agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-11-28 | | Înscris în bibliotecă de miron stefan
I
Max Mechenmal era managerul independent al unui chioșc de ziare. Mînca și bea cu plăcere; cu toate că avea multe relații cu femei – era precaut. Pentru că adesea salariul nu-i ajungea, își permitea ocazional să împrumute bani de la Ilka Leipke. Ilka Leipke era o prostituată, neobișnuit de mică, dar elegantă și bine crescută, care atrăgea majoritatea bărbaților și femeilor prin ființa ei bizară și accesele ei aparent prostuțe, precum și prin îmbrăcămintea proprie, plină de gust. Domnișoara Leipke îl iubea pe micul Max Mechenmal. Îi spunea „piticul meu dulce”. Max Mechenmal se oțărî toată viața pentru statura lui măruntă. Max Mechenmal provenea din păcate dintr-o familie ruinată. Se bucură de o educație excelentă într-un institut pentru copii cu retard pînă cînd fu îndepărtat cu forța la o vîrstă timpurie. Motivele nu se cunosc, totuși se pare că externarea avu o mai mare legătură cu sărăcirea rubedeniilor decît cu faptul netăgăduit că era de nesuportat. Hoinări un timp fără adăpost, întrucît familia încetă să se mai intereseze de el. Existența și-o cîștiga în principal prin furtișaguri mărunte. Intr-o zi poliția puse mîna pe el. Fu adus într-un cămin pentru copii abandonați. În cămin învăță să fie lăcătuș. Știa să intre sub pielea superiorilor săi printr-o neobișnuită dexteritate și promptitudine. Își chinuia pe ascuns camarazii mai tineri și mai slabi, ori îi asmuțea pe cei puternici unii contra altora. Nu avea niciun prieten, iar cînd își termină ucenicia și fu eliberat, ceilalți s-au bucurat. Neobișnuita abilitate a lui Max Mechenmal, ca urmare a înzestrării lui tehnice, merse pînă la confecționarea cheilor și deschiderii celor mai complicate încuietori și ar fi întrebuințat-o cu plăcere la spargerile de proporții; i-ar fi prins bine să fie un infractor notoriu. Profitul din efracții i-ar fi îngăduit să se îmbrace elegant și să apară cu cele mai frumoase femei. Îl înfrîna teama groaznică și bolnăvicioasă de a fi prins. Se mulțumea să seducă fetele și servitoarele stăpînilor la care lucra și să comită furtișaguri ocazionale, fără risc. Ambiția nu-i da pace. Viața lui Mechenmal își schimbă direcția printr-o întîmplare. Se plimba pe stradă, după o zi de muncă, obosit și prost dispus. Luminile de-abia se întrezăreau, deși se întunecase vîrtos. Într-o odaie șic de la parter, o doamnă bătrînă își ordona faldurile trupului. În fața unei pivnițe, niște fetițe jegoase îngînau cîntecul lui Lorelei. Ferestrele erau îngropate în casele palide și adormite aidoma unor lespezi negre cu cruci albicioase. Mulțimea caselor se asemuiau corăbiilor mari, aventuroase, țintuite de ancoră, ori călătoare înspre o mare îndepărtată și primitoare. Micul lăcătuș își rememoră ultimile șase iubite. Privirile i-au căzut pe ochii albastri, groaznici și înroșiți ai unui domn oribil de cocoșat care îl studia zîmbitor, cu o plăcere vădită, deși întrucîtva temător. Lăcătușul gîndi: ei, iaca! – iar de dragul amuzamentului se opri. Cu ochii lui isteți, ce îi licăreau pe chip asemeni unor nasturi negri, strălucitori, se uita cochet la domnul mai mic decît el. Acesta se stînjeni; își luă pălăria de pe cap și spuse bîlbîindu-se că numele îi este Kuno Kohn... și își cere scuze... mai mult nu puteai înțelege. Cocoșatul își ascunse o parte a feței după degetele sale uscățive. Tuși. Și plecă grabnic mai departe. Lăcătușul gîndi: ei, iaca! – Și-și continuă drumul. Deodată cineva îl apucă de umăr. Își întoarse capul: cocoșatul era iarăși lîngă el, lipsit oarecum de suflare după mersul grăbit. Kuno Kohn era foarte roșu, dar reuși să spună fără întreruperi: - Vă rog să mă iertați pentru că vă deranjez din nou, totdeauna mi se întîmplă să știu mai pe urmă ce vreau să spun. Vorbea extrem de tare pentru a-și depăși stînjeneala. Iar după aceea spuse: „ Poate aveți răgazul... Îmi permiteți poate să vă invit să căutăm împreună un restaurant... ori... pesemne să asum că în seara asta nu ați mîncat încă...” Lăcătușul nu refuză propunerea. Într-o tavernă uriașă, Kuno Kohn comandă pentru Max Mechenmal mîncare și băutură. El însuși nu mîncă nimic și bău puțin. Îl privea încîntat pe lăcătuș cum gustă. Mai tîrziu îi mîngîia probabil cîteodată bărbia, sfiicios. Lăcătușului îi plăcu. Vorbiră la început despre mizeria existenței, despre nedreptatea sorții. După ce Mechenmal bău și al treilea pahar de bere se făloși cu ibovnica. Asta nu-i plăcu omulețului cocoșat. Îl lăsase pînă atunci pe lăcătuș să vorbească. Și-și manifesta interesul închizîndu-și ochii albastri aprobatori și teatral, gest prin care pentru cîteva secunde nu se vedeau decît umbre mari și abjecte, ori prin înclinarea domoală a capului denaturat, ori apăsîndu-și plin de compătimire degetele nervoase pe coapsa lui Mechenmal. Începu acum să-și spună propriile păreri. Blestemă femeile. Cu un glas care, din pricina însuflețirii, părea gata să crape în orice clipă. Își enunță principiul: Cine are nenorocul să fie femeie să aibă atunci curajul să se facă tîrfă. Tîrfa este esența femei. De altfel, relațiile cu femei ar fi mai mult sau mai puțin înjositoare. Cînd părăsiră taverna, Kuno Kohn își așeză ciolanele, mizerabile și dure, care-i constituiau antebrațul pe cel al lui Mechenmal, elastic și musculos. O brățară de aur lovi încheietura cocoșatului. Pe drum, Kuno Kohn îi ceru lui Mechenmal să-și petreacă noaptea la el. Lăcătușul acceptă. Kuno Kohn ocupa într-o casă de vară, pe o stradă vestică, lăturalnică, o cameră mare, fără nimic remarcabil. Doar patul era de-o lărgime neobișnuită, aproape ostentativă. Pe perne, flori galbene și roșii. În fața unei ferestre era așezată o masă de scris; pe ea se găseau cîteva cărți, probabil Baudelaire, George, Rilke; alături și interpus stăteau întinse foi de hîrtie ce vădeau să fie scrise cu poezii isprăvite sau neisprăvite și eseuri. Pe un raft, la perete, stăteau volume de Goethe, Shakespeare, o Biblie, o traducere din Homer. Pe mese și scaune, posibil că zăceau ziare și articole de îmbrăcăminte. Pe undeva erau fotografii îngălbenite cu oameni bătrîni și copii. Lăcătușul privea totul plin de curiozitate. S-au așezat degrabă. Conversația care la început fu vioaie, cu timpul lîncezi. Kuno Kohn făcu lampa mică. După aceea îi vorbi lăcătușului blînd și implorator. Pe urmă îi oferi patul său. El unul are să doarmă pe canapea. Lăcătușul fu de acord. Kuno Kohn îi aranjă prietenului său Mechenmal un loc de subordonat la o imprimerie de ziare. Mechenmal deprinse meseria surprinzător de repede, asimilînd numaidecît îndestulătoare cunoștințe de afaceri. Își schimba mereu locul. Ajunse ca prin energie și o sumedenie de șmecherii să îmbrace, la sfîrșitul unui singur an și a cîtorva luni, stimabila poziție de manager independent al unui chioșc de ziare. II Datorită felului său plăcut de a vorbi, precum și prin chipul său inteligent de păpușă, fostul lăcătuș își cîștigă curînd un număr enorm de clienți fideli, în majoritatea lor, de sex feminin. Dimineața se aduna în jurul chioșcului o duzină de vînzătoare de la magazinul de mărfuri care soseau intenționat mai devreme pentru a se bucura de glumele porcoase și remarcile haiose ale domnului Mechenmal. Funcționarul de bancă Leopold Lehmann care întotdeauna sosea punctual la la ora opt pentru a cumpăra reviste satirice ilustrate și polemici religioase își pierdea uneori răbdarea deoarece vînzătoarele vesele îl deranjau la studierea ofertei. Iar liceanul Theo Tontod care întreba neobosit, și de obicei în zadar, după ziarul modern „Celălalt A”, ajungea adeseori prea tîrziu la școală. – În apropierea prînzului, aproape în fiecare zi, își făcea apariția corista Mabel Meier la brațul unui bărbat în vîrstă. Cumpăra ziare pestrițe, picante ori din cele sentimentale cu lungi poezii lirice. - Bărbatul în vîrstă, care privea mereu chinuit, plătea oftînd. – Ea își păstra rezerva în ceea cel privește pe Mechenmal. Uneori apărea și Mieze Maier, o fetișcană, și întreba dacă domnul Tontod a trecut pe acolo. Odată Mieze Maier rămase mai mult – iar de atunci de mai multe ori. La ore neprecizate, pe la chioșc se învîrtea servitoarea grasă și plăcută a comerciantului Konrad Krause. Îi spunea lui Mechenmal că e drăguț; că are ochi negri pasionali și o gură bună de sărutat; nu cumva are chef ca duminica să meargă la dans; îi este foarte drag. Mechenmal răspunse că are să consimtă uneori la înclinația domnișoarei Frida. Adesea servitoarea îi aducea penibil aminte de promisiunea lui. – În fiecare după amiază de marți, ciudatul domn Simon, care locuia într-un sanatoriu deschis și care era invariabil însoțit de un îngrijitor, cerea reviste funerare; cînd nu erau suficiente la îndemînă, se îndepărta cătrănit, înjurînd crematoriile. – Chiar și Kuno Kohn venea de mai multe ori pe săptămînă; nu atît pentru a cumpăra, ci mai ales pentru a-și vizita prietenul și pentru a stabili ora întîlnirilor de seară. – Studenți, doamne, ofițeri, muncitori, toți îi cumpărau ziarele. Doar Ilka Leipke, în ciuda cererilor repetate ale lui Mechenmal, refuza să-și facă apariția la chioșc. Nu era decît o toană a Ilkei Leipke. Avea deja prea mult timp și, nu odată, se plîngea iubitului că în timpul zilei se plictisește și mai abitir ca noaptea. De altfel, Ilka Leipke nu-l iubea pe piticul ei dulce mai puțin decît atunci cînd îl întîlnise întîia oară. Cu toate că Mechenmal o trata din ce în ce mai tiranic și mai brutal. Pe deasupra îi făcea plăcere să o vadă plîngînd; nu era mulțumit pînă n-o vedea astfel. Apoi îi plăcea s-o consoleze. La urma urmei, era foarte bun cu ea, o iubea temeinic. Îi îngăduia Ilkei Leipke să-l mîngîie și să-l sărute drăgăstos. Deși el era puțin mai mare, ea îl ținea pe trupul ei tînăr asemeni unui copil. Își spuneau amîndoi povești. Se amuzau. Se sărutau. De multe ori își retrăiau povestea primei întîlniri. Descopereau mii de detalii noi, ori le scorneau fiindcă era splendid. Domnișoara găsi într-o cutiuță în care zăceau niște lucrușoare o tăitură de ziar pe care citeai: Cerere în căsătorie Bărbat tînăr, oarecum mic, foarte frumos, sătul de traiul de unul singur, caută o doamnă la fel pentru căsătorie onestă. Averea e un avantaj. Ofertele amicale vor fi primite de Max Mechenmal. Ori domnul Mechenmal scotea din portmoneu o scrisorică albastră cu pete liliachii pe care o întindea domnișoarei rînjind. Domnișoara Leipke citea cu o vocea domoală, adorabilă: Prea stimate domn! Tocmai am citit cerea dumneavoastră în căsătorie. Spre regretul meu nu pot prezenta nicio avere. Din partea mea putem lăsa căsătoria deoparte, încă nu am nevoie de ea. Sunt de meserie femeie. Statura mi-e de asemenea mică (dar uau!). Nu-mi mai trebuie cavaleri și de aceea caut să încep o legătură stabilă cu un domn. Dacă propunerea mea vă este pe plac, vă rog să îmi trimiteți fotografia dumneavoastră. Mereu devotată, Ilka Leipke După ce se îmbrățișau și se sărutau pe săturate, inventau jocuri. Ilka Leipke îi demonstra plină de talent lui Mechenmal, care chicotea vesel, cum s-ar comporta prietenele ei în pozițiile respective. Se răsucea în cele mai surprinzătoare posturi. Își strîmba chipul în cele mai comice feluri. Mechenmal putea să pomenească la orice oră nume fictive cu care invoca anumite părți ale corpului ei în prezența altora fără ca aceștia să-și dea seama la ce se referă. – Astfel curgeau serile și nopțile pe care Ilka Leipke le puse deoparte pentru prietenul ei. De multe ori Mechenmal nu avea timp să ajungă acasă. Cînd încă dormea, ea se și coborîse din pat. Făcea cafea. Cu șlapi și acoperită doar de un halat vechi, venea cu plăcinte de la patiser. Întindea pe masă o cuvertură albă. Aranja totul pentru a stîrni apetitul. Pregătea cîteva sandvișuri – la pachet. Și dispărea iarăși în patul ei, unde dormea pînă după-amiază. Mechenmal însă se grăbea înspre chioșc oarecum fără chef și obosit, dar într-o dispoziție de zile mari. III Seara tîrzie se cățăra deasupra orașului ca un paianjen. În lumina lămpii sale, bustul lui Kuno Kohn părea oarecum aplecat deasupra mesei. Pe canapea, frîngînd cercul luminii lămpii și întins dincolo de el, stătea întins Max Mechenmal, pe jumătate adumbrit. Ferestele priveau în luxurianta întunecime curgătoare. Umflate și cețoase, niște obiecte se ridicau din întuneric. Patul desfăcut strălucea albicios. Mîinile lui Kohn strîngeau coli scrise. Vocea i se auzea încetișor, înfocat, sub melodia unui patos. Răgușea adesea și strănuta asemeni unuia care a citit mult. Se putea auzi: - Vechile povești minunate cu Dumnezeu au fost căsăpite. Nu ne mai e dat să ne încredem în ele. Cu toate acestea conștiința mizerie ne constrînge să credem – dorul după niște credințe noi, mai puternice. Căutăm. Dar nu găsim nicăieri nimic. Ne necăjit pentru că am fost lăsați fără nădejde. De ce nu vine cineva să ne învețe și pe noi necredincioșii, căutătorii lui Dumnezeu. Kohn tăcu așteptînd nerăbdător. În răstimpul prelegerii Mechenmal se amuză pe furiș. Acum își dădu drumul. Și spuse: - Nu o lua în nume de rău micuțule. Dar ai niște idei tare trăsnite. E de-a dreptul o nebunie. Kohn spuse: - Nu simți nimic. Ești o ființă superficială. De altfel e sigur că ești și psihopat. Max Mechenmal zise: - Ce vrei să spui cu asta? Kuno Kohn urmă: -Ai să-ți dai seama cît de curînd. Max Mechenmal nu zise decît: - Așa, deci. Se enervă pentru că Kuno Kohn îi spuse că e superficial. Se gîndi la Ilka Leipke. Kuno Kohn pe urmă continuă: - Moartea e un gînd de nesuportat pentru noi cei fără Dumnezeu. Suntem blestemați să-l trăim dinainte, timp de o sută de nopți. Și să nu găsim nicio cale să ieșim... Tăcu apăsător. Mechenmal dorea să-i demonstreze prietenului său că și el își poate spune cuvîntul în probleme ezoterice. Reflectă și spuse: - Eu am o altă concepție micule și măruntule Kohn. Pînă la urmă e o chestiune de sentimente. Slavă Domnului că și eu mă număr printre cei fără Dumnezeu. Dumnezeu e o aiureală. E nedemn pentru un om gînditor să-și irosească cuvintele pe așa ceva. Dar ascultă-mă aici, n-am nevoie de Dumnezeu nici ca să trăiesc, nici ca să mor. O moarte fără Dumnezeu e minunată. Așa vreau eu. Mi se pare îndeajuns de minunat să fii mort pur și simplu. Fără rai. Fără reîncarnare. Mort de tot. Mă bucur de asta. Pentru mine viața e prea obositoare. E prea răscolitoare... Plănuia să vorbească mai departe. Bătu cineva la ușă. Ilka Leipke păși înăuntru vijelios. Spuse: - Bună seara, domnule Kohn, scuzați faptul că vă deranjez. Îi strigă lui Mechnemal: - Aicea te-am prins. Așa mă lași tu baltă. Numai de corpul meu te folosești. Sufletul n-ai vrut să mi-l înțelegi. Plîngea. Suspina. Mechenmal încercă să o liniștească. Asta o irită și mai mult. Se răsti: - Să mă-nșeli cu un olog ca Kohn... Am să vă denunț la poliție domnule Kohn. Nu vă e rușine – porcilor... O podidiră lacrimile. Kuno Kohn nu fu în stare să răspundă nimic. Mechenmal o smulse de pe podeau pe care se aruncase urlînd. Îi spuse cu o voce schimbată, severă că nu se cuvine un asemenea comportament. Nu are niciun motiv de gelozie. Că el nu are nicio obligație. Apoi Ilka Leipke se uită la cocoșatul Kohn umilită asemeni unei cățeluse bătute. Se făcu liniște. Îl urmă pe Mechnemal cel înfuriat afară. Cînd Kohn rămase singur începu treptat să se enerveze. Pregetă: „ce obrăznicătură...” și la anumite intervale: „Ce s-a mai supărat vaca. Cît e de geloasă pe mine. Una din puținele femei care îmi plac... și-l alege pe animăluțul de Mechenmal. E oribil – ” În dimineața zilei următoare, Kuno Kohn se afla tremurînd, asemeni unui actor suferind de trac, în salonul domnișoarei Leipke. Domnișoara Leipke citea - cînd camerista îi înmînă cartea de vizită a lui Kuno Kohn - tocmai broșura interzisă: „ Sinuciderea unei doamne șic. Ori cum se sinucide o doamnă șic.” Avea ochii plînși. După ce citi întreaga broșură, își reîmprospătă machiajul. În cele din urmă își făcu apariția în salon, acoperită doar de o rochie ușoară de mătase. Kohn se înroși pînă în vîrful urechilor. Rosti gîngăvind că a venit să-și ceară scuze pentru scena de ieri. Domnișoara Leipke îi face o nedreptate, îl cunoaște prea fugitiv. Pînă la urmă își are valorea lui lăuntrică. Apoi vorbi laudativ despre prietenul său, bunul său Mechenmal; lăsă totuși să se înțeleagă că acestuia îi lipsește un sentiment rafinat al vieții. Domnișoara Leipke îl privea cu ochi galeși. Îndreptă conversația înspre artă. Pe urmă ea îndreptă conversația spre picioarele ei; îi spuse pe șleau că și ei îi plac piciorele ei. Își ridică oarecum rochia de mătase. Kuno Kohn, cu mîini sfioase, o ridică atent și mai sus – Cînd se făcu seară, Kuno Kohn stătea visător în odaia sa. Se uita afară prin gaura ferestrei deschise. În fața lui cenușiul perete interior al casei se prăbuși la o mică distanță. Cu multe ferestre tăcute. Nu era cer, ci doar aerul tremurător al serii. Și puțin vînt moale care de-abia se resimțea. Peretele cu ferestre se asemuia unei triste picturi frumoase. Kuno Kohn era surprins că nu era plictisitoare. Scruta tot mai adînc peretele. Părea bun. De încredere. Plin de singurătate. Pregetă pe ascuns că vîntul este cel care face asta, în spatele peretelui. Cîntă înăuntru: vino... iubi... to – Îl sperie soneria. Factorul îi aduse o scrisoare de la clubul Clou. Clubul Clou îi cerea domnului Kohn să citească într-o anumită seară din opera lui. IV Cu opt zile înaintea serii fixate pe coloanele publicitare ale orașului se afla un afiș. Pe el se putea citi: Anunț Kuno Kohn va citi la Clubul Clou din opera proprie. Fetelor tinere și avocaților li se refuză politicos prezența. Cu cît se apropia mai mult seara lecturii publice cu atît devenea mai neliniștit Kuno Kohn. Cu două ore înainte, se lăsă ras. Cînd bărbatul întrebă dacă domnul vrea cu pudră, Kohn spuse dînd din cap „Da – ” Cu o oră înainte, Kohn ceru într-un sediu de poliție timbre de cinci pfeningi și o carte poștală de zece pfeningi. Cînd Kohn păși pe podium era mai liniștit decît se așteptase. La început avu cîteva ezitări în vorbire. Dar treptat vocea îi deveni fermă și clară. Foarte puțini oameni se aflau în mica încăpere; totuși își făcură apariția cîțiva critici ale presei mari, influeten. Unul dintre ei declară ziua următoare în răspînditul »Alten Bürgerzeitung«: Versurile domnului Kohn, care ne stîrnește compasiunea din pricina infirmității sale, auzite într-o sală cam goală, nu sunt încă demne de a fi publicate; totuși, mai tîrziu, cînd Kohn se va mai pîrgui, poate să aștepte cîte ceva de la muza sa. – Un altul afirma în „Ziarul pentru cetățeni luminați” [Zeitung für erhellte Bürger«] că impresia de ansamblu este îmbucurătoare, totuși poeziile nu sunt în egală măsură reușite. De altfel poetul nu a citit bine. Cu toate acestea primul rînd al primului vers al poeziei „Comicul” este de o pregnanță zguduitoare, în expresie și sentiment. După lectură, președintele clubului, înzestratul doctor Bryller, îi mulțumi poetului pe care îl numi un geniu în devenire. E unul din puținii pe care îi cunoaște personal. Ilka Leipke, în ciuda blamului asupra tinerelor fete, obținu într-un fel oarecare accesul. Chiar Mechenmal, care la început spuse că nu are să vină, își făcu apariția. În pauză explică însă că îi era foame. Că acuma pleacă. Ea oare nu s-a săturat de atîta aiureală. Dacă nu vrea să vină cu el, atunci să rămîie. Gata, deodată îi interesată de cocoașa lui Kohn. Îi urează mult noroc. Nu vrea cumva s-o facă și pe codoșul. Și plecă cu adevărat. Ilka Leipke plînse puțin și rămase pînă la sfîrșit. Aplaudă entuziasmată. În seara asta Kohn îi era drag. Într-o toană ciudată îl conduse la locuința ei. Spre dimineață un domn mititel, cocoșat sărea ca un balerin pe străzile cenușii și nesigure... Kuno Kohn evită de acum înainte orice întîlnire cu Max Mechenmal. Nu-l mai invită. Ziare, cumpăra de la un alt chioșc. Lui Mechenmal îi convenea cu totul. Iubita i-a povestit cu un zîmbet provocator că a petrecut o noapte frumoasă cu cocoșatul în dormitorul ei. Cocoașa nu i-a displăcut, nu-i așa de mare și de hidoașă pe cît ar părea la o privire superficială. Te poți foarte bine obișnui cu o cocoașă. – Mechenmal era înfuriat pe Kohn. Cu Ilka Leipke era mai tandru și mai conciliant. Nu-și arătă gelozia, nu pronunța niciodată numele rivalului. Ilka Leipke era fericită. Nu se mai gîndea la noaptea de beție cu Kohn. Acesta nu îi era acum mai puțin dezgustător decît înainte, respinse indiferentă toate strădaniile ulterioare ale poetului. În preajma lui Mechenmal se comporta ca și cum ar mai fi fost îndrăgostită de Kohn. Într-o zi însă nu se putu abține de la o glumă indecentă despre Kohn și cocoașa lui. Mechenmal rîse din toată inima. Kohn plecă trist spre mare. Un editor făcu o ofertă neașteptat de favorabilă și plătise un avans. Mechenmal găsi accidental o poezie pe care Kohn i-o trimise Ilkei Leipke de la mare. Citi: Cîntecul de dor al lui Kuno Kohn Cutele mării îmi plesnesc pielea ca bice Iar stelele mării în bucăți mă taie. Seara mării e a rănilor care urlă pentru singuratici Dar îndrăgostiții găsesc buna moarte visată... Fii acolo curînd, ochi triști, marea doare. Fii acolo curînd, suferindă în iubire, marea mă ucide. Mîinile tale sunt sfinți reci. Cu ele să mă acoperi, Marea arde asupră-mi. Ajută-mă te rog! Ajută-mă totuși!... Înfășoară-mă! Salvează-mă, tămăduiește-mă, prietenă. Mamă – tu... O făcu bucăți. Ilka Leipke fu indignată. Spuse că Mechenmal e bădăran. Micuțul o îmbună numaidecît sub mîngîieri. Mai tîrziu se așeză la masa de scris a domnișoarei. Luă o coală și scrise: Către Kuno Kohn Domnișoara Leipke, soția mea, îți transmite prin prezenta că renunță cu dragă inimă la viitoarele poezii; nu își îndeplinesc menirea chiar deloc. Soția mi-a dezvăluit totul. Poți să fii ferm convins că strădaniile tale amoroase nu ne fac decît să rîdem. Max Mechenmal. Cînd Mechenmal vîrî scrisoarea în cutia poștală, începu să se neliniștească. Se temea că nu procedase chibzuit. Kohn reveni repede înapoi. Alergă la Ilka Leipke. Îi arătă scrisoarea. O întrebă urlînd dacă nu-și mai amintește de noaptea cu el. Ea răspunse: „Da.” El gemu. Boci neinteligibil despre suflet și sinucidere. Ilka Leipke îl pofti afară. Slăbiciunea lui o tracasa. De copilă îi era deja insuportabil să privească pe cineva plîngînd. Însă se înfurie pe Mechenmal. Începu din nou să-l tachineze cu Kohn. Pretindea că acesta îi fu adesea musafir; și încă îl mai găsește simpatic. Lui Mechenmal, poveștile îi păreau veritabile. Iar acum îl ura pe Kohn. Se gîndi cum să-l desființeze pe cocoșat fără să fie el cel care iese la înaintare. Nu-i luă mult să scornească formula. Într-o duminică Kohn muri. Brusc, dar nu în circumstanțe suspecte. Cadavrul fu încredințat spre înmormîntare fără tam tam. În ziarul „Celălalt A”, Theo Tontod îi dedică poetului un necrolog succint. Iar Clubul Clou trimise o coroană. Ilka Leipke nu se sustrase de la a mai vedea încă odată cadavrul înaintea înhumării. Sicriul fu deschis prompt. În el, Kohn zăcea oarecum pieziș, din pricina cocoașei. Trăsăturile feței erau îngrozitor de stîlcite. Mîinile i s-au făcut cocoloș. De nas i se lipise sînge uscat care îi atîrna deasupra gurii deschise. Ilka Leipke își birui dezgustul. Ceru să fie adusă benzină, luă o batistă de mătase din poșeta drăguță și o înmuie în sticla de benzină. Șterse cu batistuța nasul defunct. Apoi plecă. Liniștită și oarecum plîngînd. Mulțumită de bunătatea ei. Cînd Mechenmal auzi de moartea lui Kohn, i se făcu foarte teamă. Nu se mai suporta între pereții lui. Și ieși grăbit din casă, nu fără să aprindă mai întîi o țigară. Clopotele de biserică răsunau din cerul însorit. Mechenmal era rece și palid. Se gîndea mereu: numai să nu iasă la iveală. Altminteri reflecta unde ar putea fugi. Cugeta la judecată, la apărător, la ocnă, la lanțuri, la depeșe dinăuntru, la călău. Să i se permită ca ultimă dorință să se mai culce încă odată cu Ilka Leipke. Alerga pe străzi de parcă ar fi vrut să ajungă pe cineva. Cînd se gîndi că nu trebuie să trezească suspiciuni, își încetini brusc pasul. I se părea că toți oamenii se uită la el. Într-o grădină, două fete de cinsprezece ani se hîrjoneau. Cînd Mechenmal le văzu, se așezară iute pe o bancă. Îl lăsară să vină mai aproape. Cînd ajunse în preajmă, i-au rîs în față; una din ele dădea din picioare. Se îndepărtă grăbit. O fată îi striga dindărăt: „ Uite ce repede mai trece omul.” Iar cealaltă strigă la fel de zăpăcită: „ Păi da, fumează.” Îl urmară cu privirile, iar pe urmă au reînceput hîrjoana. Mechenmal cu timpul se liniști. Se gîndi: n-au cum să mă dovedească. Tăgăduiesc totul. Ha! Ha! Care să mă dovedească... Chiar de și-ar da seama de ceva! – Aruncă țigara. Se simțea mai sigur pe sine. Fluieră la gîndul că Kohn nu se mai poate mișca. Că el, Max Mechenmal, a depășit pe deplinit necazul Kohn. Realiză că știe cum să apuce viața. Că totul îi surîde. Avea toată încrederea în forțele proprii. Își spuse: fără sentimentalități. Pentru a trăi decent, trebuie să fii un ticălos. Se îndreptă spre casă fericit. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate