ne scanează ca la aeroport, tot aici făcându-se și declarațiile vamale pentru cei care nu sunt din UE (avem la bord doi cetățeni americani). Nu știu de ce, simt un oarecare fior în fața acestui „infringement” britanic pe teritoriul francez. Îmi amintesc de vremurile de demult când Anglia avea un inspector permanent într-un alt port la Marea Mânecii, Dunquerque, dacă nu mă înșel, după ce francezii au pierdut Războiul de Șapte Ani și până la cel pentru independența Americii, ocazie cu care a fost expulzat. Dar nu este nimic ofensator acum, acestea sunt regulile de tranzit.
Trecem, după ce eu sunt pusă drept test să spun pe dinafară data nașterii. Englezoaica s-a mirat, pesemne, că par mult mai tânără decât zice buletinul. Ne reluăm locurile în autocar după care începe partea cea mai spectaculoasă a călătoriei: îmbarcarea pe vasul cu care vom face traversarea. Ajungem la terminal – un fel de ponton racordat la ferryboat. Semaforul arată verde semn că punțile sunt cuplate și intrăm cu autobuz cu tot în cala navei, un spațiu întunecos și sumbru, în care vehiculele mare sunt trase la un fel de peroane, unul în spatele altuia. Suntem îndrumați să urcăm pe „scările galbene” – există mai multe și fiecare are drept element de identificare o culoare, după care ajungem într-o altă lume, pe puntea destinată pasagerilor. Nava are capacitate pentru două mii și ceva de pasageri. Există de toate și putem alege: un salon elegant cu fotolii și măsuțe scunde (gratuit) un Club Lounge (unde poți servi o șampanie contra cost evident) un restaurant și o braserie, precum și un magazin duty-free pe care îl vizitez, un pic amețită și încercând să-mi păstrez echilibrul. Există, firește și un fel de recepție unde poți să ceri informații. Ne așezăm inițial pe o băncuță de serviciu, în fața treptelor care urcă pe covertă (puntea descoperită) și privim cum nava se pune în mișcare, cu fața la Franța și cu spatele spre destinația noastră. Nimic spectaculos nu se întâmplă pe măsură ce înaintăm pe mare, cu excepția apariției unui grup de adolescenți englezi zgomotoși, în trecere spre punțile superioare. Presupunem că au fost în excursie cu școala (deși e vacanță) până în țara vecină și desigur, prietenă.
Cam pe la jumătatea călătoriei care durează circa o oră și jumătate ne transferăm în salonul cu fotolii de unde avem o perspectivă mai bună spre Anglia. Timpul trece nimicitor de încet, după care în fine se zăresc țărmurile Albionului. Formațiunile acestea de calcar, numite „The White Cliffs of Dover” sunt de fapt cele care au inspirat denumirea romană a insulei. Nava pătrunde în rada portului iar noi suntem anunțați să coborâm. Acum i-acum! Mai știm să ajungem la autocar? N-am reținut figurile colegilor noștri de călătorie sosiți ca și noi din Paris, așa că ... Cu un sentiment de ușurare îl văd pe șofer și caut să mă țin după el. Ajungem în cală și ne urcăm în autobuz după care voiajul nostru până în autogara portului e extrem de scurt, parcurgând o bretea suspendată de șosea și ... iată-mă pentru a treia oară pe pământul Marii Britanii.
E frig și a plouat. Ne luăm rămas-bun de la spaniol: autocarul își continuă drumul spre Londra, iar noi o luăm pe jos spre hotelul Premier Inn, după ce fac câteva încercări nereușite de a mă dumiri unde este șoseaua.
Curățenia desăvârșită, marcajele pistei pentru biciclete și spațiile înguste mi se par familiare: fac parte din tiparul în care se încadrează în percepția mea orice oraș englezesc. Peisajul acesta (în dreapta noastră sunt chiar dealurile de calcar, parțial acoperite de vegetație, iar în stânga sunt faleza și marea) îmi amintește de Balcic și de Cavarna. Presupun că „dealurile” sunt de fapt meterezele unei câmpii înalte și văd deasupra, niște construcții vagi ce par ruine. Și, interesant, sunt niște ferestruici și uși în stâncă, acoperite cu grilaje sau obloane. Aș zice că sunt chilii (dacă păstrez în minte analogia cu litoralul bulgăresc) dacă n-aș ști că în Anglia nu există asemenea așezăminte. Ne vom lămuri ulterior asupra lor. După ce trecem de un șir de pensiuni chiar în buza muntelui, cu grădinițe cu flori cochete, traversăm autostrada A20 cu grijă la sensul din care vin mașinile.
Dincolo de un strat de plante specifice climatului marin, e faleza, numită și Marine Parade. Turnul circular al hotelului este chiar în fața noastră.



Faleza are pe dreapta un spațiu rezidențial – un bloc lung, tencuit maron cu tocăria ferestrelor albă. Culorile îi dau o tentă puțin sumbră. În schimb, are în față un vast spațiu verde cu flori (doar comitatul Kent pe teritoriul căruia ne aflăm e supranumit „grădina Angliei”!) și câteva ronduri de bănci, cumva „scufundate” sub nivelul de acces, se coboară câteva trepte, e probabil un truc pentru a fi la adăpost de vântul care pare a fi puternic pe aici. Într-un asemenea spațiu vedem o plăcuță cu avertisment: constituie contravenție consumul de băuturi alcoolice în acest loc dacă un ofițer de poliție ți-a spus să nu bei aici!
Remarcăm câteva „gropițe” în asfaltul străzii – stradă prevăzută din loc în loc cu aparate de parcate („meters”) – dar, spre deosebire de cele din țara noastră, acestea (gropile) sunt înconjurate cu un brâu de vopsea, ca să fie vizibile pentru conducătorii auto.
De-a lungul falezei sunt câteva statui interesante pentru istoria locului. Bustul căpitanului Mathew Webb care a traversat Canalul Mânecii înot în 22 de ore este primul întâlnit în drum, după ce lăsăm hotelul în urmă. Al doilea este un monument simbolic ridicat în cinstea navigatorilor britanici din marina comercială care și-au dat viața în cel de-al doilea război mondial. Inscripția pune accent pe datoria morală a Europei (mai ales a Franței – dacă citim printre rânduri) la recunoștință pentru aceste sacrificii.
Ultimul, în sfârșit, înfățișează un miner slab și tras la față, cam ca țăranul nostru din 1907, stând pe vine cu lămpașul la cască și cu privirea în gol. Pe inscripție citim că statuia a fost mutată aici din vechiul amplasament situat în fața termocentralei Richborough, închisă în septembrie 1997. Multe mine din Kent au avut aceeași soartă.
Mai există în fine și un frumos bazin-mozaic ce înfățișează harta acestui țărm de mare, inclusiv coasta franceză.
Cam atât pentru astăzi, e timpul să ne întoarcem. Ziua se încheie cu o masă copioasă la Marine Court, restaurantul hotelului.