Să mulțumim acestui timp care cucernic ne suportă și să îmbrățișăm acest umăr plin de catifea și de fierbințeală care ne întunecă privirea și ne umple sufletul de infinit nesaț și de patimă înverșunată. Mă vezi, mă vezi cum mă lepăd, ca de un păcat rușinos, de amintirea ta, când nu mă mai pot tângui, nici nu mă mai pot constrânge și nici nu mai am anii în care să lăcrimez bolnav și timid, iar dulceața acestei amieze e ca un fagure nou, ca un sân abia părguit, fraged, atâtător și plin de sfială, draga mea, a-a-aoleo, că vreau să copleșesc acest chip, care zgârâie geamul oglinzii, uluit de trecerea prin ani și de singurătatea cu care m-ai însoțit. Bu-bu-bui-bui, ah, că nu am aflat încă secretul prin care clipele pot încremeni, pot deveni dense, cleioase sau dure, dar nici nu știu de ce le pot îngropa adânc, precum melancoliile, când respirația devine șuierătoare ca un vânt subțire prin trestii puține și mici. Asta fac, asta fac, respir, cât încă aerul îmi este de ajuns și cât mă pot bucura și pot săruta acest asfințit, molcom și cu dulceață, rușinat și plin de sațietate, și-n care mă scufund, adânc și plin de mister, precum gălețile din vârful cumpenei, în fântânile seci și schiloade, din câmpie. A-a-a, draga mea, cum mă întorc, împovărat de vremi, dar lepădat de angoase, de tulburare și de dezgust, lipsit de prejudecăți, de străduințe și de sclifoseală, când, iată, timpul se scurge neînduplecat, mofluz și abulic, iar eu tot simt cum zumzăie sângele, cum curge năvalnic și apăsător și cum încă nu s-au inventat lacăte și nici opreliști pentru satisfacția de a te fi cunoscut. Încă, da, încă mai am puterea să strig și să cred că lumea abia așteaptă să dănțuie și să se dezechilibreze de-atâta învârteală prin comedii de bâlciuri sărace; încă tot cred, draga mea, că doar în somn murim și că, murind, nu facem altceva decât să ne prelungim visul cu care ne îngreunăm prin viață. Că și aburii dragostei, draga mea, a-a-aoleo, sunt cei care ne fac să credem că nu există limite, nici margini și nici îngrădiri, când doar în vis încă îmi mai apari aidoma unei păsări pe care n-am lăsat-o să cânte. Când până și această zi, când îmi pot pune privirile-n palmă, rănile, remușcările și neîmplinirile, e doar amintirea celei de ieri și promisiunea celei de mâine, când așteptarea nu face altceva decât să vină cu noi promisiuni și-un noian de dorințe, toate pline de indiferență și-amorțire. Ce râu trece prin mine, șovăielnic și mincinos, când doar geamul oglinzii reflectă adevărul și când realitatea e un hoț de nostalgii și de reverie. Sunt bătrân și urât și mă cutremur cum timpul mă molfăie plictisit, stând pe-o rână. Aceste riduri pe care le vezi sunt semnele lăsate de amintirea ta, ah, draga mea, că mai bine era dacă nu te întâlneam și dacă vremurile ar fi fost năuce și drumurile pe cât de încurcate, pe atât de neștiute.