În plină lună de vară cu soare aproape dogoritor, coridoarele erau la fel de aglomerate ca și cele trei sau patru săli amenajate pentru desfășurarea proceselor penale și civile. Căldura se putea citi mai bine pe fețele oamenilor și pe bluzele lor transpirate decât pe gradațiile termometrului. Aerul era greu de respirat din cauza mirosurilor de tot felul degajate de pereți, încălțăminte, îmbrăcăminte, parfum și alte produse cosmetice folosite de câteva persoane ce priveau de sus la mulțimea pestriță ce se foia purtând în expresia feței griji greu de înțeles ori satisfacția unei sentințe favorabile…
Judecătoarea Mihaela Tudose, îmbujorată mai mult de râsul greu de stăvilit decât de căldură și stresul specific unei zile în care avea peste 60 de cauze pe rol, și-a fluturat discret poalele robei, și-a dres vocea, s-a ridicat de pe scaun și s-a adresat sălii cu suficientă forță pentru a fi auzită din toate colțurile:
- Vă rog să păstrați liniștea! Nu mă puneți în situația să decid evacuarea sălii. Înțeleg starea de spirit generală, dar trebuie să înțelegeți că întreruperile și manifestările necivilizate ne pun în întârziere pe toți și pot influența nedorit calitatea actului de justiție. Rog militarii din sală să nu mai permită accesul altor cetățeni până la pauza ce va urma cazului aflat în dezbatere, s-a adresat ea, în finalul apelului, celor doi jandarmi care abia se abțineau să nu râdă așa cum o făcuseră până în acel moment odată cu majoritatea persoanelor prezente în sală. Continuăm audierea reclamantului, a decis ea, așezându-se. Domnule Gălbează , vă rog să relatați instanței în ce împrejurări v-a jignit papagalul și prin ce anume expresii sau cuvinte a făcut-o!
- Doamna președinte, onorată instanță, îmi permit să fac o îndreptare… eu mă numesc Gălbejitu, nu Gălbează! Eu sunt Gălbejitu Ilie și, după cum am mai spus, papagalul vecinei m-a jignit spunându-mi că sunt boșorog și ….
- Vă rog, vă rog! a intervenit imediat președinta. Ascultați în liniște declarația. E ultimul avertisment… Continuați, domnule Gălbejitu și vă rog să-mi scuzați greșeala referitoare la nume!
- Deci, cum v-am spus, el mi-a zis așa și atunci eu l-am înjurat. Și am înjurat și pe cine l-a învățat… Trebuie să arăt aici cum am înjurat atunci, doamna președintă? a întrebat reclamantul, mai mult preocupat să-și construiască cea mai inocentă privire, în timp ce se muta de pe un picior pe altul și își ștergea cu dosul palmei ceafa lată plină de sudoare, decât să-și formuleze răspunsul ce părea a fi pregătit încă de acasă.
- Nu este nevoie. Ați menționat în declarația scrisă. În ce moment al zilei s-a întâmplat și în ce anume loc, în ce împrejurare? Vă rog să precizați!
- Păi… să tot fi fost trecut de două, doamna președintă. Da, era trecut de două că veniseră copiii de la școală și eu am ieșit pe banca de lângă scara noastră… Avem acolo două bănci. Eu le-am procurat, că am adunat bani de la proprietarii locatari după ce am dus muncă de lămurire, doamna președintă, cum am făcut cu pomii atunci…
- V-am mai rugat de vreo două ori să răspundeți strict la întrebări. Nu despre bănci ați scris în reclamațiile depuse la poliție, a intervenit judecătoarea ce se străduia vizibil să rămână calmă. Nu ne interesează pomii că doar nu din ei v-a înjurat papagalul, nu? a continuat ea schimbând cu totul tonul vocii și privind cu severitate publicul care începuse din nou să freamăte. Vă rog să nu menționați cele declarate în afara problemei, l-a atenționat pe grefierul de ședință pe care-l văzuse că scria fără întrerupere aplecat mult peste caietul său, în timp ce se chinuia să-și ridice cât mai mult umărul dinspre sală într-o poziție caraghioasă pentru a nu fi văzut de public cum râde în cascade. Vă ascult, domnule Gălbează… scuzați, Gălbejitu, am dorit să pronunț! l-a invitat apoi președinta pe reclamant, ridicându-și scurt bărbia într-un gest dorit a fi autoritar și superior.
- Deci, cum spuneam, onorată instanță, eu am stat pe bancă și papagalu’ ăla m-a făcut… cum am zis eu acolo în reclamație, doamna președinte… Că el era la fereastră și m-a văzut…. E clar că m-a cunoscut, că stăpâna aia mică a lui l-a învățat. Nu avea cine altcineva, a precizat reclamantul în timp ce a încercat să-și răsucească trupul greoi pentru a o arăta cu degetul pe stăpâna papagalului. Uitați… e acolo undeva, că n-o văd dar știu că e acolo…
- Da, am înțeles ce vreți să spuneți, a intervenit judecătoarea. Vă rog să declarați în ce limbă a vorbit papagalul. Nici în declarația scrisă nu ați menționat acest aspect, a precizat imediat, mai mult pentru a acoperi rumoarea publicului asistent.
- Păi… cum în ce limbă, doamnă? În limba lui, fir-ar să fie de papagal! A răspuns reclamantul oarecum buimăcit de ultima întrebare.
- În această situație, dumneavoastră cum ați înțeles cuvintele, domnule…? Vorbiți limba lui? A intervenit președinta vădit iritată, nereușind să-și mai ascundă zâmbetul ironic.
- … Eu… eu nu vorbesc limba lui, că el e pasăre, ce dracu’! Dar am înțeles când a zis „boșorog prost”… Adică ce, eu sunt prostu’ lui sau al stăpânei ăleia mici, doamna judecător? a îndrăznit reclamantul să întrebe pe fondul râsului general din sală.
- Da, rețin cele declarate de dumneavoastră… Vă rog să vă hotărâți și să precizați pe cine ați reclamat că v-a jignit și v-a stricat în mod repetat liniștea familiei pe timpul nopții: pe „stăpâna cea mică” a papagalului, numita Adamescu Marioara, ori chiar pe papagalul care răspunde la numele Cipi!
- Păi… cum să vă spun… eu am reclamat că am fost jignit… Îl reclam pe papagal, onorată instanță, dar…
Animația publicului a crescut la maxim și hohotele de râs au întrerupt declarația petentului. Erau mulți oameni necăjiți în sală, erau mulți cu tristețea întipărită în ochii obosiți și adânciți în orbite, dar la aceste momente nu era posibil să se manifeste altfel decât zâmbind sau râzând din toată inima. Expresiile folosite de omul care vorbea, mimica lui și contextul în care făcea declarația, toate la un loc, erau de natură a face omul să uite chiar și de amenințarea unui pericol iminent .
După aproape două minute, timp în care președinta instanței a reușit cu greu să intervină și să liniștească spiritele, numitul Gălbejitu Ilie a reușit să-și continue declarația, după ce privise lung, de jur împrejur, fără să înțeleagă de ce oamenii erau atât de veseli și-l priveau râzând. Deși în acte era scris negru pe alb că a împlinit vârsta de 45 de ani, prin prezența sa fizică și stângăcia manifestată permanent în mișcări, arăta lumii că are mai mult de 50-55 de ani, dar nu realiza acest fapt.
- … Deci, cum vă spuneam, onorată instanță, eu reclam pe Cipi ăla și pe vecina mea Marioara… că ea l-a învățat să vorbească urât la adresa mea. Eu cer să-l evacueze din apartament și cer, onorată instanță și doamnă președintă, daune morale de la amândouă persoanele!
Ultimele cuvinte au fost însoțite de mișcarea sugestivă a brațului drept și accentuate de vocea iritată a vorbitorului care, nu pentru prima oară, se întorcea greoi și indignat în stânga și-n dreapta pentru a înțelege de ce aproape toată asistența a izbucnit în râs. A privit apoi întrebător la președinta care se ștergea la ochi cu o batistă micuță. N-a observat când unul din cei doi jandarmi a trântit cu boneta de podea și și-a bătut genunchii cu palmele, poate pentru a-și potoli râsul, gest care a întreținut și mai mult momentele de ilaritate generală.
- Vă rog, vă rog! Respectați liniștea în sală! A intervenit din nou președinta zâmbind îngăduitor, după ce și-a strâns batista umezită ușor în palma-i micuță. Rog ca pârâta Adamescu Marioara să se prezinte pentru a-și expune declarația…
După îndeplinirea procedurilor și atenționarea de a se referi strict la cauză, tânăra de nici 30 de ani și-a netezit bluzica-i albă dantelată și decoltată, l-a săgetat cu o privire ironică și disprețuitoare pe reclamant și a început să vorbească. Vocea ei era egală și calmă. Privea numai în față, la judecătoare.
- Doamna președintă, cu respect vă aduc la cunoștință că repetatele reclamații ale domnului Gălbejitu sunt lipsite de adevăr. Papagalii mei, pentru că am doi, nu unul singur, nu sunt liberi în apartament. Stau în colivia lor special construită, deci nu putea vreunul să stea la fereastră ca să-l „salute” pe reclamant. Niciunul nu vorbește. Nu sunt din specii care pot învăța să pronunțe în graiul nostru. Am declarat asta polițiștilor care au venit în două rânduri în apartament și i-au văzut cu ochii lor…
- Un moment, vă rog! a întrerupt judecătoarea șirul cuvintelor ce curgeau fără oprire într-un ritm alert ce abia putea fi urmărit, în timp ce răsfoia nemulțumită filele prinse în dosarul după care-și ascundea zâmbetul din când în când. Pentru că ați adus vorba de polițiști, observ în documentele existente la dosar, că ați fost somată să vă debarasați de papagalul cu pricina și de doi câini. V-ați angajat să dați curs somației și ați semnat procesul verbal de constatare. Vă cer să precizați de ce nu ați rezolvat litigiul și despre ce câini este vorba.
- Păi are câini, doamna judecător și eu…
- Nu am dat cuvântul petentului și vă avertizez, doamna avocat, că veți părăsi împreună cu dumnealui sala imediat ce veți mai permite o intervenție de acest fel din partea clientului dumneavoastră! l-a întrerupt președinta instanței pe omul ce sărise în picioare, roșu ca racul de indignare ori supărare, deși se adresase apărătoarei numitului Gălbejitu. Pârâta are cuvântul. Vă rog să faceți precizările solicitate, s-a adresat imediat, pe cel mai oficial ton cu putință, domnișoarei Adamescu.
- Doamna președintă, prima reclamație am avut-o în luna decembrie 2008. Adevărat, au venit doi polițiști și au constatat că în apartamentul meu este liniște. Au văzut că papagalii mei sunt cuminți și nu au auzit nici un lătrat de câine. Ei au întocmit un proces-verbal și mi-au dat să semnez…
- Ați citit acel proces-verbal pe care l-ați semnat? Era scris acolo ceea ce declarați aici? a intervenit președinta instanței fluturând oarecum iritată o foaie de hârtie, posibil chiar documentul în cauză.
- Recunosc că nu, doamna judecătoare! Eu am vorbit ceva, polițiștii se pare că au scris altceva, a răspuns cu hotărâre pârâta și, după o pauză aproape neobservată provocată de rumoarea sălii, a reluat povestea pronunțându-se cu claritate, dar cu nemulțumire evidentă în voce și privire. Vecinul de la trei, acest domn Gălbejitu, a reclamat atunci că papagalul meu țiuie și nu-l lasă noaptea să doarmă. La aceeași dată a reclamat că și câinii latră noaptea și-i strică somnul. Precizez aici, în fața instanței, că papagalul doarme toată noaptea, ca orice pasăre, iar câinii mei nu latră nici ziua și nici în timpul nopții. Cred că nici nu știu să latre, de fapt! În primăvara anului 2009 m-a reclamat din nou. Nu mi-a spus mie nimic. M-am pomenit cu alți doi polițiști că-mi bat la ușă pe timp de noapte. Același domn, care e și președinte al asociației de proprietari, a reclamat că dau volum maxim la televizor ca să învețe papagalul să vorbească. A reclamat că din cauza asta câinii nu pot dormi și urlă de supărare. L-a pus pe vecinul de la etajul unu să susțină reclamația, chiar dacă acesta știa că eu am „nimfe” și nu papagali mari în casă. Vă aduc la cunoștință că reclamantul a făcut această reclamație pentru că era supărat că fiica sa a luat nota șapte în teză la matematică și a dat vina pe papagal că nu a lăsat-o să învețe Așa mi-a spus mie vecinul de la unu…
Domnișoara Marioara Adamaescu s-a întrerupt și a cuprins cu privirea, contrariată și ușor speriată, întreaga sală. Nu era persoană să nu râdă ori să nu zâmbească, cel puțin. Relatarea ei provocase ilaritate generală. Era o stare de fapt care pe ea o deranja. Povestea ei era tristă și nu înțelegea de ce oamenii râd. O durea să creadă că animăluțele ei sunt izvorul unei atitudini pe care nu o înțelegea. „Oamenii ăștia nu știu să iubească? Nu știu cât de nevinovată și drăgălașă este o pasăre micuță în colivia ei? Doamne, cum pot fi atât de răi? Cățelușele mele sunt cu mult mai bune și sunt mai curate ca mulți din sala asta. Uite, Micuța Bella a făcut cinci ani… Ar trebui să declar aici și istoria lor, dar mă lasă? Poate o fac pe judecătoarea asta sobră să înțeleagă și să-mi dea câștig de cauză…”.
- Vă rog, vă rog! Liniște! striga președinta în acest timp trântind cu dosarul greu în tăblia mesei din stejar. Evacuez sala dacă nu încetați!... Vă rog să continuați!... Pârâta să continue, nu sala, vă rog! a insistat domnia sa privind cu reproș spre mulțimea agitată, la un pas de a da liber altui val de râs.
- Doamna președintă, eu am crescut această cățelușă. Am luat-o de la ghena de gunoi când avea doar patru zile. Am luat-o în casă. Altfel murea de foame și de frig, că era la început de martie, în anul 2005. I-am dat mâncare cu biberonul, ca unui copilaș, până s-a ridicat pe piciorușe. Și Anyta s-a bucurat foarte mult și o încălzea cu trupul ei firav, dar plin de căldură…
- Anyta fiind fata dumneavoastră? Vă rog să precizați, a intervenit președinta în timp ce căuta neatentă prin dosarul cauzei.
- Nu, doamna judecătoare! Anyta este cățelușa mea cea mare. Are 11 ani și este o metisă cu Setter, după cum a precizat doctorul veterinar când i-am făcut carte de identitate…
Râsul și chicotelile din sală au acoperit vocea pârâtei. Până și cele două avocate râdeau, iar grefierul de ședință își acoperea fața cu un dosar care se zguduia în ritmul în care i se transmitea tremurul trupului provocat de râs.