Dragii mei calculareti, navigatori in cele ale net-ului, google-sti imbatati de strigatul libertatii - “yahoo!” - obrajori galbiori, ochisori rosiori, sezuturi tocite prin inradacinarea pe confortabile scaune cu rotile… Voi nici macar nu banuiti si nici nu visati a cautare site-ul frumoasei mele copilarii… Minunata si vrednica de o megiesa a lu' Badita Creanga a fost cresterea mea intre brazii, fagii si mestecenii Humorului… Ce-i drept si oamenii erau parca mai blanzi, apucaturile mai infranate, parcurile, padurile si curtile blocurilor mai sigure si cu "vino 'ncoa" la nazdravanii...
De la primul ghiocel si pana la topirea ultimului fulg de zapada - trecut prin arsita verii apoi dosit sub frunzele ruginii din parc - copacii, scarile blocurilor si strazile chiuiau de bucurie la vederea neastamparatilor, acum parinti respectabili, pierduti si ei alaturi de odrasle in imparatia lui NET-TIRAN.
Pe strada Vasile Alecsandri iarna se bloca circulatia. Ordinul nu venea de la primarie ci de la institutia fara dregatori: "Veselia copiilor". Mai-micii si mai-marii cartierului, vizitatorii din imprejurimi, cocotati pe patine, lafaindu-se in sanii, urcau frenetic strada transformata ad-hoc in derdelus. Ei, si de erai patinator destoinic, vechi in meserie, bun cunoscator al secretului de intoarcere a trenurilor, echipajele se bateau pe tine si te "incapitaneau" rapid, dornice de faima si recunoastere unanima. Pe atunci masinile erau destul de rare iar locatarii cartierului, cunoscand destinatia strazii, de cum se insera, se fereau parca sa stanjeneasca trenurile ce alunecau zgomotos pe sinele saniilor si ale patinelor.
Pana deveneai capitanul ravnit, respectat si protejat de echipaj, iti faceai ucenicia pe strada ce urca delusorul spre gradinita. Cine era vechi in cartier cunostea deja fiecare denivelare a strazii, fiecare tresarire a trotuarului din nenumaratele drumuri facute dimineata pe ger, in ploaie sau petrecut de soare, la inceput in brate, mai apoi tinut de mana; cunostea vecinii, cainii si pisicile, gardurile si toti pomii aliniati pentru onor.
Invatasem primele litere ale alfabetului cand tata, mandru de carnetul meu de note, trata cu Mos Gerila sa-mi aduca o pereche de patine cu cheie. Ba inca, imi mai arvuni si profesor de patinaj...
Intr-o seara, Lali, baiatul doamnei profesoare de chimie de la scara B, batu la usa si ma lua bine infofolita la prima lectie - marea si nebanuita mea aventura dintr-o serie glorioasa de peripetii la care nici cu visul nu cutezam a cauta. De-as fi stiut eu ce ma astepta, as fi staruit pe langa mama sa-mi lege strans toate pernele din casa de turul pantalonilor, pe langa tata sa-mi prinda arcuri la genunchi, iar pe langa Lali sa nu-i fie jena ca plimba un bot de copchil pe post de sandvis cu patine... Tinand strans mana profesorului meu, am urcat triumfatoare delusorul, mandra, nevoie mare, de cat de repede invatasem sa patinez. Nu stiam, sarmana de mine, ca urcusul cu picioarele sucite in toate directiile de ghetele albe si tepene era o nimica toata pe langa coborasul mai pe fund - mai pe genunchi, cum nu stiam nici cat de mult ma va intarata nepriceperea mea la urcusuri si coborasuri, fara numar, inca din prima seara. Mi se deschidea astfel drumul in cariera mea sezoniera de conducator (capitan) de trenuri! In acea memorabila seara de iarna am invatat arta caderii: la urcus ma tinea Lali, la coboras ma tineau, pe rand, patinele, turul pantalonilor, ghetusul si, triumfatori, genunchii invesmantati in haina eroilor - vanataile. Uda pana la piele, prin partile esentiale, cu ochii sclipitori si bujorii infloriti pe albul obrajilor, m-am lasat destul de greu readusa in casa…