agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-02-01 | |
Despre singurătate
„Cerul deasupra-ți schimbi, nu sufletul, marea trecând-o!” M. Eminescu Uneori, simțim nevoia să ascultăm povești. Povești despre locuri și oameni. Despre sentimente pierdute sau resentimente trezite la viață de gânduri negre. Despre multitudinea de lucruri ce ne înconjoară aureolar ființa. Refuzăm o realitate imediată și ne refugiem într-o lume, puțin credibilă, dar care la ceas de taină poate prinde contur pentru fiecare din noi. Mă aflam de câteva zile pe malurile Mediteranei. În portul Lemessos. Printre corăbii sosite din uitate colțuri ale lumii. Carene mari sau mici, așteptând semnalul comandantului lor pentru a sfârteca cu șuieratul lor limpezimea cerului de ape. Simțind ca un armăsar de rasă strunirea dârlogilor și asprimea frâului prin glasul parâmelor ce le eliberau de la chei, dăruindu-le mării ca pe niște ofrande. Lăsând în urmă-le ecoul siajului lor ca pe un semn de rămas bun. Printre oameni ce vorbeau în limbi curate ca într-un Babilon de nisip, apă și cer. Limbi sculptate și nemurite de neamuri. Unele clare, cu sclipiri adamantine. Altele guturale, înfiorate de asprimea arealurilor pe care le reprezentau. Limbi presărate printre consoanele și vocalele lumii. Acolo, într-o tavernă scundă, încât trebuia să-ți apleci capul când îi treceai pragul, am vrut să sorb în liniște o carafă de vin autentic, grecesc. Dar, cum mesele erau amanetate de cete de băutori înrăiți, care te priveau pe sub privirile aburinde, sumețindu-și mustățile în fuior de corb, am ales să mă așez la singura masă unde odihnea sub umbrarul unei carafe pântecoase un bărbat aspru la chip. O fizionomie tipic mediteraneeană. Cu chipul arămiu, ca de miere coaptă. Nas vulturesc, proeminent. Obraji ca niște foale de fierărie, brăzdați de semnele torționare ale vânturilor din larg. Cu o mustață împlinită, îngrijită, semn rar printre oamenii apelor, nedați robi igienei masculine. L-am întrebat timid dacă mă pot așeza. Mi-a răspuns într-o engleză caraghioasă, peltică, specifică grecilor, că mă pot așeza. De aici începe povestea pe care am auzit-o în acea noapte de la acel bărbat cu care am împărțit vinul ce se odihnea în carafe ca un prunc abia desfășat, așteptând botezul buzelor noastre. O poveste care multora dintre voi vi se va părea, poate, un basm rostit la gura sobei. Dar care ar mai fi farmecul vieții noastre dacă nu am poposi măcar o dată pe prispa gândurilor pline de visare, imaginativ creatoare, care să ne poarte departe, în lumi necutreierate de arsura pasului și de căldura sufletului? Bărbatul din fața mea mi-a depănat o poveste despre singurătate... - Vii de departe? m-a întrebat el, ridicându-și bărdaca de vin în semn de bun venit. Căci după port și limbaj nu cred că laptele pe care l-ai supt curge din versanții Trodoosului frumoasei Afrodita... - Ai dreptate, domnul meu, i-am răspuns, deja încălzit de cele câteva guri de vin, ce-mi transformaseră picioarele în catalige grele, împotmolite parcă pe podeaua deloc ospitalieră a speluncii în care mă aflam. Vin de departe, dincolo de Marea Neagră... - Atunci porți în sânge patima necurmată a fluxurilor și moliciunea de mătase a refluxurilor marine... - Îmi place marea, recunosc! Mă simt lângă ea ca un copil care-și regăsește liniștea la pieptul dulce al mamei. - Atunci ești un om aidoma celor de lângă noi, care încearcă să doboare duhul blând al treziei și să urce în poștalionul generos al beției crunte. Pe meleagurile noastre se obișnuiește ca atunci când întâlnești un străin de aceste pământuri să-i ții companie în fața unei ulcele de vin. Și, ce este mai important, să-i spui o poveste. Căci, prietene - dacă îmi permiți să te numesc așa, după ce am ciocnit cu dumneata prima cană de vin – viața noastră nu este altceva decât tiparul unei povești necurmate. - Îmi plac poveștile, i-am răspuns eu, simțind cum din mine urcă spre tavanul afumat al tavernei efuziuni pierdute în negura copilăriei, când alături de bunici așteptam depănarea poveștii de seară. - Atunci, pregătește-te să asculți povestea lui Andros din Ergates. S-ar putea ca, după ce o vei asculta, să râzi înfundat și să spui că noi, grecii, mai visăm încă timpii de aur. Când, din empireul lor, zeii coborau sau își trimeteau soli printre noi, oamenii. Este o poveste despre singurătate. Îți place singurătatea? - Aici ai atins un punct sensibil al ființei mele. Îmi place singurătatea. Prefer turnul de fildeș al existenței mele decât aglomerările umane din piețe sau orașe. Nu am prieteni. Fiindcă pentru prieteni exiști atât timp cât se pot folosi de tine... Altfel, rămâi părăsit de toți atunci când bunul tău renume scade. Sau averea. Ori rangul. Sunt scriitor și, chiar dacă nu aș avea prieteni, trăiesc în mijlocul personajelor mele... - Dar personajele dumitale trăiesc în lumea lor, acolo, printre rânduri. Nu-ți pot alina singurătatea. Nici tristețea. Nu poți împărți cu ele bucuria clipei... - Ai dreptate, dar prefer compania lor virtuală, decât realitatea crudă și imediată. - Nu te înțeleg? - Scriitorii sunt cei mai singuri oameni de pe lume, i-am șoptit eu cu o stinsă tristețe în glas. Am scris câteva cărți și poate gândești că am avut parte de laudele semenilor. Că pe stradă lumea mă privea cu respect, șoptind: „Uite-l pe scriitorul X”! Te înșeli! Am fost la fel de singur precum este puiul de cuc în cuib atunci când la lansarea cărților mele alături de mine au fost doar editorul și câțiva angajați ai editurii care mi-a scos cartea. Căci azi vidul de cultură s-a adâncit fulgurant. Lumea nu mai citește! Cărțile sunt doar un apanaj al celor ce vor să epateze cu o bibliotecă bogată în rara avis și atât! - Regret că aud astfel de lucruri. Eu, prin natura condiției mele sociale, modestă, recunosc, nu am avut tangență prea mare cu cititul. Cu cărțile...Fiind om al mării...Dar nu vreau să te umfli în pene prea mult, crezând că ești sigurul om care împarți ziua și noaptea cu singurătatea. Ascultă povestea lui Andros din Ergates și poate vei învăța ceva din ea... - Te ascult, prietene, dar nu înainte de a mai comanda un rând de vin. Așa, ca să fim siguri că nu se golesc butoaiele din cauza celor din jurul nostru, care ai zice că vor să-și sature o sete ce i-a ținut prizonieri ani întregi. Și tovarășul meu de masă a început să-și depene povestea cu un glas domol, ca un val ce urcă și coboară pe coama vântului mediteranean. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate