Pentru noi copiii, verile în acei ani începeau fix la 15 iunie.

O zi pe care și acum o simt ca pe o mare eliberare, chiar dacă acum 15 iunie este o zi obișnuită. Nimeni nu mă mai felicită că am învățat sau nu îmi amintește cât trebuie să citesc și nici câte cărți trebuie conspectate în vacanță pentru a fi „pregătit pentru viață”.

Acum 15 iunie este o dată în care viața ne conspectează pe noi și ne dă teme pentru toată vara pe care la finele anului, când vine iar vacanța, ni le cere.

Acum însă, până să intrăm în vacanța de iarnă ne prezentăm la fisc, la șefii de personal, iar unii dintre noi la absconsele firme de ajutor de șomaj sau la bănci. Și ele ne dau teme de casă și unele chiar până la 15 iunie al anului viitor!

Vacanța începea în copilăria mea pe 15 iunie pentru toți în toată țara. Pentru copiii de la țară mai devreme pentru că majoritatea profesorilor erau navetiști. Făceau ei ce făceau și terminau mai devreme să ajungă și ei la casele lor, risipite prin alte județe.

La București profesorii nu plecau nicăieri, iar de îmbolnăvit nici nu se gândeau. Unele profesoare din când în când erau răcite sau însărcinate. Atunci veneau profesori tineri și ne distram și copiam la extemporal.

Destinul a fost de partea generației mele: profesorii iubiți și apreciați au dispărut abia după ce am terminat noi liceul în faimosul an al cutremurului din 1977.

Tezele erau un capitol aparte și semănau cu adevărate teste de perspicacitate, iar dacă luai o notă bună aveai impresia că „tot e ceva de capul tău”.

Cam tot timpul învățai ce învățai, iar dacă uitai și nu aveai cum copia și nici un coleg binevoitor, înzestrat în ale materiilor einsteiniene – („Ein Stein” = dintr-o piatră, în traducere liberă, cele care-ți spărgeau concret capul, fără nici măcar să te atingă ) – aveai probleme mai ales acasă, unde oricum nu pricepea nimeni, de ce nu prea înțelegi la chimie sau fizică.

Iar de matematică să nici nu amintim!

Și azi aud vocea domnului profesor Cristescu și nu cred că sunt singura, care intra ca o furtună, urla și arunca cu cretă în toate părțile, ținea ora ca un uragan sfâșiind cărțile elevului, care nu scotea un sunet de frică or necunoaștere, iar când trântea ușa la ieșire și se cutremurau ferestrele clădirii vechi și înalte, clasa arăta ca după un țunami!

Norocul acelor ani a fost clădirea primitoare a acestei școli vechi, cu o curte uriașă, cu pomi și deasupra un cer curat fără umbre de blocuri.

Nu pot să zic că l-am urât pe profesorul Cristescu, nu, dar a fost omul-profesor care a adus multe noutăți în viața mea de copil cu mult timp liber, multe călătorii și mai ales o viață între lumile bucureștene, care se împărțea în multe categorii, nici nu știu cum să le spun.

Le-am mai amintit undeva: cei cu și cei fără telefon, cei cu și cei fără mașină, cei cu părinți dotați să explice diverse materii și alții fără nimeni, dar ai căror părinți din când în când veneau la ședința cu părinții și doar ce-i vedeai cum își pun palma la gură sau la cap, de mirare! Se mirau ori că odrasla lor a învățat bine ori că i-a „făcut de râs”!

Da, pe vremuri dacă luai de pildă un doi la mate se zicea că „îl făceai pe tata de râs”, ca și cum toți tații erau tobă de carte, de matematică nici atât.

Domnul Cristescu țipa de grăbit ce era să explice tot, cred eu astăzi, dar atunci el mi-a schimbat viața. M-a învățat puțină matematică, cât să supraviețuiesc, dar în primul rând ce e frica de necunoscut, punctualitatea, a sta drept când intră profesorul în clasă.
Într-o zi, mi-au căzut ochelarii. Am avut curaj să-i ridic, evident cu gândul la mama, care nu știu ce ar fi făcut, dacă îi spărgeam.

Se găseau greu, așa urâți cum erau.

Când mi-am pus ochelarii domnul Cristescu a venit, m-a fixat și a spus într-o germană groaznică:
- Ah Froilain Glas, la Tafel,(la tablă) să vedem de ce îi trebuie uneia ca tine ochelari......

O transpirație stranie m-a trecut, creta s-a udat, n-am putut să scriu nimic, m-am uitat pe fereastră printre gratii și mi-am imaginat, cum îmi iau zborul.

Evident mi-a dat doi și m-a lăsat și corigentă și toată vara mi-am dorit să îmi intre matematica în cap sau să vină un cutremur și să cadă școala. Am trecut în toamnă ca printr-un noroc, cutremurul a venit 5 ani mai târziu, când nici prin gând nu îmi mai trecea să vreau să se termine scoala. Destinul poartă alt ceas decât mine.

Profesorul nostru de chimie, domnul S., era mic de statură și nu ajungea la tablă. I se construise un podium, dar nu suficient de înalt, pe care tronau catedra și profesorii-zei, așa că păreau mai mari, cum ne priveau atotștiutori. Îmi aduc aminte de profa de biologie, o profesoară bună, stăpânea materia, foarte ordonată în predare și, ce era bine pentru noi la orele de bio, știam când ne vine rândul.

Pentru ea însă, era urât. Nu era bună poziția ei acolo sus, se vedeau marginile perucii, ce probabil o strângea și părea că o distrage, când prezenta tot felul de schelete și bacterii, pentru ea extrem de importante, chit că n-am întâlnit nici o „amoebă” vreodată și nu mi-a folosit, în relațiile interumane, să știu ce înseamnă „anaerob”.




va urma