Cât de departe îmi par toate și cât de sordide. Mă încearcă în permanență un gust de fiere; paradoxal, în puterea obișnuinței începe să-mi placă. Fiecare zi mă instalează în fotoliul spectatorului absent. Privind în urmele și umbrele trecutului meu mă oblig să privesc un film din care nu înțeleg nimic. Capitolele se deruleaza cu repeziciune, se amestecă, etapele se ard într-o flacără albastră. E singura culoare scăpată în acest film alb-negru... Și mut! Îndeplinește toate condițiile pentru a fi un film clasic, dar proasta-i calitate se tradează prin acțiune. Nu există coerență, logică, creativitate! Dramele desfigurează personajele și pentru că totul este prost conceput trebuie să se insiste pe extreme, încercând absurd să le fixeze, chiar să le definească. Nici măcar nu mă întreb de ce privesc acest serial. Nu înțeleg de ce trebuie să fiu tributar și cui și ce trebuie să ispășesc prin apartenența la acest spectacol haotic. Este filmul meu, așa zisa creație a subconștientului, singurul capabil să reacționeze până dinaintea morții. Acel idiot sinistru care face praf această stupidă capodoperă sunt eu. Normal ar trebui să fiu furibund, să plimb sfinții pe cerul gurii, să am spume la gură precum epilepticii, dar nu! Nu am nici o reacție. Mă scald într-o resemnare suspectă. Acesta nu sunt eu! Normal că sunt eu, pentru că mă știu capabil de orice, nici o trăire nu-mi este străină, am trecut prin tot ce ființa-mi a fost capabilă că compună, să-mi aducă. Înainte de ceea ce ai parte dincolo, trebuie să stai pe aici. Mi-am mobilat cum m-am priceput mai bine iadul și raiul l-am colorat în cel mai frumos verde posibil. Interesant! Mie nu-mi place verdele, dar cu toate astea il visez în fiecare noapte. Chiar și ziua dacă sunt atins de reverie. Flacăra iadului nu este albastră ca in film și nu are nici acea vlagă care să te seducă. Arde incolor și mocnit ca o flacără de veghe. Ceva totuși mă intrigă la filmul acesta. În fiecare capitol, apare când ți-e drama mai dragă un personaj, șters, aproape imperceptibil care spune ceva. Filmul e mut. Evident nu înțeleg ce spune, nici în calitate de actor, nici de spectator. Își spune replica și pleacă. Ciudat! Nici măcar nu îmi dau seama cum este îmbrăcat. Nici măcar nu îl cunosc, dar el inisită persuasiv să apară; să-și spună replica. Am încercat să citesc de pe buze ceea ce spune, dar nu înțeleg nimic. Într-una din zile, extrem de iritat, mi-am chemat niște amici la vizionare. La fel și ei. Nimic! Tabula Rasa. Apoi a devenit o obsesie pentru toți deconspirarea replicii. Inutil. Într-un târziu am renunțat. Straniu. Acesta nu sunt eu; nu m-am educat în vreun sens al renunțării sau al resemnării, dar mi le-am însușit.
*
Iadul meu are un singur zid, dar are de toate și este populat de semeni. Este foarte multă liniște. Pe nici un chip nu zăresc mânie, dar ignoranță .... daaaaa! Ignoranța este la ea acasă. Pășim atenți cu toții, să nu ne atingem unii de ceilalți, să nu ne molipsim de ignoranța celorlalți, să nu le încrucișăm. Nu ne plac hibrizii. Nu ne placem nici intre noi, dar categoric ne suportăm datorită ignoranței. Culoarea predominantă este indigoul, acel vinețiu care se reflectă din sufletele noastre. Oricât de atent ne ferim unii de alții gândurile nu le putem controla. Ele gravitează haotic în jurul nostru și ne izbesc sufletele cu o violență surdă. Icnim, mergem mai departe și chipurile noastre cianotice reflectă durerea. Dar e liniște! E important că este liniște... Există și o ușă. Este albă și veșnic deschisă. Dincolo de ea este un hol îngust și lung; imens de lung. Nu știu cât este de lung pentru că niciodată nu i-am văzut capătul și nici nu am încercat vreodată să-l străbat. Niciodată nu am trecut dincolo de ușa albă. Holul este ca o sală de așteptare, dar fără scaune. Nici un element de mobilier nu-i curmă simetria. Mai degrabă este o sală de așteptare în care te oprești să-ți odihnești pașii. Cu toate aceastea dacă priveși atent nimeni nu se oprește. Holul este întotdeauna gol. Cel puțin mie așa mi s-a relevat. Pe peretele opus ușii albe este o ușă neagră. Și aceasta este mereu deschisă. Dincolo de ea predomină verdele. La fel ca și iadul, raiul meu are un singur zid și are de toate. Superpopulat și aici. Diferența este că semenii au trupul și chipul transparent. Doar ochii sunt vii, colorați și în continuă mișcare. Este acea mișcare care compensează gravitația haotică a gândurilor din cealaltă încăpere de dincolo de hol. Aici nu există gânduri și nici încrâncenare; la fel ca dincolo nimeni nu vorbește și este aceeași liniște. Doar că liniștea de aici este vie; plină de viață. Este frumos. Semenii nu se feresc unii de alții; se petrec, se contopesc se adulmecă. Îmi inchipui că toată lumea zâmbește prin acea transparență. Dacă mă opresc să privesc un chip, prin el îi văd pe toți ceilalți ca într-o galerie de oglinzi. Mă plictisesc repede aici, ca de altfel și dincolo. Zilnic petrec coridorul pentru că sunt atras irezistibil de forța emanată de ambele camere. Pe hol nu zăbovesc pentru nu este nimeni niciodată. Urăsc singurătatea. Probabil mi-e teamă de ea în egală măsură cu nevoia de o avea. Uneori când sunt foarte obosit și imun la irezistibilul camerelor mă opresc să-mi odihnesc mersul. Doar pentru o clipă, pentru că ... Da; este gol. Sigur holul acesta este definiția perfectă a vidului. Iar azi ... azi, am auzit pentru prima oară și alți pași în afară de ai mei. Un mers liniștit, perfect echilibrat. Dacă ar exista o perfecțiune a mersului atunci asta ar fi perfecțiunea. Întorc doar capul. Mi-e puțin teamă! Acesta nu sunt eu; mie nu mi-e niciodată teamă de nimic. În spatele meu se oprește personajul incert. Îl privesc; are trupul transparent și chipul cianotic. Îmi spune identic de persuasiv: ”In Nomine Patris, et Filii, et Spiritus Sancti. Amen!” Prăbușindu-mă, replic instinctiv ”Amin!”. ”Amen”-ul lui și ”Amin”-ul meu se contopesc. Ușa neagră și cea albă se închid violent. Liniștea vibrează pentru prima și ultima oară, spărgându-se. Trece prin mine, mă petrece, și se îndreaptă imitând perfecțiunea spre capătul opus al holului, acel capât pe care nu l-am văzut niciodată ... Acum îl văd. În capăt este un fotoliu. În gând îi spun adio vidului și privesc atent la personajul care mă privea resemnat și care probabil încă încerca să renunțe la vizionarea celui mai prost film alb-negru și mut ...

Cluj Napoca
ianuarie, 2011