agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-11-14 | |
1.Încântată de cunoștință
Mergea pe stradă, grăbită să ajungă acasă; plouase mai devreme. Iar ea, o mare iubitoare a mersului pe jos, nu avea umbrelă, ci doar geanta-ghiozdan de culoarea abanosului. După cum spuneam. O zi ploioasă de final de toamnă, puțin însorită...dar soarele era foarte bine ascuns de norii buimăciți și grăbiți spre nicăieri; soarele mai apărea și el preț de 5-6 secunde numai când norii își pierdeau din concentrare și își ieșeau din ritm. Foarte rar se întâmpla fenomenul acesta deoarece norii, pe final de toamnă, dispun de o inteligență superioară celorlalte rude primăvăratice, văratice sau iernatice. Strada – căreia mai degrabă îi puteai spune bulevard pariziano-gășățean – era inexplicabil de pustie. Pe cât de faimoasă era, pe atât era de neexploatată. Copacii dezbrăcați erau un decor vulgar care parcă alunga până și guzganii, nu doar populația. Agenții serviciului de salubritate își făcură datoria cum nu se putea mai bine deoarece nici măcar o frunză de culoare luciferică nu puteai zări pe acea străduță lungă de vreun kilometru și jumătate și lată de vreo trei metri. Și totuși, nevizitată de nimeni...doar de copacii permanenți ce umbreau – pe timp de bogăție naturală – parterul, ocupat de mici magazine, buticuri, firme de servicii publice, etajul unu și uneori chiar etajele doi-trei ale blocurilor ce marginalizau inferior această stradă „părăsită” a Micului Paris. Limita superioară e străzii este șoseaua aglomerată tot timpul. -Unii chiar nu știu cât de sănătos este mersul pe jos!gândește ea. Și e foarte adevărat ceea ce tocmai afirmaseră gândurile sale. Nu doar pentru persoanele care merg pe jos e sănătos, ci pentru toată lumea. Imaginează-ți cum ar fi dacă numărul mașinilor, automobilelor s-ar reduce! Îmbrăcată cu un palton negru, stil rusesc, care acopera bluza ei roșie ca focul, simplă și cu blugi negri, nici largi, nici mulați, încălțată cu o pereche de pantofi negri, simpli, fără toc, tânăra și proaspăta adultă – de numai patru luni adultă – își urma frumul spre casă. Deloc scurt. Avea părul inelat, de nuanță aurie, lung și foarte plăcut. Tenul ei era alb ca laptele nucilor de cocos; ochii îi erau căprui și se asortau perfect cu părul; nasul era potrivit, făcând-o invidioasă și pe Cleopatra; buzele-i suave și potrivite îi erau uscate, dar în același timp roz și dornice de un sărut perpetuu. Nu era înaltă, dar avea o privire persuasivă ce dă naștere perplexității muritorilor de rând. Preț de câteva secunde norii intră într-o atmosferă de tandrețe, permițându-i soarelui să-i atingă fața cu razele lui înspăimântate. În acel moment, ea strănută puternic, iar un val de aer rece îi zboară prin păr. -Sănătate!îi urează o voce masculină de nicăieri. Se uită prin stânga, prin față, prin spate, prin dreapta...nimic. de pe-o altă străduță, perpendiculară cu drumul ei, iese un bărbat cam la vreo 24-25 de ani, având părul blond, tuns în stil eminesciano-adolescentin. Ce mai? Părea a fi Eminescu Mihai în pragul majoratului. Ochii lui verzi se făcură deodată albaștri; buzele lui prinseră a zâmbi; iar cerul devine subit o pleiadă de ametiste... -Mulțumesc!spune ea, căutându-l cu privirea, localizându-l apoi. Îl privea fix în ochi. Ochii ei ardeau de curiozitate, dar ea nu a zâmbit deloc. Deși erau vreo trei metri între ei, ochii ei – acum un vulcan în erupție – priveau profund ochii lui ce păreau două peruzele feribunde. După acele câteva secunde de tandrețe a norilor, ce păreau cățiva ani, secunde ce stărniseră un război între cei patru ochi – ochii ei erau calzi, dar invazia albastră a încins cele două pietre prețioase ce explodaseră ca o hipernovă – cerul îți revine. Ea rămâne înghețată, iar el ajunge la doar 10 centimetri în fața ei. În tot acest timp, ochii ei nu se dezlipiră de ai lui. Dar el îi zâmbește foarte cald, iar zâmbetul îi fură ei privirea; privirea ei apoi se îndreaptă spre cravata lui albă, cămașa neagră, sacoul negru ce îl ținea în mână, apoi privirea i se îndreaptă spre mâna lui dreaptă ce ținea un buchet de trandafiri roșii, privire ce coboară până în pământ imediat după ce pantalonii negri de stofă și pantofii negri au fost priviți cu discreție. -Sunteți profesor?îl întreabă ea, hipnotizată parcă. -Nu. Eu sunt...Niko!îi răspunde el cu drag, întinzându-i o batistă roșie pe care o purta tot timpul în buzunarul lateral stâng de la pantaloni. Ar trebui să te ferești de vremea asta urâtă. -Da...Eu sunt Be...Mira!zâmbește ea cu teamă, revenindu-și din „hipnoza” de moment, și ia batista din mâna lui. Încântată de cunoștință!continuă ea, fâstâcindu-se. Ajungând pe aceeași stradă cu ea, bărbatul își continuă drumul în direcția opusă drumului ei. Dar se oprește și mai discută cu ea... -Mira!o strigă el. -Da, zice ea, întorcându-se din drum. -Tu ești profesoară?se miră el, zâmbind. -Ba din contră. Încă-s elevă. Sunt în ultimul an de liceu. Nu mi-ar place să fiu profesoară. Nu îmi imaginez un grup care să mă asculte. Nu aș părea destul de interesantă. Nu știu cine m-ar asculta. -Ce te-mpurpurași așa? -Cred că-i de la strănut, zice ea rușinată. Asta fiindcă sunt încăpățânată și nu ascult când îmi spune să iau medicamentele, iar... -Mama ta?o întrerupe el. -Nu, dar... -Tatăl tău? -Nu. Eu nu... -Aha!zice el, întrerupând-o iar, ducând mâna la frunte și privind cerul. Iubitul tău... -Ce iubit,măi? Glumești?zâmbește ea. Iar părinți...nu am. -Atunci...de ce nu iei medicamente?se miră el. -Medicamente?zice ea uimită. Ah, da, medicamente. Deși medicul îmi spune să le iau, eu nu-l ascult deloc. Dar deloc! -Ah...medicul!zice el vesel, lovit de vreo revelație. -Da, medicul. -Dacă nu ai familie, cu cine locuiești? Singură?se miră el. Ești unica pământeancă pe care am întâlnit-o și locuiește singură... -Dar...mai sunt persoane care locuiesc singure! De ce te miri? -Păi...da? e posibil? -Evident. Pe ce lume trăiești?râde ea. -Acum, pe asta!zice el grăbit, luând totul foarte în serios. Cei doi pornesc pe drumul lui. Ea se întoarce din drum pur și simplu. -Nu am zis că nu am familie, ci doar că nu am părinți. Nu îi mai am...și nici prieten nu am. Locuiesc cu Angelo și Ezra, iar uneori ne mai vizitează mătușa Ersina. -Angelo și Ezra? Sunt frații tăi? -Nu. Eu am un frate, dar e căsătorit cu o spanioloaică. Locuiesc ambii în Spania. Angelo e motanul meu negru, iar Ezra e surioara lui mai mică, albă. Iar mătușa Ersina e singura mea rudă de pe aici. Soră cu bunica din partea mamei. Dar ea e văduvă și locuiește cu cei doi nepoți ai ei, verii mei Norbert și Robert. Amândoi au 23 de ani. -Sunt gemeni?intervine el curios. -Nu. Dar mamele lor erau gemene. -Cum adică...erau?Nu mai sunt? -Nu mai sunt în viață. -Îmi pare rău. -Știi, acum 14 ani s-a abătut un mare blestem asupra familiei mele. -Blestem?! Crezi în blestem? -Doar acela a fost blestem! Altfel nu-mi pot explica ce anume ar fi provocat acel moment negru, acel măcel... -Măcel?!se miră el. -Da. Măcel!oftează ea, observându-i-se o lacrimă în colțul ochiului stâng. A fost un măcel...cel mai groaznic! Măcel la care eu am luat parte și am fost salvată de El, de Cel de Sus... -De Dumnezeu? Crezi în Dumnezeu? -Da, de El. Cred în El. El m-a salvat, dar El nu a putut stopa măcelul acela groaznic... -Bine că te-ai salvat! -Mie-mi spui? De-ai știi și cum am scăpat... -Cu ajutorul Celui de Sus, nu?zice el logic. -Da...metaforic vorbind...Vezi tu...pot să te tutuiesc, nu? -Chiar te rog, face el un gest cu mâinile zicând acestea. -Păi acum 14 ani eu aveam vreo 4 anișori. Nu știam prea multe. Din câte mi-a povestit mătușa Ersina, acum, când m-am mărit, reiese că familia mea a fost confundată cu altă familie. Eram într-un restaurant, în acest oraș, sărbătorind logodna fratelui meu cu Sara. Fratele meu e cu mult mai mare decât mine. Sunt vreo 17 ani între noi. Eram aproape toți la acea cină festivă: mătușile gemene cu soții lor și cu fii lor Robert și, respectiv Norbert, sora lui Norbert, Ela, care ar fi avut aceeași vârstă cu Daniel... -Daniel?o întrerupe el. -Da. Daniel, fratele meu. -Iartă-mă...nu știu de ce te-am oprit. -Nu –i nimic. Cei doi ajung în parc, ghidați de el fiindcă ea doar vorbește, povestește și nu-i deloc atentă la drum. Chiar deloc... -Împreună cu ei erau și bunicii, părinții mei, Daniel și soția sa. Era cel mai frumos moment din viața lui de până atunci... -Hm...căsătoria, zice el zâmbitor și gânditor. -Nu-i așa?zice ea serioasă. El dă din umeri. -Perdon!zice ea rușinată. -Iar te-mpurpurași? -Da... El îi face cu ochiul, serios. -La un moment dat, Sara a vrut să meargă să-și ia părinții de la aeroport. Ajunseseră mai târziu puțin decât era stabilit deoarece zborul se amânase cu vreo două ore din cauza vântului. Era tot așa...un sfârșit de toamnă. Am insistat să merg cu Sara și Daniel la aeroport. Dar ai mei nu au fost de acord. Parcă îl și aud pe tata: „Sub nicio formă! Stai cu noi! Fratele tău stă să aibă grijă de tine sau e atent la drum?” Cu asta m-a făcut să renunț, zâmbește ea. -Păi avea dreptate. Fratele tău trebuia să fie atent la drum, zice el, observând c[ ea nu e deloc atentă la drum. -Rămăsesem în grija Elei, verișoara mea. Iar Robert și Norbert întotdeauna erau împreună. Se înțelegeau extrem de bine. Poate din cauză că au aceeași vârsta. -Totul e posibil, zice el, ghidând-o doar cu mintea în parcul necunoscut de ea. Nu era parcul pe care ea îl frecventa, ci era unul total necunoscut. Un spațiu cu iarbă galbenă, cu pomi îmbrăcați în galben, un loc pustiu, din punct de vedere floral; dar, deși era sărăcăcios din punctul ăsta de vedere, era foarte frumos amenajat, curat și plăcut. Aerul era extrem de respirabil cum cu greu mai găsești în Micul Paris contemporan. Deși nu părea, el era foarte interesat de ceea ce ea îi spunea. -Știu doar că Robert și Norbert alergau foarte mult prin restaurant. Nu era unul foarte mare, însă era totuși unul renumit. Restaurantul. De fericire, l-au închiriat părinții mei în noaptea aceea. Cea mai amuzantă situație a fost cînd Robert a fost blocat, a rămas blocat în baie, spunea ea, devenind foarte tristă. A fost, de fapt, cel mai tragic moment... -Tragic?zâmbește el, ușor amuzat și puțin mirat din cauza tristeții ce-o ilustră fata. -Da. În momentul acela am auzit doar „trageți!”. -Striga Robert? Pentru a fi eliberat din baie? Adică să tragă de ușă... -Nu. A fost ordinul Asasinului. Am văzut cum s-au prăbușit, pe rând, trupurile mătușilor, unchilor, ale bunicilor meu – toți patru, Doamne! Apoi mama, tata și urmam eu...dar Ela s-a pus în fața mea și a căzut și ea secerată. Norocul meu a fost că era o masă lângă noi. Am fugit repede sub masa aceea. Iar Norbert încă se chinuia să-l scoată pe Robert din baie, zicea ea, tremurând. -Ești bine?o oprește el. -Da. Acum da. Dar atunci nu am putut scoate nici măcar un sunet de înspăimântată ce eram. Eram într-o stare de șoc. -Nici nu-mi imaginez altfel!zice el, devenind și mai serios. -După ce au prăpădit trupurile lor cu zeci de gloanțe, l-am auzit pe asasin zicându-le: „Of, descreierații dracului, am greșit victimele! Trebuia în celălalt restaurant. Damn! Am ucis o familie extrem de numeroasă din greșeală!”. Și cu asta am rămas în minte. Cu acele două cuvinte: din greșeală. -Și nu au fost prinși? Arestați?se revoltă el așa puțin, dar afectat. -În seara aceea au răpus multe familii. Vreo zece restaurante. -Zece?!o întrerupe el. -Da. Zece. Zece restaurante au fost devastate de idioții aceia. Criminalii! Nu era nimeni treaz. Erau morți de beți, de răutate și venin. A venit poliția, a făcut anchetă...dar nimic nu le-a redat viața lor, celor care pieriseră. Nu au fost prinși, ticăloșii. Dar au murit toți opt în accidentul din seara aceea. Accident de mașină. -Din cauza băuturii? Păi și-au facut-o cu mâna lor. -Nu, Niko. A fost o explozie. Erau într-o mașină neîngrijită. S-a spart rezervorul și...așa au constatat polițiștii și medicii legiști. Experții! -Ce final tragic au avut și ei. Dar și l-au meritat. -Viața m-a învățat că nu e bine să fii vindicativ. Și nu e bine să dorești răul nimănui. -Nu e bine...dar nici rău. Fata zâmbește printre lacrimi. El îi întinde altă batistă, tot roșie, din celălalt buzunar. -Mulțumesc, zice ea. -Uite. Am ajuns!zice el, luându-și sacoul pe el. -Unde suntem? Unde am ajuns? Cum am ajuns aici?întreabă ea nedumerită. -Păi...e parc. Cum adică? Nu am ajuns amândoi? Te-am luat cu forța?glumește el. -Nu, din contră, rostește ea foarte uluită. -Păi vezi?ridică el din umeri. -Vai, Niko...Eu acum observ că tu ai un buchet de trandafiri. Îmi cer scuze. Tu mergi la prietena ta, iar eu...ar fi trebuit să merg acasă!se miră ea. -Bine zis! Prietena mea...amica mea. -Nu iubita?îndrăznește ea. -Iubită...dar nu a mea. Vezi tu, ea nu mai este. Dar nu încetează să existe. -Păi? Și trandafirii?se miră ea. -Trandafirii sunt pentru ea. -Și ea? Nu se supără dacă tu mergi cu mine și...te vede cu mine venind la ea? El îi zâmbește ușor. O privește cu drag. Ea încă se simte ciudat. Era normal. Era normal? -Of, micuțo...e Parcul Trandafirilor. E logic să duc flori, nu? -Logic? Florile nu le duci doar la cimitir și la iubită? Sau la fete... -Uită-te-n stânga. -Un lac! -E Lacul Doamnei. -Lacul Doamnei? -Lacul Doamnei!îi confirmă el. -Nu știam de existența acestui parc. Și nici de cea a lacului. 2. Lacul Doamnei -În urmă cu foarte mult timp, Parcul Trandafirilor era o minunată grădină de trandafiri a unei vile superbe. Dar lacul nu exista atunci. În acea casă locuiau două femei gemene, ambele de 45 de ani, și o tânără de aproape 18 ani, nepoata lor, orfană fiind. Fratele gemenelor, tatăl tinerei, o dăduse pe aceasta în grija mătușilor. Una din mătuși, Letiția, conducea casa. Era foarte impunătoare și rea, atât cu nepoata, cât și cu Victoria, sora sa. Milena, nepoata a fost întotdeauna ținută din scurt de către Letiția și privată de multe drepturi. Victoria era la fel de nedreptățită de Letiția, dar ea era tot timpul bună cu Milena. I-a fot mama pe care o necesita atât. Când era de vârsta Milenei, Letiția se îndrăgostise pentru prima dată. Atât ea cât și Victoria, s-au îndrăgostit de același bărbat: un cavaler germano-britanic blond, înalt și perfect construit. Cel puțin așa îl descrie lumea, cea care a auzit de el. -Două persoane îndrăgostite de același bărbat...două iubiri!zice ea visătoare. -Nu! Deloc. Dragostea Victoriei pentru Artur era pură, nevinovată și, în același timp, interzisă. -Interzisă?se miră ea. -Interzisă. Letiția se iubea doar pe ea, iar dragostea, așa zisa ei dragoste pentru Artur, era de fapt invidia ce i-o purta Victoriei; pentru că Artur o iubea pe ea, pe Victoria. De aici i se trage răutatea Letiției. Ceea ce o lega de Artur era obsesia. Iubirea Victoriei și a lui Artur nu s-a putut materializa niciodată, iar Victoria a rămas doar cu sentimentele. -Victoria doar? Și Artur? A ales-o pe Letiția? -Letiția parcă turbase de furie! În fiecare seară se ruga...de fapt, blestema. Într-o cameră din numeroasele vilei, Letiția ținea lumânări galbene, sticluțe cu otravă și multe lucruri stranii, cum ar fi păienjeni morți, ochi de pisică sau fluturi negri morți. Nu exista zi să nu le blesteme dragostea. Nu exista noapte să nu le ureze moartea; până când, într-o zi, Artur a făcut pasul cel mare și a cerut-o de logodnică pe Victoria, spre disperarea Letiției. Fără să clipească, Victoria a acceptat. Dorea să plece în seara aia cu Artur, dar demonii au ascultat-o pe Letiția. Au umplut-o de furie, de mânie, de obsesie drăcească și a pus arsenic în paharul de vin al Victoriei. Numai că persoana care a băut din acel pahar a fost Artur. A doua zi a fost găsit pe podeaua din camera lui, leșinat, alb ca varul, rece ca marmura...trupul îi învinsese sufletul. Din păcate, oamenii sunt sensibili. El a simțit moartea și a urmat-o; Victoria a rămas tristă, deziluzionată, iar Letiția a rămas doar șocată. Artur murise. -Ce tragic!spune ea. -Tragic e puțin spus. Nu doar că-l pierduseră pe Artur, dar cele două nu s-au mai întâlnit niciodată cu iubirea. Sau cel puțin nu au mai simțit ceea ce au simțit pentru el nicodată. Niciuna. Au uitat pur și simplu că există bărbați pe lume. -E ca și cum ai avea un palat, dar fără acoperiș!zice ea. -E ca și cum nu ai avea nimic. E ca și cum ai avea sufletul o stâncă. E ca și cum aerul ar fi fum...irespirabil. Cel puțin așa simțea Letiția, care, din acel moment blestema iubirea până în ziua în care a murit. Dar Victoria apucă drumul divinității, slujindu-l pe El. Durerea pierderii lui Artur fost alungată de credința puternică pe care aceasta o avea în Dumnezeu. -Două drumuri, o singură iubire. -Dragostea e un păcat!o completează el. Și totuși, rămânând orfană, Milena este lăsată în grija Letiției, nu a Victoriei. Victoria este diagnosticată cu diabet, lucru ce-l determină, pe patul de moarte, pe tatăl Milenei să-și lase fata în mâinile Letiției. Avea 8 ani Milena atunci când a rămas și fără ultimul părinte, tutore legal devenindu-i acea vrăjitoare. Frumoasă, nimic de zis, dar pe cât de frumoasă, atât de rea. În fine...Milena a crescut ca într-o unitate militară: fără drepturi, fără să facă ce vrea, învăța la un colegiu de fete, unitate în care erau doar profesoare. Dar într-o zi, pe traseul școală-acasă, Milena a văzut un băiat. Avea 18 ani pe atunci. El părea mai matur. A fost dragoste la prima vedere. Foarte decent, drăguț, frumos. Dar ce să te faci cu Letiția? S-au plăcut atât de tare încât se vedeau zi de zi, când ea se întorcea de la școală. Întârzia mereu câte o oră. Până când s-a prins Letiția de fază. Și culmea! Nu numai că le-a acceptat relația, dar a fost de acord și cu logodna celor doi. În ziua logodnei, Liviu, logodnicul Milenei, a murit. Cruda Letiția îi pusese arsenic în vin, Milena rămânând văduvă înainte cu o zi de nuntă. Adică a doua zi toată lumea îl aștepta pe Liviu să apară la biserică, Milena era îmbrăcată cu rochia de mireasă, dar Liviu nu a mai ajuns. Era mort. Atunci Milena a fugit în grădina plină de trandafiri și a început să plângă. Și plângea, plângea...Lumea îi zicea de atunci Doamna Lacrimilor Roșii. -Săraca...și a avut același destin ca mătușile ei?se interesează ea. -Plângea zi și noapte pe o bancă în grădina cu roze. Avea noroc cu un prieten care îi era alături necondiționat. Poate asta le-a lipsit Victoriei și Letiției pentru a iubi din nou un bărbat. După o lună, Milena își revine din starea aia pufoasă psihic; își trăise doliul, dar se îndrăgostește iar. De data asta, de nepotul unei mari doamne a orașului, foarte bogată și cumsecade. Nepotul ei îi semăna foarte mult în comportament mătușii. Dar Letiției nu îi convenea sub nicio formă. Așa că îi pregătește și lui Svetozar, noul logodnic al Milenei. O moarte sigură: îi oferă un set de trabucuri fine, dar cu un conținut extrem de toxic ce-l omoară în cel mult trei zile. Și Milena devine iar Doamna Lacrimilor Roșii, cea care plânge zi și noapte în grădina dimprejurul vilei. Același Sead o ajută să treacă peste neplăceri. A mai fost un băiat care a iubit-o mult și ajunsese și ea să-l adore. Din nou îi zâmbea inima și iar se gândea la căsătorie. Dar Letiția i-a oferit o sumă flatantă de bani pe care Peter, noul iubit, nu a putut să o refuze. A acceptat banii, dar Letiția l-a lovit cu mașina, ucigându-l și pe acesta. Inima Milenei era ca un râu secat. Tristețea celor trei pierderi i-a distrus sufletul. Dar nu în totalitate. Sead a fost alături de ea. -Dar Letiția nu a fost pedepsită? Chiar era lăsată așa, de capul ei? -Nimeni nu știa de monstruozitatea ei. Nu avea nimeni habar de crimele ei, nimeni nu o bănuia. Dar ea știa. Și se mai prefăcea că suferă. Dar suma aceea de bani, tot ea a luat-o. Erau banii Milenei, moștenirea fetei de la părinți, moștenire de care știa doar Letiția. Împlinise 19 ani și își găsise altă iubire. Un cântăreț la diferite instrumente, Samino era bărbatul perfect pentru ea. Părea cel mai puternic. Dar nu destul de puternic încât să i se opună răutății Letiției. Cel puțin nu era rezistent în fața arsenicului. Același Sead, bunul prieten, o ajută pe Milena să-și revină din tristețe și supărare. Dar Milena tot plângea pe banca aceea din grădină până s-a format un lac mare, mare... Ea și Sead, după o lungă perioadă, devin logodnici. De data aceasta, în secret. Fără ca Letiția să afle. Erau foarte fericiți deoarece ea avea acum 20 de ani și Letiția nu știa că Milena va fugi cu el. Aflase Milena că Letiția îi omorâse logodnicii... -L-a omorât și pe Sead?întreabă ea confuză. -Milena era foarte bucuroasă. Urma să scape de răutatea Letiției. Urma să fugă cu Sead. Seadnico... A mers pentru ultima dată în grădina cu roze pentru a-i mulțumi Cerului. Însă moare inecată în Lacul format de lacrimile ei. Lacrimile ei au fost de fericire. -Doamne!tresare ea. -De atunci s-a numit lacul Doamnei. Și încă se numește. -Și Seadnico? -Seadnico venea zi ce zi cu trandafirii ce-i așeza pe marginea Lacului. -Sead...Niko?!zice ea uluită. Tu ești...Niko? -Eu sunt Niko. Seadnico era iubitul ei. De când am aflat legenda...de fapt, am crescut ascultând legenda asta. Aduc mereu, în fiecare marți flori, trandafiri mai exact, aici, lângă Lac. Lacul Doamnei. -De aceea se numește Lacul Doamnei?întreabă ea hotărâtă. -Întocmai. -Dar de ce al...Doamnei? Ea nu a fost căsătorită, din câte mi-ai zis. De ce al Doamnei și nu al Domnișoarei? În fine, mătușa ei, Victoria, ce a zis apoi? -Vezi tu, ar mai fi ceva. Victoria și Artur au reușit o singură dată să se iubească. Iar Victoria a născut o fată. Letiția reușise să o mintă că a născut-o moartă. Așa că, după ce a născut Victoria, de ciudă, Letiția a luat fetița și i-a oferit-o...de fapt, și cumnata lor născuse în aceeași zi cu Victoria. Tot o fetiță. Letiția a făcut schimb între fete. În realitate, cumnata lor a fost cea care a născut fetița moartă. -Păi...Milena a mai avut o soră? -Nu. Milena e fiica Victoriei. Milena a aflat abia când Seadnico i-a declarat iubirea. Atunci a prins Milena curaj să fugă cu el. Victoria a aflat după ce au murit cumnata și fratele ei, dar de frica Letiției, a tăcut... -Doamne, ce soartă... -Da. La scurt timp după moartea Milenei a murit și Victoria. De durere. -Și Seadnico? -Sead venea mereu la Lac. În fiecare zi avea câte un mesaj pentru iubita sa. Cel mai înduioșător mesaj era „Dacă aș alege între a fi cu tine și a sti totul, aș alege să fiu cu tine. Restul nu ar mai conta. Dacă aș alege între viața mea și viața ta, te-aș lăsa pe tine să mori pentru a te scuti de suferință. Oare m-ai ierta? Te iubesc!” -Cum să zică asta?!se miră ea. -Și sunt de acord cu el. Și eu aș face la fel. -Cum să zici asta?!se sperie ea. -Dacă aș avea o iubită pe care s-o ador, să fiu îndrăgostit nebunește de ea, normal că aș lăsa-o pe ea să moară. Ea ar ajunge în Paradis, cum se zice, iar eu aș trăi printre fiarele astea sălbatice. Cum s-o las pe ea să se chinuie, iar eu să fiu fericit în Paradisul despre care se tot vorbește? -Sead chiar a iubit-o!zice ea, revelându-se, ceea ce pe Niko nu-l uimește, deoarece el știa că el este cel care are dreptate. Și tu...și tu ai iubi cu adevărat!zice ea visătoare. „-Ce știi tu ce-i iubirea...?”gândește el, întristându-se. -Scuze... -De ce „scuze”? Am zis eu ceva? Ai greșit cu ceva? -Cred că...nu știu. Pur și simplu mi-a venit să spun asta. -Atunci când zici ceva, trebuie să justifici alegerea făcută. Asta ar face...ți-ar face bine. Deși... -Ce anume?se interesează ea, observând pauza pe care el a făcut-o. -Deși, atunci când iubești, nu doar că nu te gândești la ceea ce spui, dar și uiți ceea ce spui, din moment ce doar jumătate din conștiință funcționează. Când iubești nu poți fi atent la nimic altceva. Nu poți să faci nimic din ceea ce îți spun ceilalți. Nu poți să te lași modelat de vorbele altora. În schimb, dacă persoana pe care o iubești ți-ar cere orice, ai face orice. Se mai spune că acea fată, Milena, când a auzit că Seadnico o iubește mai mult decât ca pe o soră, o amică, prima dată ea și-a ascultat rațiunea, acest algoritm inexplicabil de utilizat. Acesta i-a amintit în ce condiții și-a terminat ea toate relațiile, adică faptul că toți logodnicii ei au murit. Această rațiune a fost urmată de frica decesului lui Sead. Dar, pentru a rupe acest blestem, Milena nu i-a spus Letiției nimic, absolut nimic din ceea ce va face în continuare;deși nu știa că Letiția era cea care a influențat aceste tragice finaluri. Și, tot pentru a rupe blestemul, Milena a considerat că e necesar să poarte un pandantiv în formă de lacrimă, tocmai pentru ca acesta să-i înghită toate lacrimile. Acesta fusese un cadou din partea lui Sead. Ceea ce niciunul nu știa e că acel pandantiv era plin de lacrimi. Așa că în ziua în care ea s-a dus să se roage să dispară definitiv răutățile și să mulțumească divinității pentru Seadnico și iubirea lor, ea s-a cufundat în propriile-i lacrimi. Se spune că dacă o fată merge la Lac și încearcă să se oglindească în el, va apărea Milena cu pandantivul la gât. Acel pandantiv îi ținea loc inelului de logodnă. -Și e adevărat?se interesează ea. -Nu știu. La băieți nu are efect, iar în femei...cine mai are încredere? -Aș putea să mă apropii de Lac? Pot să mă oglindesc în el? Aș vedea-o pe ea? -Nu știu. Dar nu te sfătuiesc să o faci. -Nu? Dar de ce?întreabă ea indignată. -Se spune că de fiecare dată când o fată s-a oglindit în Lac, inexplicabil, fiecare a rămas fără răsuflare. Și nu mai a plecat niciuna vie de la Lac. -Cum așa?!tresare ea. -Nu se știe sigur, dar se bănuiește că-s ochii Doamnei. Se spune că Milena ar fi fost însărcinată chiar. De-aia e Lacul Doamnei. -Doamne, ce cruzime! -De aceea te sfătuiesc să nu mai mergi la Lac. E indicat...pentru viața ta. Un văl de aer rece îi trece prin păru-i blond, răvășindu-i-l. -Stai aici!îi zice el sumbru. Ea rămâne pe banca ce era la vreo 10 metri de Lac, iar el merge și lasă florile pe marginea Lacului Doamnei. Ea observă cum sute de flori erau împrejurul Lacului, ceea ce o miră puțin. „-Oare câți tineri ca Niko îi duc flori Doamnei?”se întreabă ea. Niko ajunge la ea imediat. O ia de mână, inexplicabil și pornesc grăbiți. Acum el avea haina pe el, iar ea era foarte surprinsă. „-Ce a pățit oare? De ce e așa de furios? Oare acum mă pândește pericolul? E grav oare? Încotro mă îndrept?”se tot gândea ea, neânțelegându-i starea. Și tot așa, până ajung la ieșirea din parc. Acolo, el îi dă drumul mâinii fetei. Se oprește și o oprește și pe ea. Îi ia ambele mâini în ale lui și o privește profund în ochi. -S-a făcut seară. Probabil mătușa Ersina te așteaptă. Sau Angelo și Ezra. -Da. nu înțeleg cum a trecut timpul! E...foarte târziu. Chiar nu pot să-mi dau seama!zice ea buimăcită. -E foarte târziu!zice el, uitându-se la ceasul de la mâna sa. E timpul să mergi acasă, dar...nu o lua tot pe jos. Cel puțin nu pe străduța aceea. -De ce? Mie nu mi s-a părut atât de periculoasă. În plus, în fiecare dimineață și în fiecare zi merg pe străduța aceasta. Un alt văl de vânt,unul mai calm, aduce o serie de nori îndoliați, nori ce aduc ploaie. O ploaie de final de toamnă. -În primul rând, fiindcă plouă. Iar noaptea...poate nu știi cum e pe timp de noapte. E periculos. -Ba nu e periculos deloc!zice ea, văzând furia din ochii lui și că el deja luase o autoritate considerabilă asuprea fetei. În plus, cine vine noaptea, pe ploaie, tocmai pe străduța asta? Și ce rău mi-ar putea face? Nu, Niko!zice ea, retrăgându-și mâinile din ale lui, fugind parcă, pe strada ce ducea către casa ei. Ah, zice ea, întorcându-se cu fața la el, să nu cumva să te gândești să vii în urma mea! El îi zâmbește, dar ea merge pe strada Vinnița, singură și puțin supărată. El se gândește la gestul ei. Cum a putut fi atât de copilăresc? Vântul era din ce în ce mai puternic, iar ploaia tot venea încăpățânată în acea zonă. Nu doar udată de ploaie, dar și înfrigurată, ea începe să se îngrijoreze. O teamă inexplicabilă o cuprinse dintr-odată. Era singură; sau cel puțin așa se simțea, pe o stradă bucureșteană în plină seară. Un gând fugitiv, dar năstrușnic îi invadează mintea: demoni cu fețele pocite, gălbejite, având capul acoperit cu fire făcute parcă din creastă de cocoș în loc de păr, cocoșați, murdari de ceară, cu dinții de rechin, ochii gălbejiți și zglobii, și cu corpul parcă picat complet cu ceară, trag de ea în stânga și în dreapta, o torturează, apucând-o de păr, scoțând sunete moleșitoare și scălămbăindu-se la ea. Era vizibil afectată de acest gând, de faptul că i s-ar putea întâmpla mai rău. Un demon mai împielițat decât toți ceilalți ce trăgeau de ea, cu unghii lungi, neîngrijite și verzi, slab și cu oasele ce-i ieșeau prin corp, ținea în mâini o carte mare neagră cu o cruce aurie pe copertă. Acesta se scălămbăia și mai crud la ea, scoate un cuțit ce-l avea înfipt în picior și începe să se cresteze, însă nu curgea sânge – demonii nu au sânge – și curgeau șiroaie de ceară verde-gălbuie. Toate astea îi invadează, preț de câteva minute, memoria fetei. Și totuși, ei i se păreau reale. Mergea spre casă, pe aceeași străduță, apărându-se de vânt și de demoni. Se simțea singură în toată puterea cuvântului. Nu scotea niciun sunet; doar continua să meargă... Deodată demonii îi dispar din minte. Se simte urmărită de data aceasta și se sperie din ce în ce mai tare. Toată aceată situație parcă o duce la disperare. Simțea o melodie sau mai bine zis, avea senzația ce i-a transmite melodia „Plaisir d’amour” de Martini. Avea din nou senzația că demonul cel mai urât o urmărește, așa că grăbește pasul. Tremură, merge, merge și...o mână i se oprește pe umăr. Simte că cerul i s-a prăbușit în cap, pe corp... -Þi-am zis să nu mergi pe jos! -Niko?!zice ea stupefiată. -Da. De ce nu m-ai ascultat?zice el autoritar. -Cu ce drept?zice ea, revenindu-și. -Dacă te atacau doi monștri...? -Nu există monștri!îl întrerupe ea speriată. -Doi monștri de bărbați...continuă el. Te conduc eu până acasă. -Nu, merci. Mai am puțin!zice ea, părând să aibă situția sub control. -Dar... -Nu, Niko!zice ea, mergând mai departe. Ah, nici să nu te gândești să mă urmărești! -Nu. Merg pe strada mea. Mai știi? Aici ne-am întâlnit. Eu fac dreapta, tu continuă-ți drumul. 3. Nadir sau Zenit? La finalul străzii Vinnița erau înșirate alte străduțe mai mici, mai neexploatate...pe un rând erau trei blocuri înalte și lungi, iar celălalt rând era cel al caselor – unele mai mici, altele mai mari...dar printre cele mari era una mai micuță, dar drăguță; ce e drept, era o distanță mai mare între acea căsuță și cele mari, ori celelalte case. O căsuță a cărei nuanță se potrivește perfect cu toamna, nuanță de maro închis, cu acoperișul din țiglă roșie, nemțească, sărăcuță în domeniul geamurilor: doar câteva geamuri în forme sferice, unele mai mari – cele de pe margini, altele mai mici – cele din față și din spate. Casa e înconjurată de o foarte mică grădină cu flori ofilite din cauza vremii și încheiată cu gard de înălțime medie și de culoare de gri închis. Nu era un cartier al vilelor din zilele noastre, ci doar o zonă ilfoveană cu un număr de case și câteva blocuri. Mira intră în acea casă luminată de lumânări roșii, având pereții roșii și tavanul alb. Asta era doar pe holul modest al casei. Își lasă geanta și haina pe un fotoliu pufos, roșu... În interior, casa ei era astfel: pe centru se afla holul roșu ce împreuna celelalte camere. În stânga se aflau două uși: bucătăria și camera de odihnă. În dreapta erau trei uși: camera ei și a celor două pisici, baia și încă un dormitor. Dormitorul ei era foarte cochet și foarte îndrăgit de ea. Doar era pictat complet cu forme abstracte, culori foarte calde, cum ar fi roșu, oranj, maro, vișiniu...Pășind în camera ei, Mira uită complet de cele întâmplate și chiar de Niko. Iar pisicile ei vin la ea și o înveselesc foarte tare. -Of, frumoasele mele! Știu că e cam târzie ora la care am ajuns azi acasă. Sper că ați mâncat toată mâncarea pe care v-am lăsat-o! Da...ați mâncat tot. Vă mai e foame? Pisicile se mângâie de ea și miorlăie prietenește. Ea le ia în brațe. -Drăguța mea Ezra, drăguțul meu Angelo...ce scumpi îmi sunteși! Poftiți. Vă e foarte foame, văd. Și nu e decât vina mea. M-a prins oră târzie...zice ea, amintindu-și de Niko. Și mie îmi e foame și...frig. Vă las aici, frumoșii mei. Merg și eu în bucătărie, mănânc, apoi vă voi citi ceva nou. Ea merge în bucătărie, mănâncă, apoi face baie, după care merge în camera de lângă bucătorie și ia o carte din cele aduse de Norbert. -Ce carte să iau?zice ea, nehotărâtă, având de ales dintre șase cărți. Asta nu, e prea polițistă! Doamne, ce gânduri are Norbert! Pe astea două le știu deja...o iau pe..asta! „Drumuri de neatins”. Oare ce gen o fi? Nu are decât titlul pe ea. Cam ciudată, dar nu am de ales. Ia carte și merge în camera ei. Pisicile încă mâncau. Mobilui îi sună... -Robert? -Sunt eu, mătușa Ersina. Ai ajuns acasă sau...pe unde umbli? -Sunt acasă. Acum am ajuns. De fapt, acum o oră. M-am întâlnit cu un bărbat și am pierdut noțiunea timpului. -Vai, dar ai grijă, fetița mea. Mare grijă... -Stai liniștită, mătușică. Nu-i motiv de îngrijorare. -Eh, fata mea...să știi că le-am dat eu de mâncare pisicilor. Le-am făcut și baie. Să stai liniștită. -Chiar îți mulțumesc pentru că le-ai spălat, mătușică. Pisicile se uită la ea, apoi Ezra îl spală cu limbuța pe cap pe Angelo. -A fost o plăcere, iubita mea nepoată. -Dacă le vezi cât de scumpe sunt... -Simpatice foc. -Ah, cine vine în seara asta să doarmă cu mine? Dumneata sau băieții? Sau unul dintre ei? -Bătrânețea asta mi-a luat mințile...tocmai de aceea te sunasem. Robert și Norbert au de rezolvat ceva urgent mâine de dimineață, foarte devreme, iar eu rămân cu ei. Nu mă simt tocmai bine... -Nu-i nimic. Voi dormi cu Ezra și Angelo. -Bine, fata mea. Noapte bună și Domnul fie cu tine. -Sărut-mâna, mătușico. Noapte bună. Pisicile vin pe lângă ea și încep să se alinte. Din nou... -Bine, micuților. Veniți în pat cu mine. În seara asta vă voi citi din cartea „Drumuri de neatins”... O lumină plăpândă, roșie se luptă fără speranță cu întunericul ce predomină în camera ei. Ea citește, citește... „-Am atins cu o mână Universul, iar cu cealaltă mână am atins Cealaltă Lume. Am încercat pentru o clipă să ies de sub stăpânirea Timpului și am intrat sub stăpânirea Întregului. Am înțeles că în Univers nu poate exista „bine” în întregime. Asta după ce am pus gândurile cap la cap și am format ceva ce tinde la infinit. „Bun” nu poate exista în Univers deoarece un lucru bun pentru cineva, o victorie pentru cineva înseamnă, în mod clar, ceva rău pentru altcineva, o înfrângere pentru altcineva. „Bun” sau „bine” nu poate exista în adevăratul sens al cuvântului. Cum nici „răul” nu poate fi definit. Moartea nu-i un lucru „rău” pentru că așa se elimină chinurile vieții. E poate doar ceva înspăimântător. Și cum „răul” nu poate fi definit, atunci cum ne putem da seama, cum putem justifica în mod rațional și sentimental că ceva este „rău”? Cum deosebim „răul” moral de cel existențial, cel practic? Și nu sunt decât întrebări fără răspunsuri. Oare e „bine” sau e „rău”? Lumea Cealaltă estea cea a Întregului. Cum Universul deține Nadirul și Zenitul, Lumea Cealaltă deține Răul și Binele. Zenitul, ca și Binele, este localizat în emisfera nordică, pe când Răul și Nadirul se situează în emisfera sudică. Oare noi, pământenii împreună cu planeta Pământ unde ne situăm? În emisfera nordică sau în cea sudică?” Pe ea o fură somnul. Dar pisicile ei dormeau de ceva vreme. Dar aceste rânduri din startul cărții au o continuitate neașteptată în visul ei... Visul debutează într-o pădure de brazi, nepopulată și neexploatată, lângă un râu limpede ca lacrimile Fecioarei. Verdele e cel care predomină. Cerul era doar de formă. Abia se observă de înalții brazi. Ea se tot învârtea și privea peste tot. Era ușor speriată, dar nu speriată de împrejurimi, ci din cauză că era singură în acea pădure de brazi. Nici măcar animalele și păsările pădurii, vietățile pădurii nu se aflau acolo. Nu avea nici măcar o altă stare, în afară de cea de teamă a singurătății. Dintr-odată se oprește din învârtit. Se uită spre râu. Dincolo de râu era întunericul purpuriu, iar în locul unde stă ea e începutul lumii argintie. -„Rău sau bine? Nadir sau Zenit?”se aude răsunând pădurea. Nu era ea. Era o voce masculină. Din întunericul purpuriu iese o armată de persoane înfiorătoare ca și cele pe care le simțise ea în drumul spre casă. Aceleași fețe pocite, gălbejite, acoperite de ceară; corpurile acoperite cu ceară, cu creste de cocoș, îi dau iar fiori. Din zona cu lumini argintii iese o armată de persoane frumoase, gingașe, ce inspiră fericire, liniște și degajă încredere. Aveau chipurile luminate, pielea fină, albă, fețele carismatice, trupurile strălucitoare și îmbrăcate cu haine albe, bleu, puțin largi. Ea se înspăimântă, văzând cum cele două grupuri se îndreptau spre ea. Dar curios era faptul că nimeni din cele două grupuri nu strigase. Asta o înspăimânta cel mai tare...că nu știa cine a strigat. Rămâne încremenită. Încremenită fiindcă cele două grupuri au început lupta. Ea își pune mâinile la ochi. Credea că nu va simți cum acei războinici intră în ea, dacă nu vede. Prostii! Cum să nu simți dacă îți acoperi ochii? Dar ea nu a simțit nimic fizic. Doar s-a speriat oribil. Asta fiindcă tot ce ținea de acei războinici, absolut tot era o iluzie. Erau doar spirite din Lumea Întregului. Era curios faptul că, deși se numea Lumea Întregului, erau doar spirite, fără carne, fără sânge chiar. Era doar colorat; până și hainele erau o iluzie...Trecând de ea, prin ea, armata roșie și armata albă își continuă lupta. Roșii aruncau cu foc, în timp ce albii aveau drept armă vântul încărcat cu bunătate. Lupta era strânsă, sunetele erau înfricoșătoare, iar dintr-odată lupta se termină. Roșii câștigă o bătălie, dar nu Războiul perpetuu; imediat apoi luptătorii o observă pe cea care aparține Lumii Temporale. Demonii se îndreptau spre ea; ea se înspăimântă și îi simte foarte aproape de ea și îi e frig. Deși la început demonii nu puteau fi atinși, odată cu bătălia câștigată în defavoarea îngerilor albi, devin întregi. Din nou simte cum aceștia o trag de mâini, de nas, de păr...dorind să o sfâșie. Dar, din Zenitul pădurii apare, ca o umbră, un alt personaj, unul de gen masculin, în haine negre, blond, un personaj cu față de om. Și ce om... După ce aerul angelic s-a evaporat, e rândul ca și aerul demonic să dispară din peisaj; iar partea secundă, datorită lui...Ochii lui îngheață focul demonilor, iar demonii dispar din peisaj. Ochii lui evaporă aerul roșu. Iar ea, tânăra înspăimântată, deschide ochii și îl vede doar pe el. Îi vede ochii îngrozitor de albaștri ce elimină cu stupoare verdele pădurii de brazi. Cerul se luminează, iar soarele strălucește atât de puternic încât fiecare rază pătrunde fiecare parte liberă dintre copaci. Era foarte multă lumină. -Tu?zice ea uimită. -Nu ți-am zis să nu mergi singură prin obscuritate?îi reproșează el cu calm. -Ba da, dar...cum au dispărut cele două armate? -Prin luptă. -Luptă? Poate luptă intelectuală... -Spirituală!o întrerupe el. -Și de ce a învins Răul? De obicei învinge Binele. -Aici, în Lumea Întregului, nu există banalități sau obișnuință, obiceiuri...Aici se dau lupte zilnice între Bine și Rău. -Între alb și roșu? -Între Bine și Rău! -Și mereu învinge Răul aici? -Depinde de voi, oamenii. Depinde de Lumea Timpului. -Cum să depindă Lumea Întregului de Lumea Timpului?se miră ea. -Așa cum și Lumea Timpului depinde de Lumea Întregului. -Nu mai înțeleg nimic! -E simplu! Când Lumea Timpului tinde spre apogeu, e pozitivă, Zenitul e în expansiune, iar Binele învinge Răul; iar când Lumea Timpului tinde spre deziluzie, e negativă, Nadirul e cel care se extinde, Răul devastând Binele. -Înțeleg... Cei doi se apropie foarte mult și se privesc adânc în ochi. -Zenitul reprezintă Cerul, ascensiunea, înălțarea, extrema pozitivă, iar Nadirul reprezintă opusul lui?întreabă ea, fermecată de ochii lui. -Amândouă formează un unitar, se completează, există în fiecare dintre noi, în viața fiecăruia, fie că se manifestă mai mult sau mai puțin, cu toate că unul predomină cert!răspunde el, abia stăpânindu-se. -Tu ești bun, nu? Doar ai evaporat Răul... -Eu nu sunt nici bun, nici rău. Sunt neutru. -Ah, tu ești din Purgatoriu. -Nu. Eu locuiesc în Lumea Timpului. Am fost expulzat din Întreg. -Deci... te pot atinge!șoptește ea cu teamă, atingându-i mâinile și fața. Ea îl tot atinge pe față, pe mâini, pe corp până când se trezește din vis. -Niko!zice ea cu ochii închiși. Ai venit, Niko, spune ea, arzând de pasiune. Și nu știu cum se face că el era în patul ei, lângă ea și o mângâia pe față, pe corp...Fereastra din camera sa este deschisă și permite vântului să pătrundă în cameră. -Ochii ăștia...îi știu!zice ea, adormind la loc, întorcându-se în vis. Încă se priveau în ochi, iar lumina Soarelui era din ce în ce mai puternică. O ploaie torențială le invadează momentele, iar spre nord se îndreaptă un cârd de păsări negre și foarte mari. -Plouă? Și aici plouă?!se miră ea. -Plouă foarte puternic și e foarte puternică lumina solară. Iar cârdul ăsta de păsări negre...nu poate să însemne decât un singur lucru: se căsătoresc demonii între ei. Petrec și sunt în sărbătoare. Sărbătoresc victoria recentă. -Mi-e frig! Mi-e foarte frig!zice ea, trezindu-se definitiv din vis. -Am să te încălzesc eu!o asigură Niko. -Nu ai plecat!exclamă ea fericită. El o îmbrățișează și o sărută. -Stai! Tu ești eroul din visul meu? Tu ai apărut în visul meu? -Nu, Mira. Tu ai fost în visul meu. Tu ești acum în visul meu. Ceea ce ai simțit mai devreme, de-i tot zici tu „vis”, a fost proiecția fricii tale, a gândurilor tale... -Adică Nadirul... -Da!o întrerupe el calm. Ai alimentat forța Nadirului. Asta din cauza orgoliului tău...prostesc! -Niko, îmi doresc din tot sufletul să fiu cu tine în seara asta! Numai privindu-te îți simt căldura. Sunt fermecată privindu-ți ochii albaștri-verzui sclipind, obrajii înroșindu-se, nasul ce-ți trădează gândurile, buzele roz ce se umezesc reciproc, așteptând parcă să le sărute pe ale mele. Până și bărbia îți tremură de pasiune precum tremură corpul meu. Niko, vreau din tot sufletul să mă faci una cu tine! -Sufletul tău vrea altceva. Trupul tău e cel care își dorește pasiune, Mira, nu cred că ar fi bine!zice el, ridicându-se, cu spatele la ea. -Ba vreau! Știu foarte bine ceea ce îmi doresc!zice ea hotărâtă. -Iar vorbește orgoliul din tine! Când ai de gând să lași orgoliul? -Orgolioasă? Eu?! Tu vorbești? De ce te-ai întors cu spatele la mine? De ce nu îmi zici în față? Vezi? Orgoliul tău e mai mare. Uite, Niko... -Mira...!zice el, întorcându-se cu fața la ea, dar întrerupt iar de ea. -Niko! Eu am avut acest vis. Dar s-ar zice că și tu l-ai avut. În clipa asta simt că am mai multe globule roșii în sânge decât trebuie. Niko, suntem două persoane adulte și independente. Putem face față...ne putem saluta fără jenă pe stradă, putem să ne privim ochi în ochi apoi... -Tu chiar mă vrei...în seara asta?zice el curios. -Da!răspunde ea, rugându-l parcă. Vreau să fac dragoste cu tine... -Atunci...zice el, înroșindu-se și uitând de toate. El merge lângă ea în pat, o privește în ochi, înghite în sec cu o teamă tremurândă, se lasă aupra ei. Ciudat sau nu, mai teamă îi era lui. Ea îl trage de gât și-l sărută cu ardoare. Își exercită toată puterea asupra lui. Nu-i dă drumul să plece. Dar forța lui este mai mare decât forța ei și reușește să o înlăture, să-i înșăture mâinile ei de pe gâtul lui. -Dragoste se poate face în mai multe feluri!zice el, retrăgându-se. Privirea ei se oprește brusc în ochii lui. Blocată a rămas și ea preț de câteva secunde. -Stai!îi zice, observând că el vrea să plece. Nu pleca. Cum adică...în mai multe feluri? -Uită ce am zis. E timpul să plec. -Nu, Niko. Nu plecea! Rămâi cu mine. Mi-e teamă că voi alimenta Nadirul. El nu pleacă. Își dă cămașa și pantalonii jos, rămânând în boxeri. -Nu plec. Dă-te mai așa. Ridică-ți capul. Gata. El se bagă în pat lângă ea, iar ea stă cu capul pe pieptul lui, după două-trei secunde, ea încearcă să-l sărute. -Nu vreau să trișezi!îi zice el, refuzându-i sărutul. Știi că Nadirul... -Bine... -Stai doar așa, cu capul pe pieptul meu, simțindu-mi inima, respirația. Vezi? -Da. E un fior cald, o emoție...de nedescris. Niko, poți să-mi citești din cartea aceasta?zice ea, oferindu-i cartea din care ea citise. -Hm...”Drumuri de neatins”. -O știi? -Mai bine ca oricine... Am să-ți povestesc în continuare. Dar să nu mai trișezi! -Promit că o să te ascult. -„Noi, pământenii, ne aflăm întotdeauna undeva la mijloc. Când gândim pozitiv sau negativ, tot la mijloc ne situăm. Dar Zenitul și Nadirul sunt influențate de noi, precum și noi suntem influențați de ele. Două puncte echidistante, una proiecția celeilalte. De-am fi neutri, nu am mai aparține Timpului, ci Întregului, deoarece am căpăta calitatea/defectul numit/numită perfecțiune...” După toate aceste cuvinte, Mira adoarme, iar el...nu mai este lângă ea...fizic. 4. Ochii Soarelui – confuzie universală O dimineață nouă, dar mai rece decât cea de dinainte. Mult mai rece. Aerul e închis, iar culorile abia le distingea. O amorțeală o împiedica să se ridice din pat. Dar mintea ei face apel la trecut, la amintirile de azi-noapte. „-De ce a plecat? Și când? Ușa e neclintită, dar fereastra...E frig. Cum să iasă pe fereastra asta mică?! Doamne, ce frig îmi e!”își zice ea în gând, trezindu-se exact cum a adormit. După o oră, ea își revine din starea de amorțeală și amețitoare. Dar tot simte frigul. Pisicile așteptau la ușă să primească mâncare. -Iar vă e foame? Sau vă e frig? Ezra, zi-mi tu, l-ai văzut pe Niko? Pisica își pune lăbuțele la ochi. Nu-l văzuse. Și nici Angelo. Erau dresați. -Of, e sâmbătă. Ora 10. De ce oare nu au venit băieții? Și nici mătușa Ersina nu este aici. Doamne, parcă aș locui la Polul Nord! Ah, cartea. Oare...doar patru pagini mai am de citit? Ciudat... Mira ia cartea în mână și citește a cincea pagină de la sfârșit. Se minuna deoarece i se păreau cunoscute ideile. -„Iar el plângea în fața Lacului, crezând că lacrimile lui îl vor îneca. Dar era în zadar...”, „O altă fată a murit zărindu-se în Lac...”, „El a ales Zenitul...”, „Celălalt băiat, din timpurile de după cele ale lui Sead, a ieșit pe fereastră, deși era o fereastră foarte îngustă...” Interesant! „Iar ea s-a trezit la fel cum adormise.” Oh, Doamne. Paginilea astea două sunt lipite. Nu le pot deface fiindcă risc să le rup. Dar trebuie să dau de Niko. Trebuie să aflu cum a reușit să iasă pe fereastră. Sau...dacă a ieșit pe fereastră. Sau... Atâtea gânduri îi dau năvală... După câteva ore, iese afară și pleacă spre mătușa ei. Dar...ninsese mult, ceea ce o enervează profund! Cum să ningă? -Doamne, zăpadă ar fi ultimul lucru pe care ți l-aș fi cerut! Lașitatea sau lenea a întors-o în casă. Sau poate amândouă au întors-o. Dar nu! Zăpada e cea care o trimite în casă. -Nu se poate să fiu chiar atât de lașă! Dacă vreau să il văd pe el, cel puțin trebuie să ies din casă!zice ea, încercând să deschidă ușa casei sale, dar imediat rămâne fără vorbe. Niko! Cum de...? -Am știut? Păi...Zenitul mi-a trimis săgeți. -Te rog, termină de povestit ceea ce ai început aseară! -Aseară?!zice el neștiutor. -Da, aseară mi-ai povestit despre Nadir și Zenit. Mi-ai vorbit despre perfecțiune și lipsa ei. Iar de dimineață am citit despre...Lacul Doamnei, despre tine... -Despre mine?! -Da. Cum ai plecat? Pe fereastră? Cum ai reușit să ieși pe fereastră? Cum de a nins atât? -Universul e confuz. Ieri a fost cald, aseară a plouat...azi-noapte a nins... -Stai! Cum adică e confuz Universul? -Ieri au plâns Ochii Soarelui, iar azi continuă să plângă. E normal pentru un final de toamnă. Mâine va amorți complet. -Într-adevăr! Mâine e iarnă oficial. E normal să ningă, să înghețe toate apele. -Nu și Lacul Doamnei. Nu îngheață nicicând. Azi nu duc flori. Þi-am adus ție un trandafir. -Mulțumesc. Știi, nu-mi ești indiferent. Deloc... -Mă dor mâinile. -Scuze. În loc să te poftesc în cameră, te țin în hol. Vino! Nu sta în frig. -Nu. Nu mă dor de la frig. Pentru mine, nu e o problemă frigul. -Ai mâna vânătă!se sperie ea. Vino la căldură, te rog! -Nu rezist la căldură, zice el calm. -De-aia ai plecat tu aseară și m-ai refuzat!zice ea cu același calm. Stai! Cum adică nu reziști la căldură? Ce fel de om ești tu? -Mai repede te-ai întreba dacă-s om... -Bună gluma asta. Vino! Hai să te odihnești puțin. -Nu pot. Trebuie să plec. Doamna mă strigă; trebuie să-i duc flori. -Dar... -Promit că revin!zice el, făcându-se nevăzut imediat. -Dar...Doamne, Dumnezeule! Ce mi-ai trimis? Când o să-i înțeleg eu pe băieți? Ce oar ee Niko?!îți tot strigă ea, mergând apoi în pat. Dincolo, lângă Lacul Doamnei, curgeau lacrimi, dar fără sunet. -Doamna mea, am intervenit în milioane de vise, am transformat atâtea vise frumoase în coșmaruri, le-am ținut pe toate departe de tine, ți-am protejat Lacul de nenumărate ori; iar flori...te-am înconjurat de trandafiri. Te rog, după atâția ani de fidelitate, să...îmi redai libertatea! Lacul începe să facă valuri, iar o față îi apare, vorbind. -Oh...măiastrule Nikonar, ai uitat că nu eu te-am luat ca sclav, ci tu mi te-ai oferit în schimbul transofmării tale? -Transformare care nu a fost completă! -Și nici nu va fi dacă nu îmi ești slujitor etern. -Te rog, fă-mă muritor de rând! Vreau...tot ce are un muritor! Vreau să aparțin Timpului! Nu mai vreau să aparțin Întregului! -Ești sigur că vrei să fi muritor?îi zice liniștită fața din Lac. -Da! Am decis. Vreau să fiu de-al Timpului. Nu mai vreau să fiu captiv în propria-mi creație. Vreau să iau din nou contact cu realitatea. -Și vrei să simți tot ceea ce simte un muritor de rând? -Tot!zice el convins. -Perfect. Deci dacă te-aș alege ca un bolnav de sida sau leucemie e perfect? -Nu! Vreau să trăiesc mult! -Vrei să trăiești pentru ea? Vrei să te îmbolnăvești pe parcurs și să mori? -Nu! Vreau să fiu un muritor de rând! Vreau la un moment dat să am copii. Vreau... -Vrei!zice Lacul liniștit. Și asta e tot ce contează. Dar ia aminte: tu ai mai aparținut Timpului și nu ai fost fericit deloc. Ești sigur că vrei să treci din nou prin chinurile temporale? -Decât chinuri continue, mai bine muritor de rând! -Perfect! Și...pentru ea vrei să te schimbi? -Doar pentru ea. Vreau să fiu sincer cu ea. -Ooo...Îmi vorbești despre sinceritate. Chiar ai de gând să fii sincer cu ea? Îi vei spune că...va fi iubit unui mort?! Cum crezi că va reacționa? Nu te temi că te va refuza? Crezi că va crede? Sau...crezi că va mai vrea să audă de tine? Iar apoi îmi vei cere să aprții din nou Întregului. -Pe ea o iubesc. -Ba nu o iubești! -Vrei să-ți vezi Lacul secat?!amenință el. -Nu ești în măsură să ameninți. -Nu uita că ești doar o proiecție a... -...singurătății tale! Nu uita că îți cunosc secretul. Nu uita, Nikonar că mie îmi datorezi existența. -Dacă...Da. Ai dreptate. Iartă-mă! -Nu ai de ales, Nikonar. Trebuie să înțelegi că, deși tu nu te-ai născut niciodată, exiști datorită mie. Nu sunt mama ta, pentru că mama ta nu a fost în stare să îți arate realitatea, plăcerile vieții, ci te-a lăsat să treci doar prin neplăcerile vieții. Tu m-ai conceput pe mine, iar eu te-am ținut viu pe tine, deși ai murit pe dinăuntru. -Iartă-mă. Dar ce să fac? Simt iubirea pentru prima dată în marea mea neexistență. -În semiexistența ta, Nikonar. Tot ce ai putea face este să dispari din calea ei. Ea poate uita de tine. E om. Dacă o iubești atât de mult, las-o să te uite. Nu o mai vizita. E cel mai bine pentru ea. -Dar aș putea s-o văd măcar noaptea, când doarme? -Nu, Nikonar. Doar știi că atunci când ești lângă o persoană pe timp de noapte, când doarme, tu îi apari în vis. Cum crezi că te-ar uita? Dezamăgit de vorbele Lacului, Nikonar nu știe ce-și mai dorește. Tot ce știe este că mai bine nu o mai întâlnea pe Mira. Se plimba prin zăpadă, ninsoare fără să simtă frigul, zăpada sau gheața formată pe marginea Lacului. Era foarte îngândurat. -Așa cum nici pisicile nu se înmulțesc cu câinii, ași nici eu nu mi-aș putea lega semiexistența de existența ei. Dacă nu exist în totalitate, oare cum pot simți iubirea?se tot întreba el, mergând prin zăpadă spre niciunde. În cealaltă parte, și ea e confuză. Se întreba dacă nu cumva a visat tot. -Dar dacă el există doar în visele mele, atunci cum a apărut trandafirul? De unde trandafir la începutul iernii? Ce treabă are el cu Lacul Doamnei, cu...Doamna? De ceva sunt sigură: nu mai pot locui singură. Măcar de mi-ar fi lăsat vreo adresă, vreun număr de telefon...Tot ce știu e că...e Niko. Dar Niko și mai cum? Singura mea șansă e ca el să se întoarcă la mine. Timp de o săptămână ea se tot gândea la el, îl aștepta, în fiecare zi și noapte, iar la școală mergea degeaba. Nu avea deloc mintea la geografie, integrale, baze de date sau alte preocupări școlare. El o avea în minte pe ea, iar toată săptămâna asta se plimba pe străzile celeilalte părți a Bucureștiului. În tot acest timp el se gândește la ea și la ceea ce va face pe parcurs. Aștepta să ia o decizie corectă. -Ai venit și azi, Nikonar. -Nu aveam vreun motiv să lipsesc, Doamnă. -Nici azi nu te-ai lămurit? Nu te-ai decis? -Încă sunt confuz... 5. Fiica Lacului După o altă săptămână de așteptare, Mira se decide sp meargă la acel Lac al Doamnei. Era marți. Ciudat este că el nu apare. E prima zi de marți în care el lipsește. Ca o puștoaică răsfățată, Mira ar fi vreut să se oglindească în Lac. Curiozitatea o îndeamnă să facă negândite. -E doar o legendă. Ce mi s-ar putea întâmpla?!se miră ea. Se oglindeșe în Lac și nu se întâmplă nimic rău. Absolut nimic. Doar că nu se vede pe ea, ci vede un chip de copil mic, de bebeluș. Se sperie puțin, apoi pleacă grăbită spre casa mătușii sale. -Mătușă, dumneata știi povestea Lacului din Parcul Trandafirilor? -Ce Parc? Din ce țară?o întreabă mătușa sa. -Parcul de lângă liceul în care învăț eu. -De când sunt eu, nu am auzit de acest nume de parc. Sigur i s-a schimbat denumirea. -Nu. De fapt, el a zis că așa se numește de mulți ani. -El? Care el? -Nikonar. Iar Lacul din Parcul Trandafirilor se numește Lacul Doamnei. -Nici ăsta nu există!zice mătușa sa. Ai grijă cu băiatul ăla. Nu vreau să pățești ceva. Nu poți avea încredere în oricine. -Mătușă, eu trebuie să plec. -Bine, dar ai mare grijă cu băieții. Nu toți spun adevărul. Aproape se înserase, timp în care Nikonar apare cu trandafiri în fața Lacului. -Credeam că azi nu vei veni, Nikonar. -Cum să nu vin, Doamnă? Am lipsit în vreo zi de marți? -Nu. Doar că niciodată nu ai venit seara. Nu a uitat de tine... -Cine?întreabă el mirat. -Prietena care te-a însoțit într-o zi când ai venit să îmi aduci flori. -Nici eu nu am uitat-o. Deși nu am mai văzut-o în tot acest timp, mi-e dor de ea în fiecare clipă. Nu o pot uita. -Nikonar, când erai singur și aveai nevoie de un lac să-ți înece amarul, m-ai proiectat pe mine. Sarcina mea e să am grijă de tine. De aceea te iubesc cum își iubesc pământenii Dumnezeul. Deși eu nu sunt om, tu ești pe jumătate om. Ai avut șansa să alegi între a fi om sau nemuritor. Și-ai ales... -Nemurirea, știu!o întrerupe el. Dar asta pentru că nu am fost îndrăgostit, ci obsedat de Milena îngerilor. Și mai știu că am ales să fiu om când m-am născut, când am apărut pe lume. Și știu că la 24 de ani am ales nemurirea. Asta pentru că... -Pentru că era greu să ai o casă, să ai o viață, să supraviețuiești singur!îl întrerupe vocea Lacului. -Dar acum e diferit. Pe Mira o iubesc! Lacul tace pentru câteva momente, apa tulburându-se din senin. El închide ochii pentru că se anunțase o vijelie de toată splendoarea. După acest fenomen nemaiîntâlnit de el, Nikonar observă lângă Lac un bebeluș pe o păturică roz. -Ce e asta?!se sperie el. -Urmarea oglindirii prieteni tale în Lac... -Mira a făcut asta?! -Da. Și cum tu o iubești...atât, nu am putut să-i iau răsuflarea. Nu am vrut ca ea să treacă în neființă. Tu ai fi suferit... -Enorm! Dar...bebelușul? ce se va întâmpla cu el? -E o fetiță. De azi vei avea grijă de ea. -Dar eu nu mă pricep. Eu nu am o casă... -Pentru asta nu-ți face griji. Veți avea și o casă, dar pentru a-ți da seama dacă acea fată te iubește cu adevărat, dacă tu chiar simți iubirea, mergi cu fetița la prietena ta. -Dar...ce-i spun? -Aștepți să vezi reacția ei. Apoi îi vei spune adevărul. Dacă te crede, te iubește. Dacă nu, îmi pare rău. Nikonar ia bebelușul în brațe și merge cu el în fața casei Mirei. Bate la ușă, dar aceasta nu dă niciun semn. -De ce oare?se întreabă el. Pentru că ea nu era acasă, ci la mătușa Ersina. -Mătușă, eu trebuie să merg acasă. Pisicile mele probabil îmi duc dorul. -Mergi sănătoasă, fetiță. Ajungând acasă, obsedată de gândul că va muri, Mira nici nu-i observă pe Niko și bebelușul. -Mira... -Niko?zice ea speriată. E bebelușul...pe care...l-am văzut în...Lacul Doamnei!zice ea foarte uimită. Cum de l-ai scos din Lac? -Din...Tu te-ai oglindid în Lacul Doamnei?!întreabă el foarte furios. -Cum de ai scos-o din Lac?zice ea senină. -E fiica mea. -Nu e fiica ta. E fiica Lacului. Cum de ai scos-o de acolo? -Deci te-ai oglindit în Lac. Ei bine, Doamna mi-a...Eu trebuie să plec!spune el, neștiind ce să-i spună altceva. -Niko...m-am oglindit în Lacul Doamnei și am văzut chipul acestui bebeluș. Nu am simțit nicio clipă că mă sufoc sau să fi avut alte simptome de muribund. Tu și Bella trebuie să veniți la mine în casă. Hai! Intrați. Ei trebuie să îi fie foame, frig... -Bella?se miră el. -Da. De fapt, eu mă numesc Bellamira. Și cum mi se spune doar Mira, ea se va numi Bella. Doar am văzut-o pe ea în Lac. Discuția lor continuă în casă. -De ce ai făcut asta? -Pentru că e foarte frig afară și poate fetiței îi e foame. -Nu, Mira. De ce te-ai oglindit în Lac? Tocmai în acel Lac. Nu ți-am spus să nu faci asta? -Nu. Mi-ai spus doar că toate fetele care s-au oglindit în acest Lac au murit. -Și ai vrut să mori?o întrerupe el. -Nu. Am vrut să vii. Și...văd că a funcționat. -Bellamira, să nu mai faci asta. -Uite ce drăguță este!zice ea, legănând-o pe micuța Bella. -Bellamira, mă iubești? -Niko, în seara aceea am vrut să fac dragoste cu tine. -Știu. Dar mă iubești? -Am zis dragoste, nu sex. El dă să ia fetița și să plece. -Nu. Ea rămâne cu mine. Tu poți pleca. Doar așa te vei întoarce. El merge spre ușă, singur. -Niko! Te iubesc... El își întoarce privirea spre ea, apoi pleacă. Fericit. Ajunge la Lac și-i cere socoteală Doamnei. -Dacă știai că mă iubește, de ce ai făcut toate astea? -Eu sunt un Lac. Nu mă pot mișca, nu pot face nimic. -Dar...mă faci muritor? -Încă mai ai de așteptat. Tu ai adus-o la Lac, i-ai zis să nu se oglindească, iar ea nu te-a ascultat. La fel a făcut și în seara aceea când venea dinspre Parcul Trandafirilor. E foarte rebelă. Nu știi ce are de gând. -Și ea de ce nu a murit?se miră el. -Þi-ai fi dorit asta? -Niciodată. -O iubești? -Mai întrebi? O iubesc foarte tare. -Și dacă o iubești atât de tare, de ce nu mi-ai cerut să o fac pe ea nemuritoare? Ați trăi veșnic... -Pentru că o iubesc atât de mult încât eu m-aș schimba pentru ea; nu i-aș strica obiceiurile, viitorul, relațiile cu ceilalți. -Pentru asta trebuie să te iubească și ea. -Mă iubește. -Ar sacrifica totul pentru tine? Nikonar pleacă în grabă la ea acasă. Dar ezită să bată la ușa ei. Așa că pleacă spre nicăieri. 6. Ochii Cerului Dinspre acel „nicăieri”, Nikonar se întoarce la Lac, deși e foarte frig, iar cerul e foarte înnorat. Nu ninge, dar plouă. Tunetele și fulgerele ar speria o persoană obișnuită, dar el își continuă drumul spre Lac. Cerul albastru-închis găzduiește din secundă în secundă câte un fulger rebel; dar un fulger violent îl atinge pe Nikonar direct în ochi. Acesta cade în genunchi, cu palmele acoperindu-și ochii. -Ah, ochii mei! Îmi ard ochii!zbiară el. Abia se auze în croncănitul ciorilor, vâjâitul vântului și zgomotul tunetelor. La doar câțiva metri de Lac, Nikonar nu mai avea forță să ajungă unde-și dorea. Lumina fulgerelor era prea puternică. Parcă îl orbise. Ochii îi ardeau la propriu. Dintr-odată se face liniște. Nikonar se ridică și merge lângă Lac. Ochii nu-l mai dor. E o seară liniștită, fără tunete, fulgere, zgomot de ciori sau vânt. Doar Nikonar e puțin confuz. -Puteam să jur că ochii îmi luaseră foc și că era o gălăgie de nedescris!îi spune el Lacului. -Puteai, Nikonar…? Nikonar se oglindește în Lac și observă cu stupoare că ochii lui nu mai sunt verzi-albăstrui, ci sunt căprui. -Asta ce înseamnă? În Lac acum se vede chipul bebelușului. -Bella…Mira. Bellamira! Trebuie să ajung la ea…la ele! Lacul se închide, iar tot ce putea vedea Nikonar este…apă. Acesta pleacă spre Mira și, speriat parcă de liniștea naturii, vorbește singur sau poate cu timpul ori întregul, pe parcursul drumului. -Oare e posibil ca eu, o semi-ființă, să am un vis? Asta mi se pare obscur. Sau…probabil că Doamna s-a îndurat și…în sfârșit sunt ființă umană. Poate asta a fost transformarea mea. Dar…să mi se schimbe ochii? Cum e posibil așa ceva? Ajunge până la urmă în fața casei Bellamirei. Era destul de târziu; trei ore trecuseră peste miezul nopții. Dar acest lucru nu îl împiedică să bată la ușa ei. Erau foarte multe lumini aprinse în casa ei. Puteai jura că fiecare cameră e luminată electric; dar nu îi deschide nimeni, nu-I răspunde nimeni. -Oare o dormi? Oara a adormit-o pe Bella?se întrebă el. Totuși e foarte târziu, o oră destul de vulgară, dar toate luminile sunt aprinse la ea. Dă să plece, dar ceva mai puternic decât el îl întoarce din drum. -Mira? Ești acolo?strigă el, bătând din nou la ușă. Dar din nou rămâne fără replică. Apasă pe clanța ușii, iar aceasa se deschide. Pe hol era întinsă Mira. El se sperie, crezând că e moartă. -Mira! Mira! Reacționează! Unde e fetița? Bella!strigă el. Mira se trezește și îl vede pe Nikonar. -Niko! Ai venit… -Unde e Bella?zice el disperat, ridicând-o pe Mira. -Care Bella?întreabă ea somnoroasă. -Fetița. Bebelușul. -Niko, termină cu tâmpeniile. Ce să caute în casa mea un bebeluș? De unde să apară? Din cer? -Dar...tu ce căutai pe jos? Ce e cu toate luminile aprinse? -Ah, sunt aprinse? A fulgerat foarte tare mai devreme și am vrut să le sting pe toate, dar din greșeală le-am aprins pe toate. -Și ce căutai pe jos?se miră el. -Cred că m-am curentat...de la veioza asta veche. -Te-ai lovit? Te doare ceva? -Nu. -Și totuși, unde e bebelușul? Unde e Bella? -Bella?se miră ea. Eu sunt Bella. Bellamira. -Știu, dar...mai devreme ți-am lăsat un bebeluș. O fetiță. -Cred că delirezi. Trebuie să-ți fie foarte rău! -Probabil, zice el nedumerit, înspăimântat și confuz. -Niko, de ce ochii tăi sunt căprui? Porți sau purtai lentile colorate? -Nu. Sunt căprui de la fulger. Mi-au ars ochii. -Ai nevoie de un ceai fierbinte, zice ea, văzându-l foarte confuz. -Acum am ochii cerului... 7. Și totu-i o iluzie -Mira, pot sta la tine peste noapte? Nu mă simt deloc bine și... -Da, dar...în seara asta vor veni verii mei să stea cu mine. Dacă nu te incomodează prezența lor, nu e nicio problemă. -Verii tăi?zice el puțin speriat. -Da. Nu cred că ar avea ceva împotrivă. Cred că aveți și aceeași vârstă, deci nu văd problemele. -Păi nu! -Poftim? -Nu cred că ar avea ceva împotrivă. Dar, dacă ei cred altceva? -Doar nu o să dormi cu mine în pat...zice ea zâmbind. Mira îl sună pe Robert și îl anunță că Nikonar va dormi la ea în această seară. -Un...bărbat?întreabă Robert. E iubitul tău? -Nu...încă. E un foarte bun prieten. Se simte cam rău. -Bine, dar eu și Norbert oricum venim să stăm cu tine. Mai ales în cazul ăsta... -Vă așteptăm. Gata, Niko. Poți rămâne la mine peste noapte. -E...perfect! -Ești foarte palid. Apropo, de unde ți-a venit ideea cu bebelușul? -Nu știu. Probabil deliram. Dar sigur nu a fost niciun bebeluș la tine,nu? -Nu...Poftim pastilele astea. -Degeaba, că nu-și fac efectul asupra mea. -Poftim? -Adică...nu prea am eu încredere în medicamente. -Bine, dar totuși, ia asta!zice ea, ciudat privindu-l. Niko ia pastila în gură și doar simulează înghițirea acesteia. După doar câteva minute apar Robert și Norbert la ea acasă. -Norbert, Robert, vreau să vă fac cunoștință cu Niko. Cred că aveți aceeași vârstă. Niko era așezat pe fotoliul din hol. -Și el unde este?întreabă Norbert. -El este. Pe fotoliu. Niko... Dar Nikonar nu se mișca și nu spunea nimic. Ceea ce pare ciudat este faptul că nici Robert, nici Norbert nu-l vedeau sau auzeau pe Nikonar. Doar Mira îl putea vedea, simți... -Mira, ești bine?o întreabă speriat Robert. -Da. De ce? Faceți cunoștință cu Niko. -Nu e nimeni aici. Cu cine să facem cunoștință? -Cu Nikonar, un foarte bun prieten. -Mira, ei nu mă pot vedea. Doar tu poți!zice el calm. -Cum să nu te vadă?!replică ea furioasă. -Bellamira, cu cine vorbești? -Cu Niko, Robert. Cu el. Nu înțeleg cum... -Mira, ai mâncat ceva astăzi? Te simți bine? -Norbert, zice ea, privind în partea opusă lui Nikonar, dacă voi credeți că îmi arde de glume, vă înșelați. Nu pot să cred că încă mă mai considerați un copil, o naivă. Niko e chiar... „Acolo!” ar fi spus, dar Niko tocmai plecase, în momentele ei de neatenție. -Unde este? A plecat. Numai din cauza voastră a plecat. -Unde să plece, femeie?!o zgâlțâie Norbert. Ea începe să se simtă rău, vede totul prin ceață și leșină; dar își revine imediat. -Unde ea?întreabă ea. -Robert, sună-l pe dl. doctor! -Ce doctor, măi? Unde e Niko? -Mira, ce-ar fi să dormi la noi în seara asta? -Ce-aveți, măi? Eu nu plec din casa mea! În plus, trebuie să apară Niko. -Pe asta nu o putem controla, Norbert. Uite, eu spun să rămânem peste noapte la ea. E periculos să o lăsăm singură. Mira, uite...poate că Niko ăla a plecat... -La cum v-ați purtat, nu mă mir. Uite, Robert...la fel mi-ați făcut și cu Adrian. -Da, mă, dar ăla cel puțin chiar există!răbufneșe Norbert. -Și umbla cu toate fetele ușoare. Dar pe ăsta, Niko sau cum dracului i-o zice, nici nu l-am văzut. Mira, și dacă era aici, nu pleca. Chiar nu a dat bine asta la el. -Aha, Norby! Deci recunoști că l-ai văzut! -N-am văzut pe...of, îmi pierd timpul cu tine! -Totu-i o iluzie, Mira!o liniștește Norbert, îmbrățișând-o. Norbert rămâne cu ea, pe când Robert merge la bunica lui. -Bunico, cred că verișoara noastră nu e prea bine. -De ce zici asta, Robert?se sperie Ersina. -Știi că eu și Norbert am vrut să rămânem la ea noaptea asta. Eh, ea a vrut să ne prezinte un prieten special. Doar că nu era nimeni. Noi nu am văzut pe nimeni, pe când ea era convinsă că Niko era acolo. -Dumnezeule! Mi-a vorbit despre un prieten care a dus-o într-un parc. Băiete, există Parcul Trandafirilor? Lacul Doamnei? -În București, nu. Dar în țară e posibil. -Nu. La celălalt capăt al străzii Vinnița? -De unde până unde denumirea asta, bunico? -Robert, de curând Bellmira mi-a zis că a fost cu băiatul ăsta în acel parc, lângă acel lac. -Daniel trebuie să afle toate astea! 8. Prima dată A doua zi, Mira se trezește foarte zâmbitoare. --Te iubesc, Niko!zice ea în timp ce abia-și deschide ochii. Se pare că nici nu-și amintește de ziua anterioară și e toată un zâmbet. În pat, revenindu-și din somn, o face cu Niko în gând. Doar că la fereastra camerei sale era el... -Și eu te iubesc, Bellamira. Ea se freacă la ochi cu ambele mâini, iar el vine lângă ea, fără ca fata să-și dea seama. -Mi-a fost dor să mă oglindesc în ochii tăi verzi. -Verzi? Sunt căprui acum. -Da, dar parcă îi aveai verzi, Niko. În fine, vino! El vine lângă ea, în pat. Se întinde lângă ea și îi mângâie fața, apoi o sărută. -Mai vrei să ne împreunăm trupurile?o întreabă el. Ea zâmbește și se ridică din pat. -Stai. Mă duc să văd dacă-s verii mei la mine sau dacă-i ușa încuiată. El o apucă de mână ușor și o apropie de el. -Nu e nimeni. M-am asigurat eu. Iar ușile sunt toate blocate. -Hm...blocate?zâmbește ea. Preț de două-trei minute cei doi se privesc în ochi, apoi trupurile lor se apropie din ce în ce mai mult, până se lipesc și dau impresia de unificare... Dintr-odată, din acea unificare se desprind două corpuri. Din nou aceeași privire. -Ești cel mai bun din lume!îi zice ea gâfâind. -I-ai încercat pe toți?glumește el. -Ai fost primul, îi șoptește ea la ureche. Acest lucru îi răpește toate cuvintele lui Nikonar, apoi stă nemișcat la auzul acestor cuvinte. -De ce taci?se miră ea, zâmbitoare. Dar el nu zice nimic, continuând să o privească. -Haide, zi ceva. Nu mă face să mă simt airea,zice ea rușinată. -Te iubesc! Vreau să fii mireasa mea. În acea după-amiază Daniel și Sara s-au întors acasă, în București. Prima dată au oprit la casa Ersinei. -Mătușă Ersina, Norbert, Robert...nu-mi vine să cred cum a trecut timpul... -Daniel! Cele două fete sunt ale voastre? -Da, mătușă. Cătalina și Maria au 5 ani. -Sunt superbe fetele voastre, zice Robert. -Sora mea unde e? Cum se mai simte? -Daniel, am stat cu ea azi-noapte. Avea febră și a delirat toată noaptea. Eu am venit să-mi iau haine. Urma să mă întorc la ea, dar dacă ați venit...mergem toți,nu? -Nu trebuia să o lăsați singură, zice Sara. Niko simte pericolul, adică venirea rudelor Bellmirei. -Plec. E timpul să plec. -Mai stai, te rog! Nu mă satur să te tot privesc. -Promit că mâine am să mă întorc. Azi e marți... Într-un moment de neatenție a Bellamirei, acesta pleacă pe unde a venit: pe fereastră. Ușa se aude. Ea se ridică din pat și deschide ușa. -Niko?întreabă ea, fără să se uite cine este. -Cineva mai bun!zâmbește fratele ei. -Daniel!zice ea foarte fericită. V-ați întors. Sara, ce bine îmi pare că vă revăd! Vai, cine sunt fetițele astea frumoase?glumește ea. -Ele sunt nepoatele tale, Cătălina și Maria, zice Sara. -Și după cum vezi, peste trei luni vom fi iar părinți!zice Daniel. -Ah, Sara. Vă felicit. În curând voi fi și eu mamă, zice ea, atingându-și burta. -Poftim?!se sperie Daniel. -Glumesc! M-am protejat. Niko e foarte atent și foarte responsabil. -Niko, deci... Daniel merge cu sora lui în bucătărie pentru a discuta în liniște. -Mira, surioară, e adevărat ce mi-au zis băieții și mătușa? Că te întâlnești cu un anume...Niko? -Da. De fapt, de azi suntem, formăm o pereche. M-a cerut în căsătorie. -Cum v-ați întâlnit? -Păi...veneam de la școală. Pe stradă. Am fost apoi în Parcul Trandafirilor, am mers spre Lacul Doamnei... -Lacul Doamnei?! Parcu Trandafirilor?! -Ai să-mi zici și tu că nu există?spune ea dezamăgită. -Oh, ba da. Există! Există în romanul, capodopera rusului Alexe, un romancier care, după trei romane, zeci de poezii și foarte multe trădări s-a sinucis. Avea 25 de ani când a murit. I-ai citit romanele?se miră Daniel, știind că acea carte le era recomandată persoanelor cu un anume grad de maturitate sau oamenilor cu multă experiență în viață. E foarte greu de descifrat acel roman. Ai citit „Drumuri de neatins?” -Am început să citesc, dar nu mai știu dacă am terminat. Dar m-am apucat să citesc după ce fusesem cu Nikonar în Parcul Trandafirilor, parc despre care nu am citit absolut nimic... 9.Nebunie permanentă După ce povestește vrute și nevrute, știute și neștiute, Bellamira amețește. „-Bate câmpii din ce în ce mai rău!”își zice în gândul ei, Ersina. Ziua următoare, Bellamira se trezește într-o cameră cu pereții verzi, cu o fereastră asemănătoare cu cea din camera ei, într-un pat de spital, îmbrăcată în verde. Era într-un sanatoriu. Verdictul medicului... -Nebunie permanentă! O amintire din trecutu-i îndepărtat i-a distrus contactul cu realitatea. Ce a putut să o neliniștească în tot acest timp pe domnișoara Semeghin? -Moartea familiei noastre, faptul că se simte vinovată de moartea Elei, verișoara noastră. E numai vina mea, zice Daniel, că am lăsat-o singură. -N-ai lăsat-o singură. Ai lăsat-o în grija mea, iar eu nu am știut să am grijă de ea!adaugă Ersina. -Mătușă, mi-am pierdut sora definitiv. -Nu spune asta. Trebuie să avem încredere în Dumnezeu. -Domnule doctor, pot să o vizitez? -Nu e recomandat, dar dacă asta vă face bine, o ajută, de ce nu? Doar o persoană pe vizită. Și...să fie una la câteva zile. -Mă mulțumesc și cu asta. Săraca mea soră... Bellamira stătea în pat, nemișcată, privind la fereastră. -Mi-ai promis că vii azi, Niko. De ce întârzii?zice ea tristă, plecându-și privirea. -Am venit. Mi-a fost dor de tine... Au trecut 5 luni de la internarea ei, timp în care Nikonar o vizita zi de zi. Ea începea să uite din ce în ce mai mult, iar familia ei era aproape resemnată. Daniel recitise „Drumuri de neatins” de foarte multe ori, dar nu mai înțelegea nimic. Acest lucru îl indeamnă să meargă să o viziteze pe sora lui, să citească romanul de față cu ea. -Bună, Mira. Am venit să citim cartea asta împreună. E cartea lui Alexe. Ea se uită spre geam și îi vede chipul lui Nikonar zâmbind. Zâmbește și ea, apoi este atentă la ceea ce fratele ei citea. -Îți voi spune ceva apoi despre viața lui Alexe, autorul. Trebuie să știi câte ceva și despre autor, după ce-i citești o operă. Din acest roman, Bellmira reaude povestea Doamnei Lacrimilor Roșii, cu Letiția, Victoria, Artur...Parcul Trandafirilor, Lacul Doamnei... -Povestea asta mi-a zis-o și Niko în prima zi, când ne-am cunoscut. -Niko...posibil. -Da. El e Fiul Lacului. -Surioară, legenda acelui Fiu al Lacului e doar o invenție. E o legendă! Nu e reală. Probabil acel...Niko doar coincide la nume cu personajul romanului. El îi privea pe Daniel ca o nebună. Știa că orice ar spune ea, nu ar fi fost luată în serios. -Da... -Alexe, autorul romanului, a fost un copil care și-a renegat părinții, originea tot timpul. Pe la 12 ani a plecat de acasă. Tatăl lui era un alcoolic, iar mama lui era foarte violentă cu el și autoritară. Își petrecuse viața pe străzile Moscovei. Trăia din poezii, prin poezii. A avut o viață dificilă, fiind batjocorit de mulți de vârsta lui. Dar a preferat să nu asculte de nimeni, să se izoleze de lume. Pe la 18 ani și ceva s-a îndrăgostit, dar ar fi fost o iubire imposibilă. -De ce imposibilă? -Pentru că s-a îndrăgostit de un personaj dintr-un roman în mare vogă atunci. Se îndrăgostise de Milena, celebrul personaj din „Milena îngerilor” al lui Tverniev Bezdomnâi. La 22 de ani a fost găsit bolnav, leșinat pe stradă și diagnosticat cu...nebunie permanentă. Imediat a fost închis în ospiciu. Se spunea că timp de trei ani a scris trei romane, iar în fiecare seară Milena îl vizita. În mintea lui, sigur. -Și cum s-a sinucis? -Într-o seară, Milena nu l-a mai „vizitat”, iar el a considerat o trădare din partea ei. Pe piept, în dreptul inimii, și-a desenat cu pixul o inimă. Apoi și-a înfipt pixul în piept, în inimă. Așa a murit. Și așa se spune că a murit neliniștit și că spiritul lui își caută liniștea printre cei vii. Bine, sunt cam 100 de ani de atunci. Întrase în moarte clinică, dar ce mai conta? Bellamira era tulburată, dar nu la fel de tulburată ca înainte de a i se citi romanul, ci mult mai calmă. -Și fetele care mureau după ce se oglindeau în Lacul Doamnei? Care e de fapt adevărul? Care e adevărata cauză a morții lor? -Păi...nu mai știu sigur. El a zis în romanul său că fiecare fată sau femeie ce se oglindea în Lac, moare pentru că fiecare vedea chipul Milenei. Despre Alexe însă se spune altceva... -Ce? -Vedea chipul Milenei la fiecare fată. Era bolnav. Se mai spune despre el că și-a stangulat toate prietenele. Poate că s-a descărcat, ascunzându-și crimele sub masca Lacului. Tu știi că...spiritul lui a tulburat mintea multor tinere? Deși cred că sunt doar zvonuri. În tot acest timp ea privea spre fereastră, așteptându-l pe Niko să intre. Niko îi zâmbea. Ascultase tot. -Daniel, spune-mi sincer, te rog. Chiar crezi că sunt nebună?zice ea, dând impresia că e o persoană perfect sănătoasă. -Ai fost doar puțin neliniștită, zice el, observând cu stupoare cât de normală e sora lui. Dar te vom aduce înapoi acasă, în curând. Eu nu am crezut deloc în diagnosticul dat de medic. -Deci îți par normală?continuă ea cu calm. -Ești cea dinainte. -Atunci de ce dracului mă țin ăștia în locul ăsta verde, izolat, unde aerul este irespirabil și...mă mai țin și legată?!răbufnește ea deodată. De ce nu m-ați omorât? De ce nu-l lasă pe Niko să intre la mine? Sărmanul, trebuie să se cațere pe zid în fiecare noapte și să intre pe fereastră. De fiecare dată riscă să-și piardă viața. Pentru mine! Iar voi...m-ați uitat aici!țipă ea. Bellamira parcă fusese lovită. Se zbătea și urla ca un animal rănit. Plângea și îi suplica pe cei cinci oameni care o țineau să o calmeze, să o lase în pace, să o lase liberă. Nikonar vede toate astea și merge la Lac. 10. Blestemul Lacului -Doamna mea, mă bucurasem în urmă cu câteva luni. Când îmi recăpătasem culoare căprui a ochilor, credeam că mi-ai redat puterea de a fi om. Dar m-am înșelat. Un lucru nu poate avea suflet, cum nici tu nu ai. Să zicem că...eu nu contez. Dar ea? Bellamira nu are nicio vină. Vezi cât suferă din vina ta? I-ai distrus mințile și viața unei tinere de doar 19 ani. Cu ce ți-a greșit acest înger? -E fată! Știai că orice persoană de gen feminin care mă privește, moare. De ce ai adus-o? Știai că nu poți avea încredere în ea. În plus, eu sunt unică. Nu mă poți înlocui cu nimeni, mai ales cu o muritoare. Eu nu am suflet! Normal că nu am! Sunt un izvor de viață, ceva static, ceva permanent. Eu sunt cel mai important lucru din viața ta. Iar asta pentru că eu am luat naștere datorită ție, nu tu datorită mie. -Dar ți-am slujit mai mult de-o viață! -Iar eu te-am vegheat tot acest timp. -Þi-am adus cei mai frumoși trandafiri. -Eu am avut grijă să fii frumos, tânăr și fericit mereu. -Acum nu sunt fericit! De ceva timp am uitat ce-i fericirea. -Iar totul se întâmplă din vina ei. Tu nu înțelegi că ea nu este ca mine? Ea nu este aceeași cu mine. Eu sunt visul tău veșnic, ea e doar o realitate crudă. Eu sunt cea care te merită. Din vina ei, în ultimile cinci luni mi-ai adus cele mai urâte flori. Nici măcar nu erau trandafiri. Nikonar se liniștește. -Distruge-mă! Ia-mi sufletul, dar las-o pe ea în pace. Ne vezi cât suferă? Ia-mă de pe suprafața Universului, șterge-ma din mintea ei! Elibereaz-o de toate aceste chinuri! -Nikonar, până la urmă, tu ai apărut în calea ei. Tu ți-ai impus prezența în mintea și în viața ei. Știai de la început că nu există cale de întoarcere; iar acum...nu există cale de mijloc. Tu ești singurul vinovat. Tu ți-ai creeat propriile iluzii care ți-au distrus prezentul și viitorul. -Ce știi tu...Eu o iubesc pe Bellamira. -Ca pe Milena? -Milena a fost un vis, o iluzie, un fals. Vreau ca Mira să fie mireasa mea. -Ca și Milena? -Ce știi tu despre Milena?!răbufnește el. Ești doar un lac, o invenție de-a mea. -Eu știu totul despre tine. Am luat naștere odată cu tine. -Cum să știi totul despre mine? Ești un obiect. Atât! -Nu sunt doar un obiect, sunt mai mult de atât. -Serios? Și ce ești? Cine ești?țipă el, ajuns la culmea disperării. -Eu sunt conștiința ta. Nikonar bufnește în râs. Râde, dar râsul lui bolnav nu-l face decât să se enerveze și mai tare. Imediat apoi o dă în plâns. -Doamna mea conștiință, te rog să îi redai libertatea Mirei, zice el ironic. -Privește-mă, zice Lacul. Oglindește-te! Doar atât. Nikonar se oglindește în Lac. El își vede toată copilăria, tinerețea, viața în acel Lac. Văzând toate acestea, intenționează să se arunce în Lac. -Nu! Nu te arunca! Nu te întoarce în trecut! Eu, acest umil Lac, sunt conștiința ta, legătura ta cu trecutul. Nu te cufunda iar în amintiri! -Elibereaz-o pe Bellamira, te rog! -Ea e dincolo de mine. De cealaltă parte a vieții tale. Eu sunt cea care rămâne, ea e cea care pleacă. Nu-i pot lăsa cale liberă. -Blestemat să fii, Lacule! Să seci și să te umpli de râie! Să rămână doar pietrele de tine!zice el disperat. Un vânt puternic provoacă valuri Lacului și aproape că se transformă în vijelie. Se arată soarele arzător, dar vântul este mult mai puternic. Niko pleacă în fugă, parcă spre nicăieri. 11. Cazul Alexe Următoarea zi, Bellamira aștepta nerăbdătoare vizita lui. Se uita cu speranță la aceeași fereastră mică și rotundă. -De ce nu vii?se întreba ea, bâțâindu-se în față și în spate. Stătea rezemată de perete, în patul din acea cameră ce i se părea oribilă. Pe geam nu se vedea decât cerul albastru de mai și încă se auzea vântul care pornise de ieri. -Nu mai vine...zice ea dezamăgită, mutându-și privirea. -Ba da, îi răspunde Nikonar. Aici sunt. Voi fi alături de tine mereu. Nu am să te las niciodată singură. Te iubesc. -Mă iubești?zâmbește ea. -Da. Atât de tare încât... -Încât m-ai scoate de aici?îl completează ea zâmbăreață. -Da, dar mai trebuie să lucrez la plan. -Aveai deja un plan cum să mă scoți de aici?se miră ea. -Da...Nu e gata încă. Abia aștept să fii liberă și fericită. -Ieri a fost Daniel, fratele meu, la mine. Mi-a citit o carte. Nu mai știu despre ce mi-a citit. -Știu. -Erai la geam, nu? -Da. Îmi place să te veghez. Nu îmi vine să cred că exiști! Ești foarte frumoasă așa, naturală, fără machiaj...Așa de frumoasă erai acum cinci luni. Îți amintești? -Atunci m-am simțit în largul meu. A fost prima...dată. Nu mai simțisem vreodată așa ceva, atâtea emoții... -Mira, te simți bine aici? -Nu! Camera asta, după ce că e mică, izolată și rece, mai are și pereții verzi. Nu-mi place aici. Nu sunt nebună, ci locul ăsta mă face să par nebună. -Mira, nu aici, în camera asta. Te întrebam dacă te simți bine aici, în Univers. -În Univers?se miră ea. Cu tine, oriunde îmi e bine. Fără tine, nu mi-ar fi bine deloc. În biroul medicului care se ocupă de cazul Bellamirei Semeghin, Daniel, Ersina și medicul comentau evoluția fetei. -Ieri am vizitat-o. I-am citit o carte pe care, se pare că a citit-o și ea. Nu înțeleg cum altfel a auzi de Lacul Doamnei, Parcul Trandafirilor... -E posibil să fu auzit de la prieteni, zice medicul. -Da! Mi-a zis că într-o zi s-a întâlnit cu un bărbat care a dus-o la acel Lac, în acel parc. Eu nu am auzit de aceste denumiri. De aceea, m-am speriat. I-am zis să nu creadă în orice bărbat. -Bărbat?!răbufnește Daniel. Sora mea e așa din cauza unui bărbat?! -Da. Dar cred că acel bărbat există doar în mintea ei. Robert și Norbert nu l-au văzut când îl vedea și ea. -Dumnezeule! -Cazul Alexe!zice medicul. -Poftim?zice nedumerit Daniel. -Am avut un caz similar acum 20 de ani. O tânără de nici 19 ani i-a citit romanul scriitorului rus Alexe N. și a venit la noi nebună de-a binelea. Sora dumneavoastră se simte bine față de cum era ea. Se pare că se îndrăgostise de acel scriitor doar citindu-i nu știu ce roman. -„Drumuri de neatins”!zice Daniel. -Exact. Și...nu vreau să vă sperii... -Și-a revenit?întreabă Ersina. -Nu. A murit după 6 luni. S-a sinucis. Și-a ținut respirația și... -Doamne...săraca mea soră! -De aceea, ne-am gândit ca domnișoara Semeghin să fie transferată la un ospiciu adevărat. După cum știți, acesta este doar un centru de recuperare. -Și credeți că așa își va reveni sora mea? -Știința a avansat. Există o speranță. -Când o putem transfera?se interesează Ersina. -Chiar în seara asta, doamnă. -Atunci, nu mai avem timp de pierdut, zice Daniel. „-Săracii oameni. Încă mai trag speranță. De-ar știi că în fiecare an există un caz de genul ăsta...”își zice medicul în gând. -Asta ne mai trebuia: ca fetița noastră să se îndrăgostească de un personaj care se îndrăgostise de un alt personaj! -Liniștește-te, mătușă. Mira va fi bine... Când medicul, fratele și mătușa ei au ajuns în rezerva fetei, ea dormea. Așa s-a putut efectua transferul ei la un ospiciu modernizat, imbunătățit. 12. O ultimă scrisoare Se făcuse o săptămână de când fusese mutată într-un ospiciu adevărat. În tot acest timp, Nikonar nu o mai vizitase. Și, culmea, pereții ce formau noua ei cameră erau formați din geamuri blindate. Din jur împrejur erau doar plante verzi. -Acest verde mă va usca. Ãsta îmi usucă mințile! Și numai din cauza voastră, că m-ați mutat într-un loc pe care Niko nu-l știe! M-ați îndepărtat de el, singurul care mă crede, singurul căruia îi păsa de mine!țipă ea, lovind pereții. Dar Nikonar o privea neputincios din plante. Ea nu-l observa. Spre seară, ea adoarme. Era foarte obosită psihic. El profită de somnul ei și îi lasă o scrisoare. Următoarea zi, Bellamira o găsește. Se gândea că dacă să o deschidă sau nu. Dar plicul era roșu. Precis de la Nikonar este. Altcineva nu-i putea lăsa o scrisoare roșie... -Nu e semnată. Dar poate e de la el. Mi-a lăsat-o când am dormit. Deschide plicul și citește scrisoarea. „Dragă Mira, În primul rând, vreau să-mi cer scuze că ți-am distrus viața...” -Dar tu nu mi-ai distrus-o, mi-ai împlinit-o!se miră ea. „Vreau să știi că nu ești singura căreia i-am distrus viața. De aceea, vreau să mă opresc aici cu vizitele. Îți fac rău...” -Ba nu îmi fac rău vizitele tale! Din contră... „În multe fete i-am văzut chipul Milenei. Toate au murit. În tine am văzut-o pe Bellamira, fata cu privirea frumoasă. Pe tine te iubesc. Eu nu sunt decât un amărât spirit al jalnicului poet, scriitor Alexe N. care tot timpul a căutat disperat să-i fie bine numai lui. Am fost un egoist care a căutat-o pe Milena în fiecare fată. Doamna Lacrimilor Roșii este conștiința mea, izvorul nebuniei mele. Mergând pe principiul „Milena e unică”, am distrus viețile multor fete. Sunt un spirit asasin! Am mers la Lac și i-am cerut să te elibereze, să ne lase să fim fericiți împreună, ba chiar să mă distrugă pe mine pentru a-ți reda ție luciditatea...” -Asta nu, Niko!țipă ea. „Tot ce îmi doresc e să arzi cartea pe care ți-a citit-o fratele tău și să uiți că există, că a existat Nikonar!” -Nici în momentele cele mai groaznice, de nebunie profundă nu te-am șters din memoriea mea! „Mi-am blestemat traiul, gândurile și pe mine. Am blestemat Lacul. Mi-am blestemat părinții! Am fost, sunt și voi fi un monstru. Nu merit milă, iubire sau afecțiune...M-am comparat cu Dumnezeu. Cum El i-a creat pe Adam și Eva, eu mi-o creasem pe Milena. Am luat persoanjul lui Bezdomnâi și i-am dat viață, dar nu l-am găsit niciodată. Te-am găsit pe tine însă, Creația vie a lui Dumnezeu. Dar te-am găsit prea târziu. De aceea, te rog să mă uiți...Semnat, Alexe” -Nu!se agită ea. Nu e adevărat! „PS: Deși aproape oriunde semnam Alexe N. , N este de la Nikonar, nu de la Nicolai, așa cum și-au dat toți cu părerea. Te iubesc!” -Și eu te iubesc... Bellamira începe să plângă și rupe scrisoarea în zeci de bucăți. Þipă atât de tare, încât toți din ospiciu au auzit-o. Nikonar se întoarce trist către Lac. În drum spre Lac, vorbește singur... -Ce trist! Nu mi-am imaginat că dragostea și obsesia sunt două lucruri diferite. E ciudat cum dragostea apare după ce mori. Chiar dacă e ea moarte clinică, tot mort sunt. Egoismul mi-a distrus rațiunea. Spre să mă uite. Doar așa poate să-și recapete luciditatea. Merge ce mai merge și ajunge la locul de obicei. Numai că lispea ceva: Lacul! În locul Lacului erau doar mici petale veștejite de trandafiri și urme de broaște. Atât mai rămăsese din Lacul Doamnei. Într-adevăr, secase; doar râia și pietrele rămaseră din el. -O piatră albastră în mijlocul acelor scârboșsenii?!se strâmbă el. Nikonar ia acea piatră și o privește mirat. Era pandantivul în formă de lacrimă din inima Lacului. Nikonar e fericit! 13. Ieșirea din amorțeală – răsplata iubirii tale În urma ultimei crize, Mira primește îngrijirile medicilor. Este sedată și adoarme imediat. Din nou, fratele ei discută cu medicul. -E mai grav decât am fi crezut, domnule Semeghin. Sora dumneavoastră nu pare să-și revină. Era mai liniștită ieri. -Nu înțeleg ce i s-ar fi putut întâmpla. Am stat toată noaptea pe acest hol, în fața camerei unde stă!zice Daniel. -Am găsit acest plic roșu în patul ei în timp ce a avut criza. -Dar...cum a ajuns acolo? Doar nu a intrat nimeni! -Știm, domnule Semeghin. Credeți-mă că și pentru mine e un mister. Astăzi va sosi medicul căruia i-am predat cazul ei. E mult mai tânăr și mai avansat decât mine. Doar el mai poate face minuni. -Nu vă veți ocupa dumneavoastră în continuare de ea? -Din moment ce în aproape șase luni nu s-au văzut imbunătățiri, sunt obligat din punct de vedere moral să predau cazul. -Dar dumneavoastră îi cunoașteți starea cel mai bine. -Din contră. În șase luni nu am putut descifra nimic. Într-adevăr, starea ei depindea strict de vizitele lui Nikonar. Nimic altceva nu avea efect psihic asupra ei. Pe acel hol tocmai întra un tânăr îmbrăcat în haine albe ce se îndrepta spre camera în care era instalată Bellamira. Merge foarte hotărât și vesel. Medicul și Daniel îl observă. -Dumneata ești medicul cel tânăr ce va prelua cazul Bellamira, nu?îi oprește medicul ce se ocupase de ea până acum. -Eu sunt cel care o va însănătoși pe Bellamira Semeghin, le zice el, încrezător. -Mă scuzați, dumneata nu ești medicul Alexandrescu? Recent ajuns din Moscova? -Mă numesc Alexe Nikonar și am venit să-i redau luciditatea Bellamirei. Atât Daniel cât și medicul rămân uimiți și stupefiați când aud acest nume. -Dar scriitorul Alexe N. era în moarte clinică. A fost îngropat!zice speriat Daniel. -A fost!dă replică Nikonar. -Științific, nu se poate!adaugă medicul. -Ehei, domnule doctor, nu știți ce poate face puterea minții, a inimii, a sufletului... Nikonar ajunge lângă Bellamira și o sărută cu multă iubire pe frunte. Ea se trezește fericită. -Știam că ai să vii, Niko... -Þi-am zis că nu o să te părăsesc niciodată? -Da... -M-am ținut de cuvânt. Am venit să te scot de aici. -Astăzi?se miră ea. -Acum. Uite, știi ce e ăsta?o întreabă el, arătându-i pandantivul. -E un...pandantiv?zice ea neștiutoare. -E cheia noastră spre libertate. Știai că am stat 100 de ani în moarte clinică? -Poftim?se miră ea. Eu cum am ajuns aici? -Te-ai...lovit la cap de un stâlp. Þi-ai perdut memoria. Nu-ți amintești nimic? Chiar nimic? -Tot ce știu e că...am un frate însurat cu Sara, iar împreună au două fete și...parcă Sara era însărcinată. Am o mătușă, Ersina, doi veri: Robert și Norbert, pe micuța Ezra și jucăușul Angelo, iar tu...ești iubitul meu, nu? Nikonar zâmbește pozitiv. -De ce râzi? În salon apare și medicul cel tânăr, de data asta, Alexandrescu. O examinează, îi pune fel de fel de întrebări, apoi Daniel și medicul în vârstă intră și ei în salon. -Daniel, cu cine seamănă băiatul tău? Cu tine sau cu Sara?întreabă Bellamira. Daniel rămâne și mai mirat. -Dumneavoastră sunteți ruda pacientei?întreabă medicul Alexandrescu. -Da. Sunt...fratele domnișoarei. Se mai poate face ceva? -Ce să se mai facă? De-aia v-am chemat, să vă dau verdictul: sora dumneavoastră e perfect sănătoasă. Se pare că...s-a înfăptuit minunea! -Nu știu cum să vă mulțumesc, domnule medic!zice Daniel, topit de fericire, îmbrățișându-și sora. -Ce să-mi mulțumiți? Eu doar azi am luat contact cu ea. Credeți că eu sunt cel care face minuni?glumește medicul Alexandrescu. -Mulțumește-i lui, Daniel. Lui Nikonar. El a stat lângă mine și m-a susținut. Datorită lui sunt bine. -E doar o coincidență de nume?spune speriat Daniel. Nikonar râde și îl îmbrățișează pe Daniel. Daniel răsuflă ușurat. -În viață, nimic nu e la întâmplare!îi răspunde Nikonar. Bellamira se întoarce acasă. Camera ei este acum colorată bleu, iar culoarea roșie a fost înlocuită în toate celelalte părți cu alb. Nikonar, văzut de toți acum, locuia împreună cu ea în acea casă în care Daniel, Sara și cei trei copii ai lor se instalaseră definitiv în urmă cu șase luni. Într-o seară de iulie în care Nikonar și Bellamira priveau stelele, Nadirul și Zenitul, ea își amintește ceva asupra căreia nu găsise nicio explicație și nu i se oferise vreuna. -Cum e posibil faptul că acum te văd toți? Cum de ți-ai revenit, după 100 de ani, din moarte clinică? E...real? Și... -...cum de ți-ai revenit după ce te declaraseră permanent nebună?o întrerupe el. -Da... -Bellamira, dragostea adevărată te trezește din morți, din nebunie, din coșmaruri, din orice...Când iubești cu adevărat, nu există cuvântul „imposibil”. -Îți mulțumesc, Niko! -Știi ceva?zice el, încercând să pară serios. -Ce anume? -Te iubesc cu adevărat! -Semnat, Alexe!glumește ea. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate