Mă asemuie mulți veneratei Artemis, fiica lui Zeus și a muritoarei Leto, datorită nesfârșitelor mele plimbări prin sălbaticele păduri ale Muntelui cel Falnic; mă evocă vânătorii cu arc și săgeți, truditorii pământului îmi cer fertilitatea gliei, iar femeile doresc copii frumoși, cu păr bălai și ochi adânci ca marea.
Pentru alții, eu sunt Diana, zeița cu grație atletică născută în Delos, aceea care a pornit din insula misterelor cu gânduri de răzbunare, ajungând ea însăși un vânător insensibil la dragoste, căci inima ei era rece și stranie.
Eu nu sunt Bastet, sora lui Ra, nici Hecate, zeița răscrucilor ce strălucește cu luna de fildeș, și nici Selena nu sunt, cea strălucitor de frumoasă, purtată printre nouri într-un car de argint…
Numele meu e Coyolxauhqui, nume dificil de pronunțat pentru cei de pe Muntele Magic, și care în traducere înseamnă „Cea Pictată cu Clopote”.
M-am născut pe tărâmuri îndepărtate, peste multe întinderi nesfârșite de ape adânci pe al căror luciu soarele se răsfrânge printre luntrele negustorilor de mirodenii și parfumuri rare, și peste pământuri cu altare și temple dintre cele mai faimoase, în care preoți neclintiți în cunoașterea rânduielilor omenești precum și a celor cerești ridică ofrande întru slava nemuritorilor din înalt. Mama mea este Teteo Inan, Mama zeilor, cea care a dat naștere lunii, stelelor și soarelui. Sunt sora lui Huitzilopochtli, în traducere pe limba dumneavoastră numele fratelui meu însemnând: "Pasărea colibri a sudului", el însuși zeu al soarelui, slăvit de azteci ca fiind în același timp și un ghid al călătoriilor; deoarece în credința noastră străveche, sufletele războinicilor morți se întorc pe pământ ca fluturi și păsări colibri, el, cel ce patronează aceste suflete, mai este numit și "sufletul războinicului din paradis".
Centzon Huitznahuas sunt ceilalți frați ai mei, zeii stelelor sudice.
Fiind deci bolta cerului însuși leagănul copilăriei mele, pe aceste căi neumblate m-au purtat pașii din vremuri străvechi. In drumurile mele solitare, de-acolo am văzut pământuri aride îngropate în colburi aurii, dar și terenurile fertile de sub îngrijirea lui Baal, Zeul Fertilității, al Norilor și al Ploii, în Bayn Nahrain, „țara dintre cele două râuri”, Tigru și Eufrat; am văzut palatele regilor din Mesopotamia, clădiri uriașe, frumos decorate, cu basoreliefuri sculptate în fildeș dar și mari sculpturi la intrări, și acelea din fildeșul atât de ușor de înfoliat și de sculptat, și de asemeni din aur, ori turnate în cuptoare uriașe de sclavi pricepuți, în bronzul cel rezistent peste veacuri; zigguratele, acele temple uriașe, foarte înalte din cauza inundațiilor, construite din lut și argilă prin arderea cărămizilor, pentru venerarea zeilor; la Cairo, cetatea „cea triumfătoare”, am admirat Piramidele din Giza, statuia lui Ramses, moschei și bazare începute a se ridica pe vremea cuceritorului Amr Ibn-el-As, căutând și eu cu privirea ascunsele comori ale lui Tutankamon, așa cum am admirat Gordion, capitala Frigiei înainte de distrugerea ei de către cimerieni, orașele-cetăți sumeriene Ur și Uruk în care a apărut pentru întâia oară carul cu două roți, ca și prima hartă a stelelor și constelațiilor, ori Muntele Athos (cel Sfant), locul celor douăzeci de mânăstiri și douăsprezece schituri…

Prea minunate au fost toate acestea până când, într-o seară de vară, privirea mi-a fost atrasă de măiastra pâlpâire a aripilor unui porumbel alb, călător. L-am urmărit uimită și fermecată, căci zborul lui era un dans cum nu mai văzusem pe bolta albastră: întâi o înălțare lină, spre adâncul univers, o piruetă amețitoare apoi, urmată de altele în cascade ce străbăteau galaxii în ropotul de aplauze al lui Ehēcatl, Zeul Vânturilor Cosmice; era melodie și parfum, era miros de rășini de chihlimbar și zbor de vis. El m-a dus spre un Munte Minunat, locuit de oameni aspri, denumiți uneori geți ori traci, unde am văzut pentru prima dată măreția piscurilor ce străbat bolta însoțite de hăuri prăpăstioase și povârnișuri abrupte, cu păduri umbrite de mister și izvoare învolburate, reci și sălbatice, unde veșnicia stâncii și vremelnicia viețuitoarelor ce i-au străbătut colinele te vrăjesc deopotrivă.

De atunci, în fiece seară revin aici, deasupra acestui Munte Magic și îmi sprijin coatele pe împrejmuirea stânii unde se adună ciobanii seara la foc și spun povești; eu le ascult cu încântare, sunt povești de dragoste, de dor, despre băieți plecați la oaste pe țărmuri prea îndepărtate și fete care-i așteaptă împletind cosița la vatra devenită peste noapte pustie și tristă… Sunt povești de iubire așa cum zeii n-au mai văzut, cu oameni ce înfruntă urgia naturii, a timpului și a depărtării; sunt povești depre suflete a căror vibrație tainică e muzică celestă.

De la un timp însă, aceste povești nu se mai aud… Eu stau singură, cu coatele sprijinite de aceeași ulucă ce-mprejmuie stâna, înconjurată de miliarde de stele cu singurătățile lor sclipitoare; cat lung spre ulițele pustii, pe care-n loc de oameni trec mașini; apoi e liniște, nici pasărea nu mai cântă, amorțită pe creanga ce stă într-un echilibru fragil între cer și pământ. Si atunci, într-o ultimă încercare disperată, mă ridic și strig:

OAMENI BUNI, UNDE SUNT POVEȘTILE VOASTRE ?!

Cuvintele se sparg de pereții de stâncă și se prăvale, rănite, în hăurile adânci. Imi răspunde ecoul.

Numele meu e Coyolxauhqui, nume dificil de pronunțat pentru cei de pe Muntele Frumos, și care în traducere înseamnă „Cea Pictată cu Clopote”. Sunt Zeița Lunii, și mai vorbesc, uneori, doar cu ecoul.