Așa merg eu, duminica, la Biserică. Cei care au acest bun obicei știu, probabil, că nu de puține ori, acela, „nenumitul, necuratul și alte nenimicuri” încearcă să le-ncurce pașii, doar, doar i-o împiedica. La mine, manevra nu prea-i reușește, că am pasul mare și hotărât. În schimb, roțile-s mici și necorespunzătoare pentru iarnă. Astfel că, lăsându-mi pașii-n hotărârea lor, încearcă să-mi încurce măcar roțile.
Pfu, ce viscol! Două zile a nins întruna și alte două înainte a fost polei. Mă înarmez cu toate forțele cunoscute, din care voi numi doar trei pe care mi le mai amintesc de la fizică – forța centrifugă, aia centripetă și, mai ales, a de pardon! frecare – și dau năvală spre mașinuța mea parcată regulamentar, paralel cu bordura și perpendicular cu direcția vântului. Dau năvală, un fel de-a zice, că forța aia de care spuneam – de frecare – îmi e cam potrivnică la contactul cu solul. Vorbind în termeni matematici, frecarea dintre tălpile cizmelor mele și pojghița de pe jos tinde la zero, fapt ce mă determină să merg precum sportivii la proba de patinaj viteză sau precum o balerină pe poante, în timp ce cară un sac cu cartofi în spinare. Mă rog, pe sărăcia asta, vi-l puteți imagina și cu pietre. De moară, nu prețioase, că alea s-au cam terminat de când au luat calea Moscovei, doar dus. Cu tot cu pui și cu cloșcă și cu ce alte orătănii or mai fi fost prin ogradă la vremea ‘ceea. Aceeași forță de care vorbeam, cumulată cu viteza vântului și cu celelalte două de care am amintit, și-au dat mână cu mână (mai bine zis vector cu vector) împotriva mea, cu urmări din cele mai neplăcute nu doar asupra firavei mele făpturi, ci și – mai ales – asupra cozii pisicii, peste care m-am rostogolit în încercarea mea neizbutită de a păstra echilibrul sacului (cu pietre sau cartofi, cum doriți). Cum forța de atracție gravitațională e direct proporțională cu masa corpului prăbușit, pisica a miorlăit de mi s-au strepezit dinții, că nici n-am mai putut să dau atenție sărmanului meu cot peste care prăvălisem mai bine de jumătate de quintal din prețioasa-mi ființă, respectiv masa m. Dar asta n-ar fi nimic; cu pisica aș fi scos-o eu, cumva, la capăt, că i-am promis o pungă de „Whiskas” la-ntoarcere (întoarcerea de la Biserică, nu pe cotul celălalt), prilej pentru ea să-mi mulțumească printr-o amprentă pe obraz, executată prin tehnica zgârierii avansate. Eh! Bine că n-a nimerit ochiul! Cum care? Stați, bre, liniștiți, că am doi. Unul dintre ei.
Mai rău a fost că strigătul de luptă al grațioasei patrupede a trezit-o pe baba de la parter, zis și mama pisicii. După fața pe care mi-a afișat-o prin geamul larg și cu zgomot rău-prevestitor deschis, aș fi crezut, mai degrabă, că tocmai a coborât din poveste mama zmeilor. (Dintr-o poveste! Prea sunteți curioși).
Cucoana ofuscată și vădit deranjată din somnul de frumusețe pierdută dinainte de-a o avea, m-a amenințat, pe rând, cu Protecția Animalelor, Protecția Consumatorului, Protecția Câinilor fără Stăpân și a babelor fără frână la gură și cu toate protecțiile care i-au trecut prin mintea ei de… prin mintea ei.
Vâzîndu-mă astfel lipsită de apărare în fața avalanșei de injurii, hărțuieli și amenințări, cu toate forurile protectoare pe cap, m-am sesizat din oficiu și m-am constituit parte civilă și (rău)vătămată în propriul meu proces, pe care l-am intitulat ad-hoc „Icsuleasca (adică eu) contra Statului”. Contra statului degeaba pe la geamuri pe sub care miaună mâțe trase de coadă, contra statului acasă duminica dimineața, în timp ce bunii creștini iau calea Bisericii (sau măcar se străduiesc), înfruntând vicisitudinile vremii și ale vremurilor, ghearele pisicii și colții babei, precum și împotriva altor state, dintre care amintim doar pe cele mai celebre și totodată unite ale Americii. Că despre statele de plată ale României nu facem vorbire. Prietenii știu de ce!
Ca să potolesc ofuscata, am pledat „nevinovat”, luându-mi de partea mea singura protecție ce mai rămăsese nezvârlită în capul meu – anume pe Cea Divină. Astfel că i-am șuierat otrăvitei o urare cât se poate de creștinească: „Taci, hoașcă, ori te spun lui Dumnezeu!”. Urare ce a avut efectul scontat, dar nu din pricină că partea reclamată s-ar fi temut întrucâtva de Cel Atotputernic, ci din oftică și invidie că nu-i venise ei prima ideea să mi-L zvârle-n cap, cu tot cu Cetele Îngerești.
Am scăpat ieftin, doar c-o reclamație la Poliția Comunitară (pentru deranjarea liniștii publice și atentat la fauna patriei), unde cotoroanța, pardon! doamna de la parter, are abonament pe viață primit ca bonus din partea instituției amintite, drept recunoștință veșnică pentru faptul că le dă permanent de lucru, împiedicând astfel „eliberarea” mult țipată și contestată cu cascheta dată de pământ a 25% din personal. Poliția Comunitară din orașul nostru în care, altfel, vorba lui Sadoveanu, nu se întâmplă nimic, a fost singura care a scăpat de disponibilizarea de personal, pe motiv că „mamaia” (nume de cod) le dă de lucru cam de 5-6 ori pe zi, cu noapte la un loc, reclamând pe toți vecinii, musafirii, extratereștrii și alte lighioane de pe lângă blocul omului. Ultima dată îi chemase să le spună că cineva a furat gunoiul din tomberon.
- Și ce să facem noi, mamaie?, îndrăznise victima comunitară cu trese pe epoleți.
- Cum ce? Să vă deghizați în gunoieri și, lucrând sub acoperire, să dați de urmele nemernicului. Că nici pe gunoi nu mai poți să fii sigur în țara asta!
Am uitat să vă spun că mamaia se uită nu doar la telenovele, ci și la filme polițiste. După gărgăunii pe care-i are-n cap, o suspectez chiar de colaborare part-time cu HBO, furnizându-le americanilor, contra mâncării vitaminizate și modificate genetic pentru pisici, scenarii pentru filmele lor „Horror” de rahat. Pardon! reformulez: scenarii pentru filmele lor de rahat cu cacao.