Pe vremea aceea, în Timișoara era civilizație comparativ cu restul.
Eleva cu ochi ușor migdalați și visătoare, dar niciodată lipsită de simț practic și de umor, voia cu orice preț să urmeze acolo studiile superioare. Era de o timiditate excesivă, și totuși, foarte hotărâtă. Ambiția ei era să devină inginer. Nu avea nevoie de meditatori. Din contră. Devenise chiar ea un fel de profesor pentru unii dintre colegii mai puțin pregătiți în matematică și fizică - materiile de concurs, cei care doreau, la fel ca și ea, să desăvârșească o facultate tehnică. Avea acea putere de a transmite iar lor nu le era deloc rușine să pună întrebări, uneori jenante, pe care nu ar fi putut să le adreseze adevăraților profesori, fiindcă s-ar fi făcut de bășcălie, un fel de mettre sur la sellette, cum ar fi zis profa de franceză, maestră în expresii și care chiar avea trăsături de pariziancă: deșirată, cu păr negru sclipitor, buzele senzuale țuguiate când vorbea graseiat. S-ar fi dus vestea până la director și nimeni nu voia asta. În vremea aceea, se cerea seriozitate maximă. Nu era admis să te prezinți la școală fără să stăpânești cunoștințele predate de profesori. Nu ar fi îndrăznit nimeni să nu-și însușească un minim de cunoștințe de bun-simț. Exigența mergea uneori la extrem. Până și profesoara de sport încerca să facă o artă din orele ei pe care le considera la fel de importante ca limba română. Ehei, când luai câte un opt la fizică, deveneai ilustru și toată lumea te privea cu admirație. Înainte de orele de laborator, era asaltată de colegii care nu reușeau să rezolve problemele primite ca temă. Le explica fenomenele, ca să le înțeleagă și ei, le pica fisa, rând pe rând, ca la telefonul din cabina de la poarta liceului. Ce să mai spun de matematică, de chimie, de filozofie... unii dintre noi dârdâiau de frică, chiar dacă învățau pe rupte.
De aceea, în timpul în care se pregătea pentru examenul de admitere, susținea un fel de lecții de învățare pentru toți cei interesați și care se țineau scai de viața ei, în felul acesta, cunoștințele se orânduiau pe rafturile cenușii, întocmai ca într-o bibliotecă de științe exacte. Sala de lectură, cu câte un scaun și de-o parte și de cealaltă a fiecărei mese cu geam despărțitor, era, în momentele mai relaxante, spațiul de visare tineresc și plin de nesațul cunoașterii. Ca niște bureți așezați în poziție verticală, absorbeam conținutul paginilor. Acolo am trăit istoria noastră, acolo am călătorit prin geografiile explorate, am încercat să ne apropiem de poeți, pictori, muzicieni ori filozofi... Ieșeam din acea încăpere în care, pare-se, existau îngerii curiozității, rațiunii și ai inteligenței, încărcați de o energie pozitivă, din care, cu certitudine, renășteam în fiecare moment al devenirii noastre. Acolo visam, uneori, la mici cochetării, la primele iubiri, ne imaginam cum ar fi dacă..., ce s-ar întâmpla de nu... și altele, care dovedeau fragilitatea vârstei și, încă inocența, dar și curajul pe care îl arboram, neștiind că dincolo de zidurile înalte, groase și terne se petreceau atâtea lucruri confuze, greu de închipuit de niște adolescenți cu idealuri, ca noi.
În vacanțe, unchiul de la oraș trecea pe la cămin și o lua în mașina lui, un trăbănțel - din spusele ei, niciodată nu s-a priceput la mărcile auto, așa încât, dacă o întreba cineva, răspundea că se deplasează cu pobeda. În tot drumul până la casa părintească, acesta, care terminase Facultatea de mecanică din orașul de pe Bega, îi povestea despre tot felul de lucruri, cum ar fi, spre exemplu, despre forța portantă, ori despre regula burghiului sau despre motoare cu ardere internă și multe altele, încât, ciudat pentru o fată drăguță și mult prea la locul ei, îi plăcea să discute în amănunt și reușise să înțeleagă aceste fenomene nu tocmai la îndemână. Se înțelegeau de minune și se apreciau reciproc, ea, pentru că i se părea un tip care știa multe și, mai ales, știa să împărtășească și altora, el, pentru că vedea în ea o viitoare femeie inteligentă, simpatică și ambițioasă. El era, de fapt, motivul pentru care dorea să meargă în orașul trandafirilor, să-și continue studiile, să cunoască o lume nouă, altfel decât ceea ce trăise și simțise până atunci.
La țară, locuia cu mama și cu bunicii. Tată nu mai avea. Murise pentru sufletul ei. Mama era bolnăvicioasă și mereu tristă, cu gândurile departe de realitate. Într-un fel, nu se putea bizui pe ea. Considera că ea era cea care trebuia să facă ceva ca să o scoată din acea stare. Nu prea știa cum și era descumpănită. Se hotărâse să găsească o rezolvare numai că, în vara aceea era preocupată de examenul de admitere, apoi, mai erau și muncile din curte, de la câmp la care era datoare să participe cot la cot cu restul familiei, adică bunicii, care erau destul de în vârstă. Ziua muncea, iar noaptea, când se mai auzea doar bâzâitul gâzelor și poate fluieratul vreunui flăcău întors de la curtat, studia.
Examenul a trecut cu oarecare emoții, mai mult la înscriere decât în zilele destinate concursului. În toată perioada, a stat la niște cunoștințe, în Lahovari, într-o cămăruță de 3 pe 3, joasă și întunecată de parcă norii numai aici se adunau la șuetă, iar când tuna și fulgera păreau să fie doar vecinii de alături care scufundau necazurile în câte un păhărel de palincă și se minunau când vedeau cum ies la suprafață. Povesteau și oftau cu atâta patos, că se mohora vremea, oamenii deveneau închiși, cădeau zăvoarele, se stingeau luminile...
Ea se uita în tavan unde moțăia un bec, de cât să fi fost oare, probabil de 40, atât cât să vezi să nu te lovești de masă și de scaunele stând față în față fără să-și spună nimic. Nu putea să doarmă. Se gândea la atâtea lucruri. Dorea să intre la facultate... Pe aici, lumea era domoală, respectuoasă, îngrijită, aproape de vestici...
A trecut. Cu bine. Avea de așteptat vreo două săptămâni, timp în care își propusese să-și revadă colegii de generală.
Când a sosit poștașul cu vestea cea mare, la difuzor tocmai anunțau o melodie pe care o interpreta, de pe când era într-a opta. În sat, era un profesor care făcea înregistrări audio, pe bandă magnetică. În fiecare luni, pe postul local se transmitea un program muzical dedicat sătenilor. Pe acest fundal, ea a deschis plicul care tremura ușor în mâinile curioase. Rezultatul era pozitiv, desigur, toată lumea fericită. Mama se simțea, dintr-odată, foarte bine. Bunica își ștergea lacrimile. Bunicul a dat fuga în beci să scoată o sticlă de vin de butuc păstrată special pentru a sărbători reușita.
Când a trebuit să plece pentru câteva luni de zile, a târât tot drumul de inima care îi rămânea în urmă. În locul ei, o greutate. Abia putea să-și țină lacrimile. Tristețea se pusese de-a doua în gât. Prin geamul compartimentului, fugeau din calea ei casele, câmpiile, pădurile, turmele, timpul. Un șuierat, și tot ce-i aparținuse zburase ca un balon căruia îi dai drumul în aer.
După prima sesiune, bunica trecuse dincolo. Ultima dată când o văzuse, a fost înainte să ia trenul.
Drumul înapoi a însemnat un bob de tămâie aprins cu toată văpaia sufletului. Învelit într-un pled de iarbă presărat cu stânjenei, mormântul aducea a cea mai bombată liniște peste care putea să dea după șocul recent. A rămas așa, cu trupul arzând ca o candelă, până ce un corb s-a instalat în cireșul crescut ca o tristețe pe aleea care separa pe bunică de lumea aceasta.

(13 feb. 2011)