... care într-o zi de pe la 1185 I.C., sub soarele veșnic dogoritor de la Ras Shamra, a reușit a rupe lanțul unui biet sclav ce se voia, el însuși, porumbel călător.

M-am născut ca om liber, într-o familie de oameni liberi și viteji, vestiți vânători al căror tropot de cai făcea să se cutremure pădurile, în timp ce animale fioroase se retrăgeau în grote adânci din inima muntelui iar păsări de pradă săgetau văzduhul; eram un copil frumos ca un înger, într-un înveliș prea fragil și neîncăpător râului învolburat ce creștea înlăuntrul meu clipă de clipă tot mai viu și cu dorința tot mai de nestăpânit de a se revărsa spre cele patru zări și a le străbate uneori în zumzet abia cântat, alteori în cascade vijelioase. Oamenii mă iubeau toți pentru frumusețea mea, a ochilor mari în care soarele sclipea în perle de lumină și a surâsului meu timid în dosul căruia îmi ascundeam teama ce-mi măcina sufletul firav de copil, că într-o zi acest precar înveliș nu mă va mai putea cuprinde și reține la adăpost de marele necunoscut din afară și-mi va da drumul într-o libertate amenințătoare, printr-o lume străină și necunoscută inimii mele plăpânde. Eram un copil tăcut, căci vorbele pe care cu drag le trimiteam celor din jur, nu ajungeau vreodată la cineva, ci se loveau ca de un paravan invizibil și mi se întorceau rănite; eram un copil vesel pe dinafară, datorită părului meu bălai care strălucea în razele soarelui umplând împrejurimile ca un cântec zglobiu, dar covârșit, pe dinăuntru, de o tristețe ce-mi pătrundea prin învelișul din ce în ce mai ciuruit, invadându-mă treptat.
Am hotărât atunci să părăsesc ciudatul înveliș cu care Creatorul mă înzestrase, atât de puțin potrivit; ieșit gol și stingher sub soare, sufletul meu a luat culoarea luminii, transformându-se într-un porumbel alb iar aripile gândului m-au purtat de-atunci pe întinderi nemărginite de cer, întovărășindu-mă cu norii călători și roua rostogolită-n frunzele diminețiilor de vară, încălzindu-mă la razele prietenului meu, Soarele, ce îmbracă în lumina-i blândă nemărginirea, iar în nopțile reci și triste, ascultând poemele Lunii, pline de o dulce visare.

Colindând zările în lung și-n lat, pe la 1185 I.C. am ajuns pe coasta nordică a Siriei de azi, pe atunci un ținut binecuvântat de Baal, Zeul Munților și al Fertilității, al Vântului, al Norilor si al Ploii, cel ce ce se lasă pradă morții în fiecare an pentru a reînvia o dată cu viața vegetală întru belșugul recoltelor și fecunditatea pământului, făcând din aceste pământuri aride, terenuri roditoare spre slava măreției lui.
Aici am cunoscut un scalv; el nu avea nume, decât acela de SCLAV. Deși frigian, luase portul fenicienilor precum și obiceiurile lor, vrăjit fiind de uriașa lor capacitate de a inventa viitorul, lucru pe care și el și l-ar fi dorit uneori, dacă gândul lui temător ar fi cutezat să ajungă așa de departe. Cămașa de in de care părea a fi atât de mândru, de fapt, nu era decât o zdreanță ce-i curgea molâu de pe umerii gârboviți de truda muncii zilnice la atelier; picioarele lui se mișcau greoi, fără încălțări, noduroase și acoperite de plăgile lanțurilor cu care fuseseră legate de prea mulți stăpâni. Dar ce era cel mai ciudat la acest amărât, era faptul că deși orb din cauza îndelungatei șederi în fața cuptoarelor ce scuipau flăcări și particule minuscule de aliaje în timpul procesului cumplit de ardere al bronzului, el se așeza ades cu fața spre Intinderea Mării Tireniene, spunând că vede Muntele cel Sfant, spre care gândurile lui cele mai tainice se îndreptau în fiece clipă. Nu, nu zicea în vorbe, căci gura lui era mută, iar glasul lui nu se făcea auzit în exterior; îi citeam doar gândurile, limbaj învățat și folosit și de mine pe vremea când învelișul meu cel vechi nu-mi permitea să le vorbesc celor din jur. Așa am aflat că el, pierdut ca și mine în trecut într-o lume străină, aparținea unei alte lumi, pe care o credea peste întinderea de ape, pe Muntele Indepartat, acolo unde nici cu gandul nu visa că ar mai putea ajunge vreodată, spre a se regăsi, suflet, gând și lumină, într-un singur și firesc înveliș. Mă întreba deseori, în clipele noastre de intimitate sub razele blândei Luni, cum e Muntele, sigur fiind că eu am fost acolo, l-am vazut, iar eu îi povesteam în imagini bogat colorate despre măreția piscurilor ce străbat bolta, însoțite de hăuri prăpăstioase și povârnișuri abrupte, despre pădurile umbrite de mister și izvoarele învolburate, reci și sălbatice, despre veșnicia stâncii și vremelnicia viețuitoarelor ce i-au străbătut colinele. El mă asculta cu nesaț, îngânând adeseori: așa, exact așa, știu, îmi amintesc, știu că am fost acolo, eu de-acolo vin...
Spre a-și petrece timpul întru slava Marelui Zeu, asemeni altor sclavi plini de har, meșterea, în acest timp, o statuetă, pe care urma să i-o ofere, însoțită de un sacrificiu; după obiceiul fenicienilor, primul copil născut era oferit Domnului, ca jertfă supremă. Dar el era doar un SCLAV ce nu avea copii și nu va avea niciodată, cum nu va avea niciodată libertate; ce va sacrifica? In clipa în care m-a ales pe mine ca sacrificiu suprem, am înțeles: eu eram copilul său nenăscut, întors în timp și venit aici sub acest înveliș de porumbel alb călător, tocmai pentru a face ca acest lucru să fie posibil...

Am implorat atunci pe prietenul meu, Măritul Soare să-mi vină în ajutor, iar el a venit și cu raze de foc a topit lanțurile viitorului meu părinte, redându-i astfel libertatea de a pleca spre Muntele Frumos, spre viața cea nouă pe care sufletul lui o visase timp îndelungat.

Acolo, pe o colină împădurită de munte, m-am născut eu, un copil frumos ca un înger, într-un înveliș prea fragil și neîncăpător...