agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-12-07 | |
Pulpa de berbecuț, năclăită în seu și perpelită la jar mic și făcut din lemn de cireș, e tot atât de apetisantă precum femeia vădană și uitată în poarta bisericii, tulburată de gânduri prostești și de păcate grele și pofticioase.Că și eu tot împăienjenit sunt, când tot dulce și iscoditor mă preumblu, precum lăutarii de cumetrii sărace, udat cu odicoloane și soios ca un perceptor de bacșișuri și de chirii mărunte, aoleo, căci norocul dac-ar vrea, nu m-ar pedepsi așa, neică, a-a-a, că nici nu mai știu dacă jelesc sau numai mi se pare că nu mai am timp și nici aer cu care să te-nfășor, când până și liniștea țipă ca o armonică de bâlciuri și de târguri sparte. E noiembrie un copil orfan, jerpelit și pirpiriu, abia săltat cu pomeni făcute în silă și de ochii lumii, când vaietul, zbuciumul și damblageala uliței nicicând n-au fost mai împlinite decât atunci când, copilărit de ani buni, ba chiar încărunțit la tâmple, băiatul cel mare al băcanului și-a pus costum nou și matlasat, de ginerică, ah, adu calul, să mă duc, of, of, a-a-aoleo, că n-a mai văzut candrimea, nici usturoiații, zapciii, cei cu lefuri fixe sau la plata cu ora sau cu ziua, spălătoresele, nici lăptarii, poștașul, dascălul, lingătorii de tingiri și scursurile de prin birturile duhnind a rachiu din fructe trecute demult, damblagiții și ologii, lălâii, slinoșii, soioșii și pătații, spițerul și sacagiul, cu tot leatul lor, de la facerea lumii, o așa mândrețe de sărbătoare, senină ca lacrima de mânz, când însuratul, îngălat ca un țârcovnic de dric, și-a adus mlădia de mireasă, sfioasă precum babele în fața tămâiei, îmbujorată de exaltare și toată vaporoasă, în fața mulțimii, trecând-o pe după mijloc, când petrecerea a fost pe cât de darnică, pe atât de chipeșă, cu vin uscat și plin de parfum de lut vechi de pivniță domnească, cu lichioruri verzi și mentolate, pentru damele simandicoase, rimelate cu catran de tuci și geluite cu unsoare nouă, cu fripturi năclăite de sosuri felurite, pline de enibahar, coriandru și busuioc ascuns prin așternuturi de copil de țâță, draga mea, of, foaie verde foi de nuc, a-a-a, atâta vreme cât băcanul și-a crescut cu extrem de multă sinchiseală progenitura, ba chiar o dăduse și pe la școli felurite și mai săltate, până dăduse bietul copil în prosteală de minte și greutate de cap. A-a-a, n-ai ce zice, n-ai ce face, Ilenuța mea, e frumoasă, asta-mi place, a-a-a, că s-a chefuit cu iuțeală de inimă, cu patimă și cu nesaț, că nicicând nu mai fusese văzută o așa mândrețe de alai, cu lăutari vestiți și aduși să-i lase pe carcaleți cu gura rânjită, cântând muzici de inimă albastră, de dușmănie, ură și moarte, de dor de părinți, de părăsite, fripte și uitate, de dragoste și de sminteală, de împlinire și avuție, până când zorii din noiembrie au ridicat un cearceaf strâmb peste un cer stingher și pătat de tuse. A fost o nuntă precum cele din vechime, cu ruptul turtei, cu jucatul periniței în mijlocul uliței, cu stropitul și furatul, cu naș antamat dintre funcționărime, deci om cu dever, cu dar bogat, felurit și strigat din goarnă, s-audă calicimea, asta până la miezul nopții, când petrecăreții au început să-și dea coate, să râdă cu dichis și la fandoseală, că d-aia era și mireasa roșie de nerăbdare, de îngrijorare și teamă. Nimeni nu știe ce s-a întâmplat, în acea noapte, între băiatul copt al băcanului și fătuca luată pe șatif, însă la numai o lună de la cununie s-a dat larmă printre coțcari că deja cei doi și-au luat avocați de divorț, limbuți și scorțoși, câtă vreme mireasa era tot neîncepută, of, ce n-aș da să mor diseară, tot întreagă, tot neprihănită, când ea era măcinată de pofte și de curiozitate, numai fătălăul nu-și făcuse datoria de om verde și de bărbat, că d-aia vorbea singur bietul băcan, de supărare și de rușine, de ciudă și de mânie, când mândrețea lui de flăcău tomnatic îi adusese o asemenea pricină și nenorocire, cât să fie de râsul gloatei, când lumea e rea și plină de batjocură, dar și vremurile sunt tulburi și pline de desfătare, draga neichii, dragă.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate