XII

În anul doi de profesională, Ema a continuat să joace în fața colegilor rolul de băiat. Alerga prin curtea școlii după ei, își dădeau cu șuturile în fund; arăta ca o băiețoaică. Feminitatea și gingășia pe care i le dăduse Dumnezeu îi aduseseră numai necazuri. Ea încerca acum o nouă formulă de viață. Într-un fel trebuia să se apere de ei.
Nelu plecase în armată fără să-ți termine liceul. Era marinar la Mangalia. Mereu scria familiei scrisori lungi de îmbărbătare. Trebuia să facă patru ani. Așa era la marină, plecai un copil și te întorceai un bărbat în toată firea.
Ori de câte ori avea ocazia, Ema lovea în colegii ei, să-și descarce toată obida acumulată din partea lor până acum. În afară de George și Nelu ura tot ce era îmbrăcat în pantaloni. De colegele ei se ferea, să nu-i cunoască semtimentele care o copleșeau și o întristau. Una singură, Tanți Mihăilescu, fiica profesorului de telefonie, o urmărea cu ochi prietenoși. Ema se simțea stânjenită ori de câte ori îi întâlnea privirea. Auzise în anul întâi că-i murise mama de mult timp și acum avea mamă vitregă. Cu o mamă ca Meri ea nu putea să-și închipuie că dacă murea ar fi reușit să se obișnuiască cu altă mamă, nici nu l-ar fi conceput în mintea ei pe George lângă altă femeie.
„Săraca fată!” gândea Ema.
- M-am gândit să te invit duminica viitoare la noi la masă! I-am vorbit mamei mele despre tine, iar tata despre fratele tău, Nelu. Noi vă simpatizăm mult! Ce zici de propunerea mea?
- Trebuie să vorbesc acasă! Eu sunt foarte ocupată. Tu știi, eu învăț și la seral. Duminica îmi fac lecțiile pentru toată săptămâna.
- Te rog, mama și-ar strica impresia bună despre tine! Și nu vreau s-o supăr! M-am rugat atât de mult de ea, nu este mama mea adevărată!
- Bine, am să vin! Văd eu cum mă descurc acasă!
Se anunța o duminică destul de plăcută. Încă mai erau flori în curte. Cele care rezistau la frig.
- Doamnă Nina, vă rog dați-mi niște flori! Trebuie să mă duc într-o vizită!
- Știi că nu mă lasă inima să-mi rup florile! Prefer să le omoare vremea! Dar cum voi nu mi-ați rupt niciodată am să-mi calc pe inimă și-ți dau! Ia tu ce-ți place!
- Nu, vă rog...dați-mi dumneavoastră! E mult pentru mine că ați acceptat!
Ema a asortat un buchet de toată frumusețea, de crizanteme albe, galbene și tufănici aurii, așezate pe frunze de iederă ruginii. Le-a învelit într-o coală mare de celofan iar Meri i-a împachetat un cozonac de toată frumusețea. De! Fata ei se ducea prima dată la o colegă în vizită, invitată la masă. Trebuie să apară așa cum se cuvine.
De curând îi cumpărase o hăinuță verde din banii rămași de la Nelu iar George îi făcuse pantofi maro cu rilă așa cum se purta, iar din materialul rămas, o gentuță superbă. După cum o priveau cei din casă, în costumul maro făcut cu câteva luni în urmă, trăgându-și haina pe ea, fata își dădea seama că va face impresie bună. Lucrul acesta îl sublinia și privirea Vioricăi, care arunca flăcări de invidie, s-o incendieze pe Ema.
Când se îmbrăca așa și-și lăsa părul negru aruncat pe spate, toată lumea se uita admirativ după ea. Toate babele întorceau capul. Pe cele neputincioase care oboseau pe drum le ținea de braț și le însoțea până acasă. Moșii se mirau că în viața lor n-au întâlnit așa o fată frumoasă și bună. Pe ei îi respecta, de multe ori greșea și le zicea tot săru’mâna, așa cum îi zicea lui George.
Ușa i-a deschis-o chiar Tanți.
- Mamă, te rog vino, uite a venit Ema, prietena mea!
- Săru’mâna! Iertați-mă că am întârziat, am așteptat mult la tramvai!
- Nu face nimic, intră în casă, să nu deranjăm vecinii!
- Am adus aceste flori pentru dumneavoastră, iar mămica i-a făcut lui Tanți un cozonac, i-am spus că-i plac mult dulciurile!
- Mulțumesc, nu trebuia să te deranjezi, arăți tu ca o domnișoară, dar încă ești un copil! Noi nu aveam pretenție. Mare curaj au părinții tăi că te eleganțează, să n-o pățești într‑o zi! A avut dreptate Tanți, ești o fată foarte frumoasă, îmi place de tine!
- Vezi, mamă, nu ți-am spus eu?
Prânzul a fost plăcut și prietenos. Bărbatul nu era acasă. Femeia, de ce făcea conversație cu Ema era tot mai atrasă de această copilă cu educație. Trecea prin filtrul gândirii tot ce scotea din gură. Nimic care să te supere sau să te jignească. Tanți se foia de bucurie pe scaun că mamei i-a plăcut prietena. Au servit și câte o ceșcuță mică de cafea. Stăpâna casei și-a aprins o țigară și printre norișorii de fum o întreabă pe Ema:
- Ce sunt părinții tăi?
- Tăticu e cizmar,iar mămica e casnică!
- Cum, o fată ca tine e fiică de cizmar?
- Da, doamnă! Și sunt mândră de tata! Cu toate că este cizmar a citit atât de mult că dacă stați de vorbă cu el o să vă schimbați impresia că cizmarii n-ar trebui să aibe o fiică ca mine! Ar fi fost bine dacă îl cunoșteați dumneavoastră pe Nelu, dar acum face armata la marină. Îmi pare tare rău că v‑am dezamăgit!
- Știi, fetițo, eu am un principiu, cât ar fi un om de frumos, când îl privesc mă gândesc că și el se c.... și se p..... ca noi ceilalți care nu suntem la fel de frumoși!
Ema s-a simțit jignită. Două lacrimi fierbinți i-au invadat ochii, nu știa cum să ia atitudine. Femeia aceasta, prin vulgaritatea ei i-a stricat toată ziua pe care o începuse atât de bine. Tanți se uita când la mama când la prietenă, neputincioasă. Cu un ultim efort ea se ridică de la masă.
- Vă mulțumesc pentru masă! Totul a fost foarte gustos! Îmi permiteți, aș vrea să mă întorc acasă. Și-a luat hăinuța și gentuța. Nu a așteptat s-o însoțească nimeni. A ținut-o într-o fugă până la tramvai. Abia urcată a început să plângă, ferindu-se s-o vadă lumea. În afară de înjurăturile lui George ea nu auzise asemenea vulgarități spuse cu atâta răutate. Ea crescuse odată cu ele și nu i se păreau vulgare. Dar doamna aceasta întrecuse orice măsură. Nu le va călca în continuare casa, chiar dacă Tanți își va cere iertare.
Ajunsă la cei dragi nu putea să le strice bucuria. Nu le-a povestit nimic. Numai Viorica o privea cu ironie. Dumnezeu știe ce era în capul ei. Ema s-a retras în ultima cameră și plină de suspine i-a scris o scrisoare lungă lui Nelu.
A doua zi în clasă Ema evita să-i întâlnească privirile lui Tanți. Avea fata aceasta niște ochi mari, negri și expresivi pe care nu puteai să-i refuzi atunci când stăpâna lor te ruga ceva. Nu vroia să fie prietenă cu ea. Întâlnirea cu mama vitregă îi răscolise amintirile Emei despre o lume pe care n-o înțelegea.
Peste tot se vorbea că acum oamenii săraci vor răzbi în viață. Că cei care i-au asuprit au dispărut. Așa învăța la școală. Tata spunea la fel. Și atunci de ce se înfiora doamna că este fiică de cizmar? Ea era profesoară la un liceu prin centru. Trebuia să fie umană și înțelegătoare, nu să-i vorbească cum i-a vorbit.
Ea nu înțelegea din ce lume făcea femeia parte, din cea care s-a dus sau din cea care s-a format. Pe cea dinainte Ema o cunoștea doar prin lipsurile și neajunsurile îndurate în copilărie. Dacă ar fi fost o lume bună nu ar fi răbdat atât, iar părinții n-ar fi ros numai oasele de la pui ca să mănânce copiii carnea. Iar lumea care se forma acum numai în teorie era frumoasă, în practică se purta mult în rău pentru puterea ei de înțelegere. De exemplu, directorul liceului de artă, Gigi, fiul primarului și acum mama vitregă.
- Ce lume e asta? gândea Ema.
- Ema, te rog iartă-mă pentru ceea ce ți-a făcut mama ieri. Nu este femeie rea, dar o ia gura așa slobodă! M-a crescut de mică. Eu țin la ea. Pe cealaltă, care m-a făcut, n-o țin minte. În afară de vulgaritățile ei, este mamă bună, m-a crescut ca pe copilul ei. Lasă cartea și uită-te la mine! Ne-am împăcat, da?
Avea ceva în ochi care o fascina pe Ema. A aprobat dând din cap.
- Dacă vrei, mi-a spus mama că pot veni și eu la tine în vizită, dar să-i povestesc tot cum a fost!
- Bine, să vorbesc cu mama! La noi este greu. Suntem mulți, o să vezi tu. Tăticu’ duminica lucrează. Poate te deranjează.
- Nu mă deranjează, dacă acceptă mama ta, aș vrea să vin, duminică mama cu tata pleacă la bunici, eu rămân singură.
Emei nu i-a fost greu să-și lămurească părinții. Ei se bucurau. După eșecul căsătoriei și plecarea lui Nelu în armată, ea se simțea singură. O prietenă o va ajuta să fie cât de cât sustrasă din lumea în care toată ziua visa.
Colega a venit cu mâna goală. Se uita iscoditoare prin tot apartamentul care mirosea a scovergi calde date cu zahăr și vanilie. Până să plece Nelu în armată se ținuse de cuvânt. Acum aveau lumină electrică și un difuzor la care cânta aproape toată ziua Gică Petrescu. Ema, când asculta, în imaginația ei lua formele lui Gigi. Așa și-l închipuia ea pe cântăreț. Melodiile lui erau duioase și pline de sentiment. Când își făcea lecțiile se muta în altă cameră și închidea ușa. Nici ea nu știa de ce, dar o invadau lacrimile. De la un timp și le înghițea, având senzația că plânge pe dinăuntru, că îi cuprind inima și toate măruntaiele, care se înecau pline de disperare. Așa, cei din casă nu-și dădeau seama că ea plângea.
Meri a făcut efort să facă față cheltuielilor. Își dădea seama că fata ei nu prea a fost primită în casa aceea. Nu-i povestise nimic la întoarcere.
Tanța a admirat scovergile făcute. Nu mâncase niciodată. La plecare Ema a condus-o. Ceva nu era în regulă.
- Știi, Ema, mama a avut dreptate! Nimeni nu-și imaginează că o fată ca tine poate ieși dintr-o asemenea casă. N-am văzut până la voi difuzor în loc de radio, mobilă populară și preșuri pe jos.
- Din această cauză eu nu-mi invit colegele acasă. Noi am dus-o greu. Suntem mulți copii. Tata s-a zbătut și înainte, se zbate și acum, dar cu muncă cinstită cred că nimeni nu iese din sărăcie. Familia mea este mulțumită, toți suntem sănătoși. Tăticul vine seara cu toate bunătățile. Ne cumpără după preferințe, mie îmi place șalăul și știuca, lui Nelu crapul, lui mămica calcanul, peștele acela cu țepi. Când cumpără fructe aduce la kilogram doar patru sau cinci, mere sau pere. Preferă să mâncăm un singur măr și bun, decât să cumpere toate gunoaiele din piață. Așa ne-a obișnuit de mici. El consideră că pentru om contează mâncarea bună și curățenia. Obrazul omului este sănătatea stomacului său. După cum arată fața îți dai seama dacă este sănătos sau nu.
- Ai mei sunt invers! Le place să cumpere în casă. Mama fumează cele mai bune țigări, la mâncare face economie. Mâncărurile făcute de mămica ta mi s-au părut foarte gustoase. A mea nu prea gătește. Spune că mâncarea multă îngrașă. N-ai văzut ce slăbănoagă e!
Ei nu-i plăcea să-și aducă aminte de femeia aceea. S-a făcut că nu a auzit. A evitat să-i dea răspuns.
Când s-au întâlnit la școală Tanța era rece și distantă. Ea n-a întrebat-o de ce. Era obișnuită ca oamenii la care ținea să-i întoarcă după un timp spatele fără explicații. De altfel nici nu le cerea. Aceștia erau scutiți să îndruge cine știe ce minciuni. Era bine așa. Fără comentarii de doi bani. Fata avea încredere în ea și familia sa. Simțea că din zi în zi devine mai puternică.
Anul a trecut făcându-i lui Nelu prăjituri, pe care i le trimitea în armată. Când intra poștașul cu pachetul legat cu funduliță roz, toți marinarii se adunau în jurul lui, așteptând pe Nelu să semneze de primire.
- Mă, barosanule, iar te răsfață soră-ta! Sper că ne dai și nouă câte ceva! Nelu împărțea câteva, restul le păstra să le mănânce cu cel mai bun prieten al lui, Mișu. Cu toate că locuia în același cartier, ei nu se cunoscuseră până în armată. Fratele îi scria mereu despre Mișu. Ema voia să aibă și ea o prietenă, dar întâmplarea cu Tanța a lecuit-o și a învățat din această poveste că nu numai prietenia cu un bărbat trebuie să o alegi cu grijă, și cea cu fetele era la fel.
Ema picta învălurită de gânduri numai de ea știute. George se lua la întrecere cu difuzorul, Meri scotea fire dintr‑o pânză să coasă un ajur. Tropote de pași străini se auzeau pe scări. La bătăile în ușă fata a tresărit vinovată. Iar intrase în lumea ei, unde nimeni și nimic n-o supăra. Își crea această lume pe niște temelii solide, din care cu greu va ieși când va fi nevoie și se va întoarce fiind primită cu brațele deschise când era nefericită. Această lume îi dădea o aură plină și colorată de enigme, acest de fapt era secretul care o făcea să fie atât de atrăgătoare.
- Ema, vezi cine e la ușă! Eu nu mă pot duce, iar mamei i se încurcă firele la lucru!
Fata deschide ușa. În fața ei era o altă fată de statura ei, șatenă cu părul până la umeri. Îmbrăcată cu gust. Părea stânjenită.
- Bună ziua! V-am găsit cu multă greutate! Mă scuzați, vă deranjez! Poate nu știți, eu sunt prietena lui Nelu. Am aflat la școală că a plecat în armată. Eram supărați nu ne‑am luat rămas-bun. Aș vrea să-i scriu, dar nu-i cunosc adresa!
- Vino domnișoară, intră în casă! Stai jos, să ne stea și nouă pețitorii!
- Mâine, poimâine, am două fete de măritat! o încurajează glumind George pe fată.
Fata se așează lângă masă, pe scaun și le povestește că de doi ani este prietena lui Nelu dar că în ultima perioadă relațiile lor începuseră să se răcească și până să lămurească lucrurile el a plecat în armată.
După felul în care vorbea fata, familia o privea cu simpatie. Soții ar fi fost fericiți dacă fiul lor le-ar fi adus-o ca noră. Avea un ce delicat și sfios care o asemăna cu Ema. Fata era cu trei ani mai mare. A luat adresa unității de la Mangalia și a promis că mai trece ori de câte ori vor dori s-o vadă. Ea n-a venit. Timpul a trecut. Ema gândea că lucrurile între cei doi s-au lămurit. Așa era Nelu. Nu povestea acasă întâmplările lui sentimentale.
Anul acela iarna a fost foarte grea. O săptămână a nins zi și noapte fără oprire. O zăpadă deasă și strălucitoare se așeza formând cel mai gros covor, dăruit de Dumnezeu. Troiene cât casa acoperiseră Bucureștiul. Tramvaiele nu mergeau, trenurile zăceau înțepenite pe căile ferate. Bătrânii se închinau scuipându-și în sân, că a venit sfârșitul lumii. Acest sfârșit de lume prin care se transforma tot ce era frumos în natură într-un monstru cu care unii speriau lumea pentru interesele lor. Această apocalipsă folosită de cei care conduceau lumea aproape de două mii de ani, întârzia să-și facă apariția. În schimb lumea nu putea să se bucure de frumusețile pe care ni le dăruie natura, pentru că erau transformate în evenimente premergătoare apocalipsei. Cineva avea acest interes, ca cei sărmani să creadă în lucruri inventate de cei care profitau, umplându-și buzunarele cu bani.
În schimb copiii, care nu erau alterați de asemenea doctrine, se bucurau sincer. Un relief de movile și movilițe, după un viscol și apoi un ger năpraznic, le dădea posibilitatea să se tăvălească în zăpadă, să se dea cu săniuțele. Mai ales că această bucurie le-a venit prin martie, când se așteptau mai puțin. Strigau, țipau veseli, de atâta timp nu se duseseră la școală. Școlile erau închise, nu aveau lemne pentru foc iar copiii nu puteau să răzbească până la școală. Zăpada era de câțiva metri. Numai în poveștile cu Moș Crăciun întâlneai așa ceva. Ema nu se juca, se bucura că nu pleacă la cele două școli. Ar fi fost și foarte greu. Erau kilometri întregi de acasă până pe 11 Iunie, și de aici la liceul Șincai. Nu se putea în niciun fel.
O ajuta pe Meri la treabă și picta iarna aceasta atât de fascinantă. Își cumpărase pentru prima dată culori cu banii strânși din desenele pe care le vindea pe la vecini. Ei o rugau să le mărească fotografii ale morților, să-și facă rame și să le atârne pe pereți, să-i aibă mereu în fața ochilor. Nu s-a dus o perioadă lungă la școală. Se învățase să stea acasă și după ce s-a topit zăpada, până într-o zi când Bănică, profesorul de matematică, a venit după ea acasă.
- Eu zic că ar fi bine să începi școala! A trecut iarna, nămeții de zăpadă s-au topit, iar tu nu vii la școală! Vrei să se ducă de râpă tot efortul pe care l-ai făcut? Sau te-ai învățat să trândăvești? Sunt foarte supărat pe tine! Vasilache nu mai vorbesc, mi-a trasat sarcina să te aduc cu forța la școală dacă este nevoie. Acum este numit director adjunct și poate să ia măsuri împotriva ta, să te pună să plătești statului tot ce a cheltuit cu tine până acum. Majoritatea copiilor au început deja școala. Unii stau destul de departe. Puteai să faci un efort să vii la cursuri, atât la profesională cât și la seral!
Ema se simțea vinovată. Profesorul care o ajutase atât de mult o dojenea ca și când ar fi fost tatăl ei. Uite cum l‑a supărat! Dar iarna asta grea, cu viscol, ninsoare multă, și după aceea ger, parcă îi sfârtecase vasele. Se simțea bine în casă la căldurică. Meri se străduia să-i facă această vacanță prelungită frumoasă. O simțea ea pe fată cât este de chinuită. Ema nu-i dădea voie să intre în lumea ei. Þinea poarta închisă cu grijă. În ultima perioadă se ferea de oameni. Îi era frică să nu cadă iarăși în cursă. Adică să creadă că acel sau aceea merită și la urmă să regrete că s-a înșelat așa cum i se întâmplase până acum.
- Nu vă supărați! intervine Meri. Își propusese să înceapă școala! Vă mulțumim pentru grijă și pentru efortul pe care l-ați făcut cu drumul acesta lung, pentru tot ce faceți pentru fata mea! Nici nu aveam posibilitatea să ne arătăm recunoștința! Avem patru copii, iar Nelu a plecat în armată. A rămas tot greul pe bărbatul meu.
- Nu mă supăr, dar ea trebuie să fie conștientă că mi-am pus obrazul pentru ea la liceu! Nu trebuie să mă facă de râs. Până acum a mers bine, referitor la recunoștință îmi ajung cuvintele frumoase și rezultatele Emei la învățătură. Ceea ce am făcut eu cu Vasilache a fost să ajutăm o fată frumoasă și cuminte care parcă era rătăcită printre ceilalți elevi de la profesională. Este făcută să realizeze cu totul și cu totul altceva! Pe băiatul dumneavoastră l-am avut elev, a fost eminent! La el nu ne-am băgat pentru că nu strică să știe o meserie. Meseria este brățară de aur! Se va descurca singur fără ajutor, fiind și un element de excepție! Ema nu prea are încredere în ea! Este dotată dar din păcate trebuie puțin împinsă de la spate.
- Aveți dreptate, domnule profesor, de când e frate‑su marinar. Înainte prezența lui o stimula și avea încredere în ea.
- Deci ne-am înțeles! De luni, domnișoară, vii la școală chiar dacă ești nevoită să faci drumul acesta pe jos! Tramvaiele și-au luat traseele. Nu cred să fie în București artere pe care să nu circule! Rămâneți cu bine! Am plecat!
În tramvai Ema s-a întâlnit cu mulți colegi și colege. Romulus își făcea loc să ajungă mai repede la ea.
- Ce faci, Ema? Ai fost bolnavă? Nu te-am văzut de mult!
- La noi în cartier s-a strâns în ultimele zile zăpada de pe șina de tramvai. Eu stau pe lângă cimitirul Ghencea, de aici la 11 Iunie, unde avem școala, până acasă pe jos cred că aș fi făcut patru ore la venire și patru ore la întoarcere, nu puteam rezista!
- Apropo, știi, Covaci a terminat cu Liliana!
- Îmi pare rău! Se meritau unul pe celălalt!
- Liliana spune că el te iubește pe tine, iar ea l-a derutat spunându-i minciuni despre tine. Acum pleacă separat din școală. Cred că tipul vrea să se întoarcă la tine!
Ema s-a făcut că nu aude. S-a îndreptat spre ușa tramvaiului, care se apropia de stație. Romulus se ținea gâfâind după ea.
- Stai, măi, că-mi dau sufletul! Am coborât ultimul din tramvai! Era să nu te ajung din urmă, dacă tot ai început școala nu mergi la sfârșitul orelor să mâncăm o prăjitură?
- Nu am timp, trebuie să mă duc la liceu. Îmi pare rău!
Așa îl amâna ea mereu pe băiatul acesta. Nu avea încredere în el. Era mereu înconjurat de grupuri de fete care-i făceau ochi dulci. Dar nu pleca cu niciuna dintre ele. Dealtfel, nu avea încredere în nimeni.
„Băieții ăștia sunt foarte ciudați, atunci când începi să-ți faci vise cu ei, este imposibil să nu facă ei ceva care să te rănească! Eu m-am cam săturat, gândea Ema, îl voi respinge pe Romulus până va înțelege că nu mă interesează, dacă i-aș spune-o direct poate ar suferi de orgoliu rănit!”
Un singur loc era liber, cel de lângă Cecilia Pricop. Era o moldoveancă șatenă cu ochi albaștri. O fată frumoasă care învăța bine. A invitat-o să ia loc lângă ea. Prima oră era de tehnologie. Profesorul, un bărbat înalt cu tenul măsliniu și cu mustață, nu-și mai lua ochii de la Ema. El le povestea despre televizor. În alte țări avansate din lume oamenii se bucurau de binefacerile acestui aparat, care la noi părea ca o poveste științifico-fantastică.
- Auzi ce spunea profu, să poți vedea tot ce auzi acum la radio! Să-ți apară imaginea cântărețului, să-l vezi cum arată! Să-ți transmită prin prezența lui atâtea sentimente necunoscute! Să ai impresia că se uită în ochii tăi și senzația că el cântă pentru tine! Dacă ar fi așa și profu’ nu spune povești de adormit copiii, o să fie minunat! Așa gândea Ema privind în ochii celui care explica. El și-a lipit ochii de ai ei și părea că tot ce spune spune numai pentru ea. Ea a tresărit înfiorată. Profu’ a înțeles-o greșit. În ochii lui vedea televizorul pe care îl explica în diferite forme, nicidecum nu intrase el ca persoană în gândurile ei. Așa pățea de fiecare dată, era de ajuns să se uite în tramvai în ochii vreunui bărbat că acesta își părăsea destinația și se ținea după ea până la liceu, rugând-o să se oprească să stea de vorbă cu el. Ema atunci își amintea de cuvintele lui George, care spunea:
- Ema, tată, ai grijă! Ești fată frumoasă, dacă te acostează cineva să nu răspunzi, mergi înainte și-l lași cu vorbele în gât. La o fată frumoasă și un măgar rage! O să ai mult de suferit cu frumusețea ta! Dacă întâlnești în calea ta un portofel, un stilou, treci mai departe, toate acestea sunt capcane. Apare unul, face pe polițistul, te acuză că le-ai furat, zice că trebuie să mergi cu el și cine știe ce-ți face! Nu primi bomboane, prăjituri, pot avea droguri în ele, câte nu s-au văzut! Când ai nevoie de ceva să ne spui! Să nu le cazi în capcană! Discut ca de la om la om, știu că pe lângă faptul că ești frumoasă ești și deșteaptă! Acum pot să-ți spun, că ești domnișoară, poți înțelege mai bine aceste lucruri! Eu am trăit și înainte și trăiesc și acum văzând multe nenorociri, oameni care fac rău, unii au rămas vicioși după război, alții s-au născut după război, nu știu ce ne așteaptă! Sufletul meu de tată îmi spune că nu voi avea probleme cu tine, să vedem cu Viorica, care nu prea promite nimic bun! Încă o dată, ai grijă, fata tatii!
Așa se întâmpla și acum. Profu’ nu-și lua ochii de la ea. Ema era emoționată, parcă ce spunea nu avea legătură cu apariția televizorului. Parcă vorbea numai pentru ea. Clasa și-a îndreptat privirea curioasă spre Ema, aceasta părea stânjenită și încurcată. Fata a lăsat ochii în caietul în care lua notițe, vraja s-a terminat, profu’ vorbea iar despre televizoare. O tăcere complice a împrejmuit întreaga clasă. De atunci ea n-a mai ridicat privirea din caiet până la terminarea anului școlar.
S-a împrietenit cu Cici, așa îi spunea colegei ei de bancă. Promitea să fie o prietenie de lungă durată. Ema era precaută, discuta despre școală, fete, băieți, profesori, lecții, fără să-i deschidă poarta sufletului ei. Învățau împreună atât la școală cât și la Ema acasă. Lui Meri îi plăcea fata aceasta cuminte și serioasă. Mai în glumă, mai în serios, îi spunea că vrea s-o facă noră. Cici râdea arătându-și dinții frumoși și perfecți ca ai mamei, fără să comenteze. Ea nu-l cunoștea pe Nelu. Au luat premiul întâi ținându-se de mână.