„De ce?”

Pe cât de banală este întrebarea „de ce?”, pe atât de greu e să-i dai un răspuns. De exemplu, îi spun unui idiot că vine iarna. El mă întreabă... „de ce?”. Ce pot să-i răspund? Aș putea să-i spun că pământul se învârtește în jurul soarelui pe o orbită eliptică și în același timp în jurul axei sale față de care este înclinat cu „x” grade, astfel generândzu-se ziua, noaptea și cele patru anotimpuri, printre care și iarna, mai mult sau mai puțin egale între ele funcție de poziția în care te afli raportat la polul cel mai apropiat și ecuator. Nu știu nici eu dacă este foarte corect ce spun dar, indiferent de asta, refuz să-i explic idiotului, dintr-un singur motiv. Risc să mă întrebe...”de ce?”și atunci ar trebui să-i răspund cu întrebarea...”ce, de ce?”. În zilele trecute m-a întrebat unul din categoria ăstora, dacă mi-am găsit de lucru. I-am răspuns că mi s-a oferit ceva prin Manciuria, mai exact să lucrez ca „vopsitor de icre” dar am refuzat postul. Idiotul, în loc să-mi spună că sunt un idiot, m-a întrebat...”de ce?”. I-aș fi spus eu că icrele negre se vând mai bine decât cele albe dar...știți Dumneavoastră ce m-ar fi întrebat. Și totuși, nu toți idioții sunt la fel de idioți. De exemplu, într-o discuție cu șeful meu, într-un anume context, i-am spus că noaptea toate pisicile sunt negre. Firește, instinctiv m-a întrebat ...”de ce?”. „ Păi, fiindcă e întuneric și nu le vezi” i-am răspuns eu, triumfător. „Vezi că ești idiot?!” mi-a zis el plin de sine. „Dacă aprindem lumina, mai sunt toate pisicile negre?” Cu argumentul acesta mi-a dovedit că partidul din care face parte, nu degeaba l-a numit șef și că ar trebui să-mi văd lungul nasului. În conformitate cu cele spuse de șef, ajungînd acasă, i-am spus soției mele că la noapte nu vom dormi. Bucuroasă nevoie mare și cu speranțe numai de ea știute, m-a întrebat zâmbind cu subânțeles: „de ce?”. Fiindcă la noapte nu va fi noapte i-am răspuns. „De ce?”...m-a întrebat punând buza. „Deoarece o să aprind lumina!” i-am răspuns bufnind în râs. Și totuși, se pot da și răspunsuri inteligente la întrebarea „de ce?”Mai în zilele trecute m-a oprit un domn polițist (sic) anunțat prin radar să mă amendeze. După ce s-a prezentat „oficial”, m-a întrebat respectuos „de ce” am depășit viteza legală. Spășit, i-am răspuns că am depățit-o fiindcă am mers prea repede. Sclipirea de inteligență care s-a aprins în privirea lui și dovada că i s-a părut corect răspunsul m-au făcut scăpat de amendă. Dar sunt și cazuri în care întrebarea se pune aiurea. Nu demult a fost un eveniment nedorit, respctiv înmormântarea unei notorietăți în domeniul muzicii ușoare. La înmormântare, pe lângă miile de fani, a fost prezentă (nu se putea altfel) și presa. A patra putere în stat, după unii. Despre acea atmosferă nici nu trebuie să mai vorbesc. Fețe triste, suspine, plânsete... Murise fata cu părul de foc, adorată de milioane de tineri. Simt la un moment dat o respirație în ceafă și o tuse scurtă, cu subînteles, ca pregătire pentru o interpelare. Am suferit mult la moartea cântăreței. Plângeam. Persoana care îmi sufla în ceafă era o reporteriță agitată care cu o mișcare mecanică îmi apropie microfonul de gură și mă întrebă: „De ce plângeți?” Pe moment am rămas blocat dar în secunda următoare i-am răspuns dezinvolt: „ Plâng deoarece mi-a furat cineva telefonul mobil!”Asta-i ca și când te-ar întreba cineva, de ce râzi la comediile cu Stan și Bran. Probabil mă veți întreba de ce am scris aceste baliverne. Vă răspund: „D’aia!”
nae bunduri