Se spune că fiecare clădire este încărcată de energiile și emoțiile celor care au trăit sub al ei acoperiș, că pe pereți s-ar putea derula secvențe din cele mai puternice sentimente trăite între acele ziduri.
Revoluția prinsese fabrica de mobilă din localitate pe culmile cele mai înfloritoare ale progresuluii și asta nu datorită sprijinului partidului comunist, ci mulțumită directorului Wolf, un sas calculat și capabil născut și crescut în orașul de la poalele muntelui. Fabrica avea două linii de producție, una care producea mobilă rustică pentru Germania iar cealaltă rafturi Billy și mese pentru firma suedeză Ikebana.
Dacă ai întreba acum vreun fost muncitor de ce l-au dat jos pe tovarășul Wolf, ar răspunde că bun sau rău, trebuia să cadă odată cu regimul Ceaușescu.
În locul lui a fost numit un inginer, fost șef de secție de la Centru pe nume Alexuță.
Alexuță era un bărbat de vreo 45 de ani de înălțime medie cu fața lată și ochelari cu dioptriile ca fundurile de borcan. Ca și fire era opusul fostului director, nu avea puterea de stăpânire și nici viziunea lui Wolf, dimpotrivă, la ivirea unor probleme, sub efectul stresului intra în panică și începea să urle în stânga și-n dreapta la angajații din subordine fiind tot timpul repezit și agitat ca o coca-cola. Nu-mi aduc aminte dacă noul director venise cu directoarea economică după el sau o angajase după înscăunarea lui, cert este că domnișoara Secu, era amanta și mâna dreaptă a șefului, ea era sfătuitorul și femeia pentru care el își lăsase nevasta si cei doi copii.
Poate că fără să-mi dau seama, pe fața mea se citea disprețul ori de câte ori venea-n control și începea să dea ordine absurde și contradictorii, pentru că apleca mereu urechea la „binevoitori” și fiincă îi plăcea să fie periat și lins de cățeii care-l urmau la tot pasul, dar și pentru faptul că Wolf, la presiunea sindicatului acceptase umilința să fie director adjunct și să se ocupe doar de furnizori și depozitele de materii prime. Mă durea că acest om acceptase să fie pe locul doi și pentru că, ori de câte ori avea ocazia, actualul director il înjosea în public.
Alexuță și domnișoara Secu luaseră două decizii pe care ei le considerau foarte inspirate în acea perioadă, anume: au privatizat fabrica prin metoda Memo și au făcut un credit în valută cu o dobândă de 60% la banca fostului sportiv, jucător de ping-pong, Tictac, girând cu viitoarea fabrică de tapițerie care urma să se construiască.
În perioada ce-a urmat impuseseră tuturor angajaților să cumpere acțiuni, sugerându-le că numai astfel vor avea siguranța slujbei și zilei de mâine. Așa că fraierii își cumpărau acțiuni din aproape tot salariul la noul S.A., probabil, crezând că vor avea un cuvânt de spus la conducerea fabricii.
Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg și cum lumea business-ului este dură și nemiloasă, toți am primit o veste devastatoare: zeci de vagoane cu marfă se vor întoarce înapoi din cauza problemelor de calitate. Acesta a fost începutul sfârșitului, fabrica se afla în pragul falimentului așa că banca lui Tictac, ca să-și recupereze banii a luat noua secție de tapițerie, în schimb firma Ikebana a numit un director executiv străin la conducerea fabricii peste Alexuță.
Directorul Gusse, era un bărbat înalt, șaten, bine făcut, educat, politicos, cu foarte mult bun simț, de aceea nici nu m-am mirat aflând că domnișoara Secu s-a dat la bietul om.
Se spune că sinuciderea este un păcat, dar cum ai putea să ieși cu onoare dintre înfrângere și trădare? Alexuță nu și-a dat demisia și nici n-a fugit cu coada-ntre picioare, ci a preferat să-și facă sepuku luînd un pumn de pastile de inimă. Vestea m-a întristat, întrebându-mă dacă doamna directoare are procese de conștiință și ce decizii va lua în priviința ei. Speram ca noul director să pună fabrica pe picioare și s-o aducă acolo unde fusese înainte de revoluție. În timp ce domnișoara Secu cocheta cu ideea de nouă amantă, oamenii lui Gusse, ingineri străini aduși după mintea mea pentru că ar fi avut o altă viziune asupra linilor de producție și a calității, s-au apucat de treabă.
În perioada ce a urmat utilajele și muncitorii au lucrat non-stop, zi și noapte, sâmbete și duminici, în trei schimburi. Valțurile benzilor transportoare s-au deformat de căldură iar calitatea pieselor de mobilier a devenit cu mult sub cele ale vagoanelor cu marfă refuzată cu ceva timp în urmă.
Îmi stăruie și acum în minte imaginea unui irlandez mic și al-dracu supervizând muncitorii de pe masa unui utilaj, lipsindu-i doar biciul din mână.
Eram revoltată de faptul că nu le păsau de noi, de utilajele care cedau încetul cu încetul sau de calitatea mobilei, de parcă urmăreau să-și facă plinul înainte de plecare.
Dar ce a pus capac situației din fabrică a fost anunțul că secția de mobilă rustică se va închide fiind neproductivă și că opt sute de oameni vor rămâne pe drumuri.
Această veste umpluse paharul nemulțumirilor și declanșase o revoltă plină de furie. Muncitorii disperați au luat la bătaie inginerii străini aflați în secție după care au pornit ca turbați spre birouri. Aici, spre ghinionul ei, au dat doar de domnișoara Secu. Auzisem că făcuseră gesturi pline de barbarie, târând-o și smulgându-i părul din cap, mulți dintre ei mândrindu-se cu podoaba capilară ca niște adevărați amerindieni. M-am întrebat ce anume declanșase în așa fel furia oamenilor? Unde se afla granița dintre suportabil și pierderea controlului? Limita dintre acceptul umilinței și durerea insuportabilă a cuțitului băgat până la os?
Abia atunci au aflat bieții oameni cum au fost prostiți, că acțiunile lor nu valorau nici o ceapă degerată și că adevărații proprietari ai fabricii sunt doar 17 persoane, crema din conducerea societății. Așa că cei 17 acționari au hotărât să închidă fabrica și să împartă între ei bunurile mobile și imobile.
Ce-au făcut muncitorii? S-au angajat la noua fabrică germană, în hala în care trebuia să fie tapițeria, vândută de bancă la o cunoscută firmă de automobile. Aici muncitorii au învățat ce înseamnă disciplina, programul de lucru și cum se muncește la normă. Dar, din păcate, mulți s-au îmbolnăvit de cancer și boli de piele, femeile pierzând sarcinile sau născând copii cu malformații.
Acum din fabrica de mobilă a rămas doar ziduri ude cu vântul șuierând prin ochiuri sparte și ascunse-ntre ierburi,două șine de cale ferată ce duceau vagoane-n gară…odată.