agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-01-24 | |
Când deschise ochii, fata dormea ghemuită în brațele lui. Stăteau întinși pe sacul de dormit. Câteva lumânări mai pâlpâiau încă, pe farfurioare. Se sculă încet și le stinse. Apoi își trase hainele pe el, făcând cât mai puțin zgomot. Laura clipi somnoroasă. Își căută din ochi rochița și se îmbrăcă în câteva secunde.
- Vrei o cafea? îi zâmbi el. - De unde? spuse fata neîncrezătoare. - Am un termos! E caldă! Sorbeau din paharele de unică folosință cafeaua aromată, privindu-se pe sub gene. Fiecare se gândea la altceva. El îi întinse banii: - Poftim, sunt ai tăi! Fata întinse mâna și se opri. Roși ușor. - N-ar trebui! Cu tine a fost altfel. Parcă s-a trezit ceva în sufletul meu. - Hai, ia-i te rog! Mi-ai ținut companie toată noaptea! Ești deosebită. Laura zâmbi trist. Urcară în mașină. - Unde te las? Pe șosea? Fata se rușină și spuse stins: - De azi înainte nu mai pot fi prostituată! Și izbucni în plâns. A treia zi de concediu începuse prost. Soluția fermecată nu venise încă. Igor simțea că pierde vremea. Își petrecu timpul până la amiază căutând în niște manuscrise vechi, pe care le găsise demult, în podul bunicilor, formule magice de descânt. Erau roase de timp și foarte îngălbenite. Ieri se gândea la copilărie și la cum și-ar fi trăit viața, știind de boală. Azi s-a luminat și s-a gândit la viitor. - Dacă eu m-aș fi născut peste o sută de ani, sau nu, poate peste două sute de ani, boala mea ar fi fost tratabilă. Ideea de a călători în viitor îl obseda din copilărie. Văzuse multe filme și pe atunci chiar credea că este posibil. Ce-ar avea de pierdut? Să încerce! Și dacă nu reușea? Atunci îl aștepta moartea! Dădu o raită prin oraș, se opri pe o terasă pentru un suc rece apoi trecu prin parc. Ideea fixă de a călători în timp îl însoțea peste tot. Conduse pe centru, ca un puștan, cu muzica dată la maxim. - Iu-huu ! chiui el în ton cu muzica. Unei doamne cam de aceiași vârstă cu el îi strigă pe geam: „Frumoaso!” iar ea îi făcu un gest nu tocmai creștin. Râse înfundat, ca un copil de grădiniță, pus pe șotii. Spre seară, se strecură iarăși cu Opelul său spre cabană. Pe centură, o căută din priviri pe Laura, dar nu o găsi nicăieri. Înăuntru era un miros special. Un parfum ușor, de liliac, ce-i amintea de seara petrecută cu fata. Aprinse multe lumânări, apoi scoase manuscrisele și urmări semnele puse cu grijă. - Să facem puțină magie! își frecă palmele bucuros, Igor. Spuse câteva rugăciuni inventate de el și cu ochii în lacrimi îl rugă pe Dumnezeu să-l ajute. Apoi i se păru o prostie. Cum să-l ajute Dumnezeu într-un lucru atât de aiurit? I se păruse blasfemie însuși faptul că-i ceruse ajutorul. Lumânările pâlpâiau iar el începu să repete formulele magice. Trebuia să reușească! Trebuia! Nu exista alternativă. Își îndesă celularul în buzunar, portofelul cu bani și acte și se întinse pe sacul de dormit, repetând formulele magice. Nu știa ce nevoie ar avea de toate lucrurile îndesate în buzunare, dar, ca la întrebarea aceia stupidă: „ce ai lua cu tine pe o insulă pustie?”, îi veni și lui să răspundă: „Portofelul!” Dacă avea noroc, nu nimerea pe o insulă pustie! Flăcările lumânărilor păreau că se întind până în tavan și de acolo coborau ca mingi de foc, spre pupilele lui. În manuscrisele vechi acesta era „drumul spre lumea gândului”. Numai de-ar fi fost adevărat! Jocul luminilor continuă un timp, apoi o ceață densă, violacee, coborî și Igor simți cum se scufundă ca într-o vată de zahăr. Nu știa cât a durat această coborâre. Nu știa dacă era reală sau poate visa cu ochii deschiși. Cert e că, atunci când se trezi, simți miros de iarbă proaspătă. Era sub cerul liber și în jur nici vorbă de cabană. Se ridică în picioare și se uită de jur împrejur. Nu recunoștea locul. - Oare am reușit? gândi el. Se scutură și așteptă să dea ochii cu cineva, să-l întrebe. Dar nu apăru nimeni. Atunci o porni la pas spre oraș. Nimic din ce vedea nu-i era cunoscut. Doar căldura ucigătoare era aceeași. Intră într-un restaurant și ceru un pahar cu apă. O domnișoară drăguță îi arătă, la intrare, un aparat care-ți arăta gradul de deshidratare în care te găseai și-ți calcula imediat cât lichid trebuia să consumi. Oferta era generoasă, apă, ceai și multe sucuri naturale. Își alese un suc de mere și întrebă cât costă. - Totul e gratis! îi zâmbi domnișoara. Se simțea sleit din cauza căldurii. Oare o fi adevărat? Merse prin centrul orașului sau pe unde bănuia că fusese centrul orașului. Undeva, în locul unui restaurant pe care-l frecventa cu prietenii, era scris cu litere aurii: SALONUL DE CARTE. Intră timid. O sală imensă, răcoroasă, unde se adunau iubitorii de carte să citească, să discute și să bea ceai rece. - Mda! exclamă Igor. Oamenii în jur se purtau firesc, se salutau și erau îmbrăcați în ținute sport, lejere. Nimeni nu îl privea altfel. Străzile erau foarte curate și florile se iveau de peste tot. Până aici totul i se păru fermecător. Peste drum văzu scris - Lanțul de farmacii Sfânta Maria -. Intră sfios, aproape ca într-o biserică. O voce politicoasă îl scoase din amorțire. - Cu ce să vă ajutăm? - O aspirină! îngăimă Igor. - O ce? - O aspirină! - Aveți voie să luați așa ceva? - Da, chiar două odată! - Să vedem! Și farmacista îl pofti într-un fotoliu special, niște luminițe se aprinseră în tavan și Igor simți că-și ia zborul. Pe un tablou electronic apărură toate analizele lui și bolile de care suferă. - Vai, spuse tânăra farmacistă, trebuia să veniți mai repede la noi. Igor îngăimă ceva, dar se opri. - Avem soluții și nu trebuie să suferiți! Îi lipi un plasture pe frunte câteva minute. Apoi îl servi cu un pahar de apă în care picurase ceva. Igor îl luă suspicios. - Sunt naturale, din plante! După amestecul acela, la care se adăugară ochii de peruzea ai farmacistei, se simți minunat, încât îi veni să se repeadă și să o pupe. Dar se abținu. - Asta e o farmacie, un spital sau o stație orbitală? - Farmacie, desigur, dar cazurile simple le tratăm aici. - Cazurile simple? - Da, ca al dumneavoastră ! El era un caz foarte grav, nimeni nu știa de ce se îmbolnăvise. - Mi s-a spus că sunt foarte grav. - Deloc ! râse farmacista. Mai veniți și mâine să repetăm tratamentul și sunteți ca nou. Lui Igor i se părea că visează. - Cum vă numiți? - Laura…zâmbi farmacista. Igor ieși, apoi se întoarse distrat. - Laura, în ce an suntem? Fata zâmbi. - 2407, dacă țin bine minte. Igor se sperie. Călătorise 400 de ani în viitor. Ceea ce medicii spuneau incurabil în 2007, peste 400 de ani te tratau cu un sifon și un plasture. - Bravo știință! - Ce e cu dumneavoastră? îl întrebă mirată farmacista. - Știți, eu nu sunt de aici, adică din anul acesta! E greu de crezut, dar am făcut o călătorie în timp! - Am mai avut un caz anul trecut, râse fata, vă cred. - Mă cheamă Igor. - Bine Igor. - Aș vrea să știu mai multe despre boala mea, dacă se poate. - E un virus. - Nu este o boală autoimună? - Un virus care, în condiții de stres, se înmulțește rapid sub teaca de mielină încât aceasta plesnește din loc în loc. - Și tratamentul? - Virusul moare și sistemul imunitar reface mielina în câteva ore. Dar cazurile sunt extrem de puține pentru că avem vaccinuri pentru toate relele. - Doamne, mă simt minunat, minunat! râse bucuros Igor. După câteva ore Igor și Laura se plimbau prin centrul orașului. - Nu am recunoscut aproape nimic din tot ce a fost. Doar statuia lui Ștefan, însă văd că e aurită. - A fost un seism puternic și statuia s-a deteriorat. Atunci primarul a dat ordin să fie turnată în bronz aurit. În spate, catedrala era mai frumoasă decât în închipuirea lui, biblioteci și saloane de dans, Clubul bicicletelor, Salonul internațional de arte. Clădirile erau curate, totul părea lustruit în amănunt. Laura îi explică de unde atâta bunăstare. - Cu vreo 200 de ani în urmă, s-au descoperit izvoare cu apă vie în apropierea orașului. - Apă vie? întrebă Igor ca un copil. - E un fel de a spune. Un fel de apă sfințită, cam cum este agheasma, cu aceleași proprietăți benefice. - Orașul ăsta a fost mereu corigent la capitolul apă. Nu era bună nici de spălat, iar de băut nici atât. - Și tratând atâtea boli instantaneu, a fost captată și vândută foarte bine și în străinătate. Orașul a prosperat! Vin foarte mulți turiști străini. Igor își scoase telefonul mobil. - Ce-i ăsta? - Cum, nu știi de telefonul mobil? spuse cu emfază Igor. - Au fost interzise de vreo 300 de ani. Au provocat atâta rău omenirii! - Și voi cum comunicați? - Telepatic, aproape. Ne folosim creierul cu 10% în plus față de secolul trecut. - Asta-i bună! Și lei aveți? Moneda de schimb, vreau să zic. - Avem o monedă mică de aur, un leu cu coamă, foarte valoros. - Cum de e totul atât de curat? Ne-a obligat UE să ne facem ordine în casă ? - Știi, de vreo 200 de ani am fost dați afară din UE! - Noi, românii? De ce? - Le-am luat-o înaintea tuturor și nu le-a plăcut. Suntem cel mei tare popor din Europa. Igor făcu ochii mari. - Toți oamenii inteligenți au rămas în țară și acum se îngrămădesc americanii să vină în România, dar din păcate pentru ei, au nevoie de viză. Dar avem un bonus din când în când: Tombola vizelor. Așa că… - În spitale voi ce tratați? - Au venit acum de pe Lună niște turiști cu un virus ciudat și-i ținem sub supraveghere…în rest, totul e sub control. Laura își duse degetul arătător la tâmplă. - Mi se spune că sunt așteptată, din păcate trebuie să plec. - Cu bicicleta? Nu ai mașină? - Noi facem foarte multă mișcare. Așa ne păstrăm sănătatea. Mașinile sunt doar pentru bătrânii care nu se pot deplasa. - Comunicați telepatic și mergeți cu bătrâna bicicletă? Mi se pare incredibil! A doua zi Igor repetă tratamentul și farmacista îi spuse și câți ani va trăi. - Cât? - 87. Pentru atât ești programat. Noi trăim mult mai mult. Media e pe la 110. Cu un tichet de la farmacie, se întoarse în camera de hotel unde fusese găzduit. Igor simți un nou suflu de tinerețe. O dorință ascunsă începu să-i dea târcoale și el așteptă momentul să-i vorbească Laurei. Intră cu pași mărunți în farmacie. Iubea locul acela. Se simțea parte din el. Ca o piesă de puzzle care, în sfârșit, fusese pusă în locul unde trebuie. Ochii de peruzea ai farmacistei îl învăluiră într-o lumină blândă… După trei zile, în Deșteptarea, apăru pe prima pagină, titlul: Dispărut de la domiciliu! Nimeni nu a aflat vreodată unde a dispărut Igor. Doar Laura, care primise cabana de la Sarata printr-un testament ciudat, și datorită căreia putea să ducă o viață liberă, îl visa uneori, luminos și plin de iubire, cum o ținea de mână și o plimba pe străzile inundate de flori ale unui oraș misterios! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate