Secția de prelucrare a cărnii are pereți de sticlă. Mereu când mă uit într-acolo, văd un băiat cu față cretină, holbându-se la sânii mei. De fiecare dată când ies din sala comercială, intru în depozit, trecând pe lângă ușa cu fereastră, fredonez o melodie și îl salut pe băiatul din măcelărie, reluându-mi viteza. El nu aude ceea ce îi spun, datorită felului în care sunt făcute ușile. Poate că își închipuie că îi zic ceva drăguț. În orice caz, mereu îmi întoarce salutul cu o fluturare de mână, răsucindu-și gâtul în direcția în care merg. Și chiar zâmbește. Iar mâna lui e îmbrăcată într-o mânușă subțire de polietilenă. Mi-e milă de el. Un om viu lângă multe hălci de carne jupuită, între pereți de sticlă. Un bărbat care toată ziua înfige cuțitul în carne și se uită îndelung la cumpărătorii magazinului. Stau și mă întreb dacă ipostaza în care se află i-ar putea deregla psihicul, hrănindu-i creierul cu ură față de cumpărătorii magazinului, care se plimbă lejer printre rânduri ca să cheltuie bani, când el este închis într-o cușcă transparentă, etalat privirilor mulțimii pe fundalul atâtor hălci de carne, ce atârnă din tavan.
Peste câteva zeci de secunde mă văd târșiindu-mi pantofii pe scări. Fac notițe în carnetul pe care îl port întotdeauna la mine, când de fapt scriu o poezie în fugă:

„oamenii par plictisiți și urâcioși/ pun întrebări stupide/ nu desprind niciun alt caracter/ de pe chipul lor/ de parcă e timpul nefericiților acum/ ei oftează cu greu când stau să aleagă între portocale/ mandarine grapefruituri clemantine și minole/ lămâile sunt frumoase/ dar toți aleargă la ciuperci// o bătrânică alege mere/ are o șapcă maro în carouri/ și palton negru/ la mâini i se văd venele/ ca niște râuri pe harta reliefului/ (niciodată nu mi-a plăcut geografia)/ se uită atent la fiece măr/ din toate părțile/ are bastonul în cărucior/ se sprijină de cărucior/ nu știe că scriu despre ea/ și eu am venele dilatate// un băiat în cămașă albastră cu/ cravată neagră punctată în alb/ a încremenit câteva clipe/ uitându-se la roșiile turcești// oamenii sunt nehotărâți/ plictisiți și urâcioși”

- Bargan, ia vino-ncoace, aud vocea Marianei dinspre secția de băcănie. Ai stilou?
- Nu.
- Minți! Întotdeauna te văd cu stilou pe-aici.
- N-am, zic foarte cert. Dar văd privirea Marianei ațintită pe buzunarul meu drept. Îmi aplec și eu ochii. Văd că buzunarul meu drept are o ruptură în colț, de parcă ar fi fost mușcat de șobolani. Și din ruptura aceea se vede mina stiloului. Ooooo, ca să vezi, ce noroc pe capul tău! Se pare că și azi am stilou la mine.
Mariana e o ființă plăcută și muncitoare, nu ai ce să-i reproșezi, dar îmi cere mereu stiloul. Mi-l înapoiază întotdeauna, dar, oricum, detest ca cineva să-mi ia stiloul. Fiindcă citesc în perioada asta „Drumul spre Los Angeles” de John Fante, când am intrat prima dată în conversație cu Mariana, am întrebat-o dacă a auzit de Fante. A zis că nu știe. De asemenea nu știe de Bukowski, de Kafka, de Hamsun, nici măcar de Stănescu. Și a spus că în general nu prea îi place să citească.
Mariana mă însoțește aproape peste tot, când lucrăm în sala comercială sau în depozit. Ea nu își face pentru prima dată practica aici și toți o cunosc. Știe toate procedurile interioare, exact ca un lucrător angajat și mă ajută, fiindu-mi un fel de ghid. E mereu veselă și energică, lucrează cu entuziasm. Îmi povestește despre tot felul de lucruri: despre modă, coafură și cum trebuie să-ți alegi pantofii. Uneori rămâne fascinată de unele produse de pe rafturile de sus. Nu obosește. Am impresia că e unicul om din Green Hills căruia chiar îi place ceea ce face.
Dar eu nu mă simt deloc în apele mele aici. Pentru mine fiecare minut trece teribil de greu.
Oamenii mă întreabă lucruri absurde, urmate de tot felul de „dece-uri”. Toată ziua umblu ca să observ care grupe de mărfuri necesită aprovizionare, aranjez pe rafturi, mă duc la rampă să las cutiile de carton de la marfa cumpărată, car produse de colo-colo în cărucioarele lor largi, spăl rafturile pe care stau ambalate fructe uscate, rafturi foarte înalte și foarte lungi, rafturi istovitoare; mut legumele dintr-o ladă în alta, cântăresc fructe, le-nclei etichetele, până mi se-ncleie degetele între ele, le înmânez pachetele cumpărătorilor, primesc mulțumiri, înclei termene de valabilitate pe sticlele de vodkă, ajut la etalarea vinurilor, aprovizionez cu bomboane, urc pe scară să pun marfă, cobor de pe scară să iau marfă, urc-cobor, urc-cobor și am impresia că cineva stă într-un fotoliu confortabil și se amuză teribil de munca noastră gratuită. Urcatul acesta pe scară, cu cutii de carton pe brațe, nu seamănă cu urcatul munților. Toate sunt prea confortabil așezate la locurile lor. Poate că acesta și este rostul unui supermarket, dar nu după asta tânjește sufletul meu. Monotonia, excesul de sortimente de mărfuri, graba cumpărătorilor, oboseala din tălpile casierilor care stau toată ziua în picioare, toate îmi provoacă silă.
Suntem cinci practicanți. În marea majoritate a timpului lucrăm la primul etaj, destinat produselor alimentare. Toți stau cu ochii unul pe altul. Sistemul acesta mă seacă de energie și nu mai rezist. Trebuie să mă gândesc la un plan de evadare. Și aici îmi vine o idee strălucită. Ideea salvatoare. Fante! Da, Fante! Am nevoie să mă furișez undeva acum să citesc Fante. Nu stau mult pe gânduri. Mă uit în dreapta, apoi mă uit în stânga, o tai înspre depozit, cobor scările, îmi șterpelesc cartea din vestiar, ocolesc grijuliu cantina, să nu mă recunoască cineva, îmbrac un halat și pătrund în secția de măcelărie. Mă ascund în camera frigorifică, întorc o găleată cu fundul în sus, mă așez pe ea și încep să citesc. Sunt doar patru grade aici, și e periculos să rămân, dar în congelator nici nu mă gândesc să mă bag, fiindcă la minus douăzeci și unu, îmbrăcată așa, pot să îngheț. Stau furișată în camera frigorifică a Green Hills-ului, ascunzându-mă după hălcile de carne puse la decongelare și citesc cum Arturo Bandini, când era angajat ca spălător de vase la un magazin, stătea ascuns în budă, în timpul orelor sale de lucru, ca să citească Nietzsche. Se aud niște pași. Intră măcelarul. Din urmă se aude vocea Marianei.
- N-ai văzut-o pe Ecaterina? Îl întreabă pe măcelar.
- Parcă nu.
Mariana intră, mai face niște pași. Deschide ușa de la camera frigorifică în care mă aflu.
„Ssssss”, fac semn cu degetul arătător în dreptul buzelor. Mariana zâmbește și închide ușa.
Se aude cum mai intră cineva. Vocea managerului.
- Mariana, ce faci, mergi fuga la brânzeturi și ajută băieții să pună pe rafturi. Unde-i Ecaterina?
- Ecaterina, da, uite e chiar aici, în frigider, după halca aia de carne. Zice Mariana, apoi râde scurt, precizând că glumește. Ecaterina fasonează bomboane.
Eu ies din secția de măcelărie cu cincisprezece minute înainte de încheierea orelor de lucru. Managerii îmi pontează ieșirea. Mariana îmi șoptește că-s nebună. Îi mulțumesc.
Îmi pun fesul pe cap și ies. Traversez strada înspre cercul dintre intersecții. Mă așez pe pământul de acolo, gândindu-mă că și mâine o să mă duc la Green Hills.