În ce mă privește, bunii mei cititori, îmi fac datoria și vă previn să fiți cu băgare de seamă și să deschideți bine ochii în anumite împrejurări ca să nu cădeți în greșeala bietului Costică Þâmpău, că uite ce belele are de tras acum săracul.
Istorisirea pe care mă încumet să o relatez cu modesta mea pricepere, își are începutul în chiar toamna lui 1989, pe când susnumitul ocupa postul de merceolog II la întreprinderea de armături și împletituri din sârmă, care își avea sediul în zona industială a orașului. În după amiaza aceea pâclișită de sfârșit de noiembrie, Þâmpău se afla singur în biroul lui, fiind de serviciu la telefon și, din plictis și lehamite de toate, dezlega cuvinte încrucișate dintr-un ziar, ca să treacă vremea. Era trecut de ora 6 seara, afară se lăsase întunericul și numai stropii de ploaie se mai auzeau strivindu-se monoton de pervazul de tablă al ferestrei, când linistea încaperii a fost sfâșiată de zbârnâitul prelung și parcă iritat al telefonului. La celălalt capăt al firului era însuși directorul general, care vorbea din cabinetul lui situat la primul etaj al clădirii. Dialogul a demarat scurt:
- Unde-i Arnăutu?
- Trăiți, în delegație.
- Și calculația de prețuri după reașezările emise de Centrală cui a lăsat-o?
- Nimănui, după câte știu. E incuiată la el în birou.
După o rafală de ocări și afurisenii la adresa celui plecat ,,ca un mameluc” în delegație fără să-și predea lucrările, directorul a decis ferm:
- Sparge-i biroul !
- Tov director, dacă-mi permiteți…
- Mă, tu faci cum îți spun eu. Îi spargi biroul, pe răspunderea mea și-mi aduci mintenaș tot dosarul, că mi-l cere la Consiliu. Primul vice mi-l cere. Dacă o face Arnăutu pe nebunu’ îi spui că din dispoziția mea, e clar? Hai, da-i drumu’!
Disciplinat, Costică forțează sertarul de la masa colegului său, ajutându-se cu coada unui ibric de inox, scotocește până descoperă dosarul cu calculațiile de prețuri și i-l duce cât poate de repede întărâtatului diriguitor al destinelor unității. Revenit, câteva minute mai târziu, în biroul său, cât din plictiseală, cât din curiozitate, Costică Þâmpău se apucă să investigheze conținutul sertarului uitat rânjit parcă în afară. Hm, ce poți găsi, veți spune, în sertarul unui amploiat oarecare, fie el și economist principal, ca Arnăutu? Hârțogăraie, rechizite, un ambalaj mototolit de la vreun pachet gol de biscuiți, un pachet cu numai două-trei ,,Carpați fără” uitat poate dinadins acolo, cam atât. Ei, bine, Þâmpău a avut parte de o surpriză nemaipomenită. Descoperind într-o cutiuță de carton, dintre alte nimicuri, o cheie yale care se potrivea la dulăpiorul din dreapta al mesei, omul nostru nu a rezistat impulsului de a vedea ce ascunde Arnăutu acolo (de, oameni suntem!) și a descuiat. În compartimentul de jos, pitită între niște reviste vechi, Costică a dibuit o mapă de vinilin albastră, legată în cruciș cu un elastic cam slinos, care conținea, cine și-ar fi putut închipui!, câteva zeci de copii la indigo ale unor note informative către Securitate! Nu încăpea nicio îndoială asupra scopului și destinației lor: toate începeau cu apelativul ,,Tovarășe maior”, se încheiau cu semnătura conspirativă ,,Sabău” și erau scrise de mâna lui Arnăutu, că doar îi cunoștea grafia. Pe măsură ce le citea înfrigurat, consternatul Þâmpău făcea legătura cu anumite întâmplări cam bizare petrecute în întreprindere: destituirea intempestivă a directorului economic, om de competență recunoscută, șușotelile că anumiți salariați au fost chemați pe rând ,,unde trebuie” și obligați să răspundă unor întrebări incomode despre trecutul lor ori despre rubedeniile poposite pe coclaurile Occidentului, percheziția domiciliară la un șef de depozit care la scurt timp s-a zvonit că s-ar fi transferat în alt județ si câte altele.
- E-te-te, va să zică din ăștia-mi ești matale, musiu Arnăutu, începu să-l bodogănească în gând Þâmpău, lucrezi mână-n mână cu securiștii, hai? Te-au pus băieții să faci ore suplimentare, nu-i așa? Și noi care nu știam cine-i responsabil cu ,,ciripitul” în intreprindere! Bravos, n-am ce zice, te descurci bine, nu fie de deochi! Da` află că ți-ai găsit nașul cu mine, domn’ Arnăutu. Să vedem pe unde ai să scoți cămașa când vom face noi dispărută toată ,,opera” matale și ce-o să-i îndrugi ,,tovarașului maior” când te-o lua la strâns cu ușa, Arhanghelul cui te-a adus pe lume de secătură!
Hotărât să dea foc mapei cu întregul ei conținut, Costică a luat-o acasă. Pe urmă a amânat sentința, dorind să mai citească odată, pe îndelete, toate ,,exercițiile de compunere” ale tovarășului său de muncă. În cele din urmă s-a răzgândit (,, vai, da’ cum să-mi bat joc de munculița lui, doar omul a pus suflet în ce-a făcut”, zicea Þâmpău cu ironie) și le-a ascuns cât a putut de bine într-o tainiță din debara, sub niște vechituri. Cu Arnăutu s-a descurcat, mințindu-l că directorul general i-a spart biroul cu mâna lui. Dacă nu crede, n-are decât să-l întrebe personal.
- Era turbat, dom’le , nu alta , să nu mă mișc de aici dacă nu-i așa. A făcut vraiște tot biroul. Eu ce era să fac, să ma iau cu el în bețe? Spune și mata!
- Și a mai luat și altceva, nu știi?
- Habar n-am, n-am observat, de ce să mint? Du-te și întreabă-l direct pe el, dar să știi că dacă te vede își aduce aminte și iar îi sare țandăra.
În următoarea perioadă lucrurile au decurs aparent previzibil. Nici unul din cei doi protagoniști nu a mai adus vorba despre incident, poate că Arnăutu nici nu observase din primul moment dispariția mapei albastre, Þâmpău a fost și el plecat pe la diverși furnizori, la scurt timp a venit Revoluția și după Revoluție, valul de frământări și contestații a cuprins și întreprinderea lor. Arnăutu a fost printre primii care și-au luat tălpășița , cerându-și transferul. Singurul care cunoștea adevăratul motiv era Þâmpău dar, om cuminte și cu scaun la cap, nu s-a apucat să trăncănească. Câteva luni nu a știut nimic de el, nici măcar pe unde se aciuase, apoi într-o seară a avut surpriza să-l vadă la televizor. Se lansase în politică domn’ Arnăutu, făcea propaganda unui partid abia înființat și se văicarea că a avut de suferit de pe urma opresiunilor fostului regim de tristă amintire care i-a barat, prin exponenții săi, calea spre afirmare profesională si promovarea în funcție.
- Auzi mocofanul, tuna din fotoliul lui Costică Þâmpău, ăsta nu era în stare să întocmească un comparativ de materiale și se mai plânge că nu l-au promovat în funcție. Ptiu!
Chiar dacă o fi fost nevolnic în ce privește comparativele de materiale, ascensiunea politică a lui Octavian Arnăutu a fost fulminantă: consilier județean și lider local de partid în prima legislatură, deputat în următoarea, poziția lui era bine consolidată. Aparițiile în ziare și la televiziune erau tot mai frecvente. A fost numit membru într-una din comisiile Camerei inferioare, apoi component al unor delegații care plecau peste hotare. Gurile rele vorbeau și de o vilișoară cochețichă, pitită pe undeva nu departe de oraș, într-o zonă mirifică. Ce mai, era de-acum ditai belferul.
Și iată-ne ajunși în acea dimineață nenorocită de la care i se trag nefericitului Þâmpău toate necazurile care au urmat. Tocmai se pregătea să scoată din geantă pachețelul cu gustarea adusă de acasă, când colegul de la biroul vecin i-a băgat sub nas ziarul local și, indicându-i cu degetul un titlu de pe pagina a treia, l-a îndemnat scurt: “ia citește, bre, aici”. Materialul din ziar era un “drept de replică”, scris într-un stil arțăgos și semnat, mai e nevoie să o spun? de însăși cunoștința noastră, domnu’ Arnăutu. Acesta respingea indignat, dar cu argumente, niște acuzații care i se aduceau: da, admitea el, este adevărat că a derulat prin firma proprie mai multe exporturi de piei de bovină, dar nu s-a sustras, cum se susține în mod tendențios, de la plata taxelor aferente și aceasta pentru simplul motiv că a beneficiat de scutirea legală la care-i dă dreptul brevetul de “Luptător pentru cauza Revoluției”, brevet dobândit ca urmare a luptei în care s-a angajat în acele zile fierbinți, cu prețul vieții, pentru înlăturarea dictaturii și triumful libertăților democratice. Finalul notei era de-a dreptul incendiar: “A sosit momentul, domnilor care îndrăzniți să mă denigrați cu nerușinare, să vă intre bine în cap că nu voi permite nimănui să-mi terfelească imaginea publică făurită prin cinste, demnitate și moralitate, principii sacre care mi-au călăuzit întreaga existență și de la care nu m-au abătut nicicând”, se susținea în încheierea notei.
Aceasta a fost picătura care a făcut să se reverse paharul cu fiere. “Auzi cu câtă nerușinare minte lepădătura, se indigna Þâmpău în timp ce parcurgea cele scrise, când o fi luptat ăsta, băi frate, în Revoluție, că doar era cu mine în birou și stătea prăbușit în scaunul ăla de lângă ușă, galben ca un rahat la față. Cu prețul vieții, hai? Ei, lasă că-ți scoatem noi fățărnicia din cap, de o să-ți iasă pe nas, domnu’ deputat, și-o să te usture unde știu eu”, prinse a-l probozi Þâmpău scârbit și revoltat de cele citite. Ajuns după orele de program acasă, nici nu a avut răbdare să se atingă de mâncare, s-a retras singur într-o cameră și luând o coală de hârtie a scris tot ce știa: că Arnăutu a fost turnător la fosta securitate, că a întocmit zeci de note informative ale căror copii le deține și le pune, spre convingere, la dispoziția autorităților și că din cauza lui mulți oameni din întreprindere au avut de suferit. Scrisoarea a dus-o personal la ziarul local, același care publicase și dreptul la replică și a încredințat-o unui redactor cu care a discutat pe îndelete toată tărășesia. După numai două zile scrisoarea a fost publicată în întregime în mijlocul paginii întâia sub un titlu gros, împreună cu fotocopia facsimilului. Efectul a fost răsunător, colegii de serviciu se întreceau cu felicitările, unii, mai curioși, îl trăgeau de limbă, comentariile și strângerile de mână nu mai conteneau, ca de astfel și înjurăturile la adresa ticălosului. Ca să evite o situație delicată, Costică s-a ferit să spună în ce împrejurare a intrat în posesia notelor informative, replicând simplu: “le am și gata, ce vă privește pe voi de unde”. A primit și câteva telefoane de la diverse cunoștințe din oraș, dar surpriza care l-a întors pe dos a venit cam pe la prânz, când l-a sunat nimeni altul decât însuși Arnăutu în persoană.
- Și, zi, mi-o făcuși, nea Costică, hai? N-aveam eu destui dușmani care mă lucrează pe la spate, acum te-ai gândit și dumneata să mă dai în gât. Nemaipomenit, domnule, pe onoarea mea!
Dar scopul apelului telefon nu era să-i aducă reproșuri ci să-i propună o întâlnire în aceeași după amiază chiar acasă la Þâmpău, ca să discute pe larg chestiunea și să-i explice ce a fost de fapt.
-Da’ știi, discreție, domn’ Þâmpău, nu-i bine să afle lumea ce și cum, că se înterpretează, mai bine să rămână numai între noi, ne-am înțeles? Ia spune, ora șase îți convine? Atunci rămâne la șase…
Cu toate că nu-i face deloc plăcere și chiar simțea o apăsare, Þâmpău nu a avut tăria sa-l refuze. Arnăutu a sosit aproape punctual, aduse flori pentru nevasta lui Þîmpău, dulciuri pentru cei mici și două sticle de Chianti vechi de trei ani pentru... înlesnirea dialogului. Madam Þîmpău a stat câteva minute cu ei, apoi sub un pretext a dispărut la bucătărie, lasîndu-i singuri. Monologul lui Arnăutu a fost patetic, dar pătruns de sinceritate și simțiciune. De bună seamă, el nu neagă că a fost informator dar nu a făcut-o de bună voie ci constrâns prin mijloacele lor specifice, în plus era și tînăr și nu și-a dat seama, a fost greșeala vieții lui, recunoaște, pe care o va regreta până la moarte, dar ce să facă acum, să-și pună ștreangul de gât? Să-și dea foc în piața publică? Ce-a fost, a fost, asta-i. Alții au făcut măgării și mai mari și, nu fie de deochi, acum sunt bine mersi. În ce-l privește, s-a lansat în politică, mulți spun că îl așteaptă un viitor mare, dar el nu vrea decât să fie de folos oamenilor simpli, pentru ei se bate („nici n-ai idee nea Costică, pe cîți i-am ajutat eu, câți vin la mine și mă roagă ba una, ba alta, ehe...”), pentru el personal nu vrea nimic, îi ajunge cât are, atât dorește să-l pomenească lumea pentru tot ce a făcut pentru biata noastră țărișoară... în legătură cu nenorocitele alea de copii după notele informative, îi propune un tîrg: să i le dea înapoi pe toate și el îi numără pe loc douăzeci de milioane de lei, hai treizeci, poftim, că îl vede cam nehotărît, eventual poate să meargă pînă la cincizeci de milioane, că întâmplător are niște bani la el.
-Un ban prinde bine oricând la casa omului că nu se știe, viața-i scumpă, copiii cresc și le trebuie atâtea, de ce să fii fraier, nea Costică și să dai cu piciorul la așa un chilipir? Poftim, te las să te mai gândești, dacă vrei sfătuiește-te și cu doamna, dar eu zic să batem palma, îmi dai hârtiile, îți număr banii și ne despărțim prieteni. Că fițuicile alea tot nu-ți aduc nici un cîștig, ascultă-mă pe mine, eu am oameni peste tot și le desfiițez una – două. Oricînd găsesc un expert grafolog autorizat care să declare că nu-i scrisul meu și tot mata te faci de baftă. Ei, ce, zici, facem trampa?
-Și cu ziarul cum rămâne, dacă vin și cer să le vadă, că așa a spus redactorul cu care am vorbit atunci?
-Dă-i dracului, dom’le, de asta te doare pe mata capul? Zici că le-ai pierdut, că nu le mai găsești, că ți le-a sustras cineva, că ți-au umblat copiii prin sertare, că nu le mai găsesti, că ți le-au ros șoarecii, o bolmojești dumneata că te știu că ai mintea brici, ce naiba. Pentru cincizeci de milioane eu zic că merită să le întorci spatele, nu? Hai bădie, hotărăste-te odată că mai am și alte treburi în seara asta.
Zicâd acestea, Arnăutu a deschis diplomatul cu cifru și a început să însire pe masă în fața lui Þâmpău teancurile de bacnote noi, înfășurate în banderole de bancă. Slab de înger, cum îi era felul și tulburat la vederea purcoiului de parale care se înălța ca un meterez sub ochii lui, Þâmpău a renuntat la orice împotrivire, s-a dus la debaraua unde mapa de vinilin albastru zăcuse dosită ani buni, a șters-o de praf cu o cârpă, apoi a revenit în încăpere și i-a dat-o lui Arnăutu fără să poată rosti vreun cuvânt.
Acesta a luat-o sigur pe el, i-a verificat cu atenție conținutul, a băgat-o apoi calm în geanta diplomat, și-a consultat cu o privire ceasul de aur de la mână și a părăsit grăbit locuința aruncându-i din ușă un ,,noroc’’ sec gazdei, fără a-i mai întinde mâna.
Cine a spus că banii veniți de plească atrag după sine numai necazuri, a știut el ce spune, prima care a intrat în panică a fost chiar madam Þâmpău, femeie simplă dar chibzuită și cu credință în Dumnezeu.
-Du-i, Costită, unde știi, nu mă interesează ce faci cu ei, dar eu nu vreau să am nenorociri la casa mea. Dacă or fi bani din ăia dați cu soluție fosforescentă pentru flagranturi și te calcă poliția la noapte? Vrei să dai de belea, Costică, asta vrei? Că unul ca Arnăutu e în stare de orice nelegiuire, doar tu spuneai. La asta nu te-ai gândit?
Cuprins la rândul lui de spaimă, amplificată și de lamentările femeii, Costică a îndesat cât a putut de repede teancurile de bancnote într-o geantă de voiaj cu fermoar și s-a dus să doarmă peste noapte la soră-sa aia mare, pe care o ține un impiegat de la gară. În dimineața următoare, cu inima cât un purice, a plecat cu banii la CEC, tot întorcând capul în urmă să vadă dacă nu-l urmărește cineva. Costică a gândit logic: dacă-s dați cu fosfor, se amestecă cu mormanele de bănet de la agenție și li se pierde urma. Dar toate precauțiile au fost de prisos, nu a avut niciun bucluc din pricina milioanelor lui Arnăutu, i-a mai venit inima la loc și spăimoasei de nevastă-sa și chiar au început să-și facă planuri ce vor face cu banii, până în cea de-a treia zi după vizita pe care am descris-o mai sus. În acea dimineață, la puțin timp după ce a semnat condica de prezență, l-a căutat din nou la telefon Arnăutu.
- Salutare, salutare, nene Þâmpău (și parcă în glasul deputatului se putea desluși o umbră de zeflemea), ce zici, ce vreme frumoasă e afară? Ia spune, ai cumpărat zioarul de astăzi? Nu? Merită să-l cumperi, domnule, ai să găsești unele chestii care ar putea sa te intereseze. Oricum îti doresc o zi bună și sper să ne vedem cât de curând. Servus !
Și i-a trântit telefonul.
Presimțind că ceva nu-i in ordine, Þâmpău s-a repezit până la cel mai apropiat chioșc de ziare, a luat gazeta locală din ziua aceea și, reîntors la birou, a prins să o răsfoiască neliniștit. Și chiar pe pagina a doua a descoperit o notă cu titlul "O NOUÃ CALOMNIE NERUȘINATÃ" semnată, mai are rost să o spun, de însuși Octavian Arnăutu, pe care a citit-o pe nerăsuflate. Iată ce scria semnatarul notei:
" Un individ de care-mi amintesc doar vag, un anume Þâmpău Costică, funcționar umil la întreprinderea la care am lucrat o scurtă perioadă, are nerușinarea să mă acuze că aș fi fost informator al securității. Dumnealui afirmă, dar nu aduce nici cea mai mică dovadă în sprijinul afirmației sale și nici n-ar avea cum, pentru că așa ceva nu există. Aceasta nu-i decât o abjectă plăsmuire a minții lui bolnave. În acestă țară în care calomnia și defăimarea oamenilor de bună credință au devenit armele predilecte ale unor canalii care s-au strecurat peste tot, nici nu-i de mirare că orice clevetitor, precum acest Þâmpău, împroașcă cu noroi în stânga și în dreapta. Cine te-a împins la această mârșăvie, domnule Þâmpău? Si mai ales cu cât te-a plătit ca să te pretezi la asemenea josnicie? Până când organele de cercetare și de anchetă ale Poliției și Parchetului se vor mai lăsa cuprinse de somnul letargic în care dormitează de la Revoluție încoace? Cine ne apară demnitatea și onoarea nouă, oamenilor onești ai acestei patrii?
,,Te previn, domnule Þâmpău, că voi deschide o acțiune judiciară împotriva dumitale și dacă nu vei prezenta Tribunalului aceste note informative care mă incriminează și pe care pretinzi ca le deții, voi cere, în virtutea legislatiei în vigoare, condamnarea dumitale pentru calomnie, defăimare și insultă, plus plata sumei de un miliard de lei drept despăgubire pentru gravele prejudicii morale aduse persoanei mele”
&
Procesul este pe rol la Tribunal. Cele cincizeci de milioane de lei de la CEC i-au prins tare bine lui Costică Þâmpău, că a avut cu ce-și plăti avocații.