Afară ninge. Copacii singuratici sunt presărați cu o pulbere argintie. Fulgii mari, gingași dansează prin adierea gerului. Eu stau și privesc pe geamul aburit cum ninsoarea îmbracă orașul gri și prăfuit în straie albe, sclipitoare. Cât mi-aș dori să ies afară. Să mă plimb printre steluțele sidefii ce cad șuroaie spre pământ, să le las să mi se prindă în păru-mi blond și să le simt mângâierea rece pe chip. Aș vrea să ating zăpada cu degetele-mi tremurânde și s-o privesc cum se scurge în lacrimi în palma mea. Să simt cum gerul pictează bujori pe fața-mi palidă și cum croiește pe mâinile-mi răcite mănuși rubinii. Of, cât aș vrea să alerg prin zăpada moale și să nu mă mai întorc în veci unde eram.
Dar…nu pot. De ce ? Singurătatea m-a întemnițat și sunt obligată să stau în blocul-turn, admirând libertatea de care se bucură cei de pe strada înzăpezită. Dacă aș pleca singură, cine m-ar prinde când pe gheața cristalină aș aluneca ? Dacă aș cădea în neaua pufoasă, cine m-ar ridica ? Cât ador iarna ! Încă simt parfumul acelor nopți când mă plimbam prin orașul pudrat cu luminițe. Acele zile când erai lângă mine și îmi spuneai povești, când mă făceai să cred că mă iubești. Acum, au rămas doar amintiri…Of, înger blând, el a plecat și am rămas iar singură. Spune-mi, ce i s-a întâmplat ?
Afară ninsoarea s-a oprit. Orașul s-a albit. Ramurile copacilor sclipesc ca niște diamante, banca scorojită are straie argintii, iar strada e pudrată cu un colb sidefiu. Ochii mi s-au înlăcrimat…